Peste 120 de ani pentru a traversa un continent

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN AUSTRALIA

LA 3 FEBRUARIE 2004, un tren de peste un kilometru lungime intra încet în gara din Darwin, oraş aflat în Teritoriul de Nord, o zonă slab populată a Australiei. Mii de oameni au venit pentru a sărbători sosirea lui. Numit The Ghan, trenul îşi încheia călătoria inaugurală, de aproape 3 000 km. Străbătuse continentul de la sud la nord în două zile (vezi chenarul „Legenda numelui“, de la pagina 25).

De-a lungul căii ferate se adunaseră peste 2 000 de persoane cu aparatele de fotografiat pregătite pentru a imortaliza evenimentul. Din acest motiv, trenul a trebuit să încetinească în timp ce se apropia de Darwin, ajungând la destinaţie cu o întârziere de 30 de minute. Nimeni însă nu s-a plâns. Australienii aşteptau acest moment de mai bine de un secol. Pentru finalizarea căii ferate de la Adelaide până la Darwin, cale ce traversează una dintre cele mai uscate, mai fierbinţi şi mai izolate regiuni de pe planetă, au fost necesari 126 de ani.

De ce a fost necesară o cale ferată

La sfârşitul anilor 1870, Adelaide era o aşezare mică. Se afla pe partea estică a unui golf imens, numit Marele Golf Australian. Însă locuitorii ei visau la o creştere economică în regiune şi la înfiinţarea unei rute comerciale mai bune spre nordul continentului. În 1869, Statele Unite au terminat de construit calea ferată ce traversa continentul nord-american de la est la vest. Dorind să realizeze ceva similar, locuitorii din Adelaide intenţionau să construiască o cale ferată care să facă legătura între aşezarea lor şi Port Darwin, cum era numit atunci oraşul Darwin. Această cale ferată ar fi facilitat accesul în interiorul continentului şi, în plus, ar fi redus considerabil durata călătoriei spre Asia şi Europa.

Ideea părea simplă, însă calea ferată urma să traverseze zone deloc ospitaliere: dealuri stâncoase, lanţuri muntoase, zone cu arboret des şi deşerturi cu nisip sau cu pietriş — porţiuni de pământ care, după ploaie, se transformau în mlaştini ori în torente învolburate. Exploratorul John Stuart a reuşit să traverseze ţinuturile aspre doar la a treia încercare, în 1862. Însă, în timpul acestei călătorii, el şi grupul ce-l însoţea au fost la un pas de moarte din lipsă de alimente şi apă.

Căldură dogoritoare, furtuni de nisip şi inundaţii

În pofida obstacolelor, locuitorii din Adelaide nu au dat înapoi. În 1878, au început lucrările la calea ferată în Port Augusta. Folosindu-se doar de unelte manuale, de cai şi de cămile, cei 900 de muncitori au înaintat cu linia ferată spre nord prin munţii Flinders, urmând cărările aborigenilor. Pe acest traseu se avea acces la unicele ochiuri de apă din regiune. Bineînţeles, era un avantaj, întrucât locomotivele cu abur aveau nevoie de apă ca să funcţioneze.

Pentru finalizarea primilor 100 de kilometri de cale ferată au fost necesari doi ani şi jumătate. Vara, temperaturile ajungeau uneori şi la 50°C. În asemenea condiţii, unghiile se crăpau, cerneala se usca pe peniţă înainte de a ajunge pe hârtie, iar şinele se curbau. Prin urmare, trenurile deraiau des. După fiecare furtună de nisip, muncitorii trebuiau să îndepărteze de pe kilometri întregi de şine mormane de nisip, dintre  care unele aveau până la 2 m înălţime. Adesea, nu puteau decât să privească neputincioşi cum noi furtuni le distrugeau toată munca.

Apoi soseau ploile. În câteva minute, albiile râurilor secate şi albite de razele soarelui se transformau în torente învolburate ce contorsionau şinele. Luni întregi de muncă erau înghiţite de furia apelor. Trenurile de pasageri rămâneau blocate pe linie. Odată, un mecanic de locomotivă a fost nevoit să împuşte capre sălbatice ca să-i hrănească pe călători. Mulţi ani mai târziu însă, au fost aruncate din avion alimente pentru pasagerii din trenul blocat pe linie.

După sezonul ploios, deşertul revine la viaţă. Dar, odată cu plantele, apar şi roiurile de lăcuste. În timpul unei astfel de invazii, şinele au devenit atât de alunecoase din cauza insectelor zdrobite, încât a trebuit să se ataşeze încă o locomotivă care să împingă trenul. O altă problemă erau invaziile de şobolani. Rozătoarele devorau orice li se părea comestibil: proviziile muncitorilor, prelatele, harnaşamentul animalelor şi chiar bocancii. Un cimitir din apropierea căii ferate aminteşte de epidemia de febră tifoidă şi de condiţiile neigienice din tabăra muncitorilor, de pe vremea când proiectul era la începuturile sale.

Ca să se distreze, conductorii le făceau uneori farse pasagerilor. Odată, când în regiunea Alice Springs era o invazie de iepuri, au adus pe furiş în tren nişte „urecheaţi“. Dimineaţa, când pasagerii au deschis uşile cabinelor lor ca să meargă să ia micul dejun, culoarul era „plin de iepuraşi nedumeriţi“, se spune în cartea The Ghan — From Adelaide to Alice. Cu o altă ocazie, cineva a lăsat să ţopăie în voie prin vagoanele de dormit un pui de cangur.

Când trecea trenul, aborigenii, care trăiau în zone izolate, se apropiau uneori de linie, rămânând totuşi la o oarecare distanţă. Zărind oameni în tren, credeau că „un şarpe-diavol uriaş“ îi înghiţise de vii. E lesne de înţeles că la început aborigenii erau prudenţi şi că unora le era chiar frică să se apropie de tren!

O pauză lungă

După 13 ani de muncă asiduă, când mai erau 470 km până la Alice Springs, fondurile s-au terminat. „Era efectiv peste puterile locuitorilor . . . să ducă la bun sfârşit un proiect de asemenea proporţii“, se spune în Australian Geographic. În 1911, guvernul federal a preluat proiectul şi a terminat calea ferată până la Alice Springs. Însă, construirea căii ferate până la Darwin, adică a încă 1 420 km spre nord, a fost amânată.

În 1929, când The Ghan a sosit pentru prima oară în Alice Springs, toţi cei 200 de locuitori ai oraşului au venit să sărbătorească evenimentul. Oamenii s-au minunat când au văzut vagonul-restaurant. Dar cel mai mult i-a fascinat eleganta baie. În acele vremuri, a avea cadă în tren nu era doar o noutate, ci şi un lux. Alice Springs a rămas capăt de linie până în 1997. În acel an, autorităţile guvernamentale şi cele federale au stabilit să continue calea ferată de la Alice Springs până la Darwin. În 2001 au reînceput lucrările, atât de mult aşteptate!

Cu ajutorul unor utilaje automatizate uriaşe, linia ferată a fost montată într-un ritm de 1,6 km pe zi. S-au construit cel puţin 90 de poduri noi, proiectate să reziste furiei apelor. Costul total s-a ridicat la 1,3 miliarde de dolari australieni (aproximativ 750 milioane de euro). Descris drept „cel mai mare proiect de infrastructură din Australia“, cei 1 420 km de cale ferată au fost finalizaţi înainte de data planificată, mai exact în octombrie 2003, iar costurile au fost mai mici decât bugetul alocat.

Fascinaţia outback-ului

Şi azi, din modernul oraş Adelaide, The Ghan porneşte la orele amiezii în lunga-i călătorie transcontinentală. După ce lasă în urmă suburbiile  oraşului, cele circa 40 de vagoane trase de două locomotive şerpuiesc printre lanuri de grâu până la Port Augusta, oraş aflat la aproximativ 300 km nord. Aici panorama se schimbă complet, dezvăluind ochilor un peisaj aspru: cât vezi cu ochii se întind nisipuri, terenuri cu lobodă şi stepă uscată.

Dincolo de Port Augusta, The Ghan merge pe o linie nouă, adecvată tuturor condiţiilor meteorologice. Ea are o lungime de circa 250 km şi se află la vest de linia veche, care era mereu expusă inundaţiilor. Când se lasă noaptea peste deşert, pasagerii merg la culcare, iar trenul alunecă pe lângă lacuri sărate. În cea mai mare parte a anului sunt complet secate, însă în sezonul ploios, strălucesc în bătaia razelor lunii. Când este senin, cerul e plin de stele. Dar ceva lipseşte totuşi: sunetul de altădată al roţilor de tren, tudum-tudum, tudum-tudum! Acum şinele sunt sudate formând o bucată unică, fapt care uşurează mult lucrările de întreţinere.

În zori, deşertul din apropiere de Alice Springs devine roşu-incandescent, scânteind în soare. „O privelişte cu adevărat impresionantă“, a spus un pasager. „Chiar şi din tren simţi puterea soarelui. Se ridică peste dunele nesfârşite, dându-le culoare. Pustietatea este atât de înfricoşătoare, încât te copleşeşte. Aici simţi cu adevărat cât de neînsemnat eşti.“

Spre tropice

După-amiază, The Ghan se opreşte în Alice Springs. Spre seară îşi reia călătoria, trecând prin oraşul Katherine şi ajungând în cele din urmă la destinaţie: oraşul Darwin, situat la tropice. În vagoanele cu aer condiţionat, „pasagerii de pe The Ghan au parte de «lux pe roţi»“, a spus Larry Ierace, cel ce a organizat călătoria inaugurală. Privind pe geam, pasagerii nu pot decât să-şi imagineze greutăţile şi pericolele pe care le-au avut de înfruntat constructorii la începuturile proiectului!

E adevărat că The Ghan a dat avânt comerţului şi oferă acum una dintre cele mai frumoase călătorii pe cale ferată din lume. Însă el a realizat mai mult: a adus lumea modernă în inima outback-ului australian. Iată ce a spus o aborigenă de 19 ani cu ocazia călătoriei inaugurale din februarie 2004: „N-am văzut în viaţa mea un tren. E foarte frumos“.

[Chenarul/Ilustraţia de la pagina 25]

Legenda numelui

The Ghan este o prescurtare de la The Afghan Express. Nu se ştie de ce trenul poartă un nume care aminteşte de cămilarii afgani, acei imigranţi voinici datorită cărora outback-ul australian a devenit accesibil. Deşi ca grup au fost numiţi afgani, mulţi proveneau din zone precum Baluchistan, Egipt, nordul Indiei, Pakistan, Persia şi Turcia.

Cămilele lor au devenit mijlocul principal de locomoţie în outback. Aceste animale ascultătoare îngenuncheau şi se ridicau la comanda: „Hooshta!“. Caravane de până la 70 de cămile transportau persoane şi mărfuri cu o viteză constantă de 6 km/h. Însă, odată cu apariţia căilor ferate şi a drumurilor, caravanele de cămile n-au mai fost folosite, iar afganii şi-au lăsat animalele libere prin deşert. În prezent, urmaşele acelor cămile, sute de mii la număr, hoinăresc în voie prin zona centrală a Australiei (vezi Treziţi-vă! din 8 aprilie 2001, paginile 16, 17).

[Provenienţa fotografiei de la pagina 23]

Northern Territory Archives Service, Joe DAVIS, NTRS 573

[Provenienţa fotografiilor de la paginile 24, 25]

Fotografiile cu trenul: Great Southern Railway