Din culisele operei

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN ITALIA

CÂNTĂREŢUL stă în picioare, într-o poziţie relaxată, cu pieptul în afară, capul sus, fruntea uşor plecată şi buzele destinse. După un scurt preludiu orchestral, tenorul atacă aria mult aşteptată. Notele curg cu aparentă uşurinţă, în timp ce vocea pare să vină de undeva din afara corpului său. Când aria se încheie, publicul izbucneşte într-un ropot de aplauze.

Opera este o compoziţie muzicală scrisă pentru solişti, cor şi orchestră, pe textul unui libret dramatic. Vă place opera? Aţi fost vreodată la un spectacol de operă? Care credeţi că este secretul splendidei voci a unui interpret liric?

 Vocea — un instrument muzical

Vocea este un dar minunat de la Dumnezeu. Ea poate fi numită pe bună dreptate un instrument muzical. Deşi puţini sunt cei ce pot cânta asemenea interpreţilor de operă, cântatul face parte din viaţa multora, fiind ceva la fel de firesc precum mâncatul sau dormitul. Indiferent că aveţi o voce bună sau nu, fără îndoială că aţi dori să înţelegeţi cum „funcţionează“ acest „instrument“.

Laringele, situat în mijlocul gâtului, este organul în care se formează sunetul. Este un organ tubular cartilaginos ce adăposteşte două pliuri musculare mici, numite coarde vocale. Cum se produce sunetul? Când respirăm normal, coardele vocale sunt relaxate şi formează o deschizătură triunghiulară în trahee, numită glotă. Când cântăm, curentul de aer ce iese din plămâni sub presiune trece prin laringe, glota se îngustează, iar coardele vocale vibrează, producând sunetul. Cu cât coardele vocale se întind mai mult, cu atât numărul vibraţiilor este mai mare, iar sunetul emis este mai înalt. Când presiunea aerului descreşte, iar coardele vocale se relaxează, deschizătura glotei se măreşte. Numărul vibraţiilor scade, iar sunetele emise sunt mai grave.

Tehnica vocală şi constituţia fizică

În tinereţe, Enrico Caruso avea o voce superbă, căreia îi lipsea însă intensitatea. Totuşi, prin exerciţiu, Caruso a dobândit o voce puternică. Deşi un glas frumos este un dar cu care ne naştem, în muzica lirică tehnica vocală este de mare importanţă. Interpretul trebuie să înveţe să respire corect: să inspire suficient aer, pe care să ştie să-l dozeze. Se spune că celebrul cântăreţ din secolul al XVIII-lea Carlo Broschi, supranumit Farinelli, putea emite 150 de note într-o singură durată de suflu.

Interpreţii de operă trebuie să înveţe să-şi amplifice vocea folosindu-şi corpul drept „cutie de rezonanţă“. Potrivit unor specialişti, oasele cutiei toracice amplifică sunetele mai grave, pe când maxilarul inferior şi oasele cavităţilor faciale amplifică sunetele mai înalte.

Mulţi cred că la actul cântului participă doar gâtul. Totuşi, s-a spus — şi asta pe bună dreptate — că întregul corp cântă, în sensul că la actul cântului ia parte întreaga energie a interpretului. De aceea, tensiunea musculară trebuie menţinută într-un echilibru perfect. Interpretarea lirică, aşadar, necesită multă forţă şi efort fizic. Acesta este, probabil, motivul pentru care unii cântăreţi de operă au o constituţie solidă. Maria Callas a fost una dintre cele mai celebre interprete de operă din secolul al XX-lea. Mulţi însă cred că scăderea ei bruscă în greutate, ca urmare a unui regim alimentar sever, a dus la deteriorarea vocii ei.

Muzica lirică de-a lungul secolelor

De-a lungul timpului, tehnica şi stilul interpretării lirice au evoluat mult. Să luăm două exemple. Când cadrul reprezentaţiilor de operă a trecut de la biserici sau alte spaţii închise la teatrele de operă, interpretarea delicată, lipsită de efort, a cedat locul unei interpretări amplificate de „cutiile de rezonanţă“ ale corpului. Această schimbare a fost şi mai evidentă când orchestrelor relativ mici, precum cele folosite de Mozart, le-au luat locul orchestre mult mai mari, precum cele folosite de Verdi şi Wagner. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, precum şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea, mult mai apreciată decât acompaniamentul orchestral era virtuozitatea, sau aptitudinile vocale ale cântăreţului. Stilul ce a caracterizat a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a fost însă total diferit. În această perioadă, vocea, deşi încă regină a operei, rămâne doar unul dintre numeroasele ei elemente esenţiale.

Puterea operei de a mişca inimi a dus la realizarea multor compoziţii muzicale de acest gen. Compozitori precum Paisiello, Cimarosa, Gluck, Mozart, Donizetti, Rossini, Bellini, Wagner, Verdi, Puccini, Bizet, Meyerbeer şi Mascagni, ca să amintim doar câţiva dintre cei mai celebri, au aşternut pe portativ compoziţii inegalabile, capabile să stârnească emoţii dintre cele mai profunde.

 Excese în numele muzicii

În istoria muzicii lirice au existat şi momente întunecate. Să ne gândim de pildă la castraţi *, care mai bine de un veac au făcut să vibreze scenele operei italiene. Înainte de pubertate, erau supuşi operaţiei de castrare. Vocea lor rămânea foarte înaltă şi puternică, având un ambitus ieşit din comun. Iată ce a spus Guido Tartoni într-o lucrare a sa: „Biserica a fost cea care, prin interdicţia impusă femeilor . . . de a cânta în biserici“, a promovat această practică.

Interpreţi lirici celebri au devenit adevărate stele ale operei, iar unii dintre admiratorii lor i-au venerat. Funeraliile lui Luciano Pavarotti sunt un exemplu grăitor în acest sens. Maria Callas a fost numită La Divina (Divina), iar Joan Sutherland La Stupenda (Uluitoarea). Totuşi, ceea ce a sporit popularitatea operei este însăşi puterea ei de a cuceri publicul.

Dacă veţi avea ocazia să auziţi o soprană interpretând o arie celebră, gândiţi-vă pentru o clipă la educaţia şi autodisciplina care au zămislit o asemenea voce. Probabil, veţi fi în asentimentul scriitorului care a spus că, în operă, „cuvintele se împletesc cu muzica, iar versurile se înalţă . . . pe aripile unei melodii“.

[Notă de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 12]

TIPURI DE VOCI

Soprană de coloratură: Voce feminină care abordează cu uşurinţă şi rapiditate note înalte. Se pretează adesea personajelor pline de viaţă, jucăuşe.

Soprană lirică: Voce feminină mai plină. Se potriveşte personajelor sentimentale, romantice.

Soprană dramatică: Voce feminină mai gravă. Se pretează în general rolurilor dramatice.

Mezzosoprană: Voce feminină mai plină şi mai gravă decât soprana dramatică. I se potriveşte adesea rolul femeii în vârstă sau al personajului antagonist sopranei.

Contralto: Voce feminină rară. Se pretează rolurilor asemănătoare celor ale mezzosopranei.

Tenor: Voce masculină cu caracteristici similare sopranei (tenor lejer, liric, dramatic). I se potriveşte adesea rolul iubitului sau al eroului.

Bariton: Această voce se încadrează între tenor şi bas. I se potriveşte rolul fratelui, al tatălui sau al rivalului.

Bas: Vocea bărbătească cea mai gravă. Se împarte în trei categorii: basso buffo, basso cantante şi basso profondo. Primul tip se pretează personajelor pline de viaţă, comice, al doilea rolurilor sentimentale, iar al treilea personajelor ce transmit emoţii puternice.

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Scenă de operă

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Teatru de operă

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 10]

Scena: Philip Groshong for The Cincinnati Opera; teatrul de operă: cu amabilitatea Tourism Office of Budapest