Porumbul — o minune a creaţiei

HARLIN a fost mult timp cultivator de porumb în regiunea Finger Lakes din statul New York. I-a făcut întotdeauna plăcere să le descrie prietenilor şi oaspeţilor săi câteva dintre caracteristicile deosebite ale porumbului. Editorii revistei Treziţi-vă! l-au rugat pe Harlin să le împărtăşească cititorilor noştri din cunoştinţele sale. Este o ocazie să descoperim şi alte lucruri despre această plantă uimitoare. De pildă, de unde este ea originară? Cum s-a răspândit în întreaga lume? Şi ce utilizări are? Dar să-l lăsăm pe Harlin să ne dezvăluie câte ceva despre această minune a creaţiei.

O plantă care îţi „vorbeşte“

„Pentru mine, porumbul este atât o operă de artă, cât şi o strălucită lucrare de matematică. Totul — de la frunze până la boabele de pe ştiulete — este dispus potrivit unui model precis şi plăcut de privit. În plus, pe măsură ce se dezvoltă, planta îţi «vorbeşte», spunându-ţi dacă nu are suficientă apă ori substanţe nutritive. Un bebeluş plânge când are nevoie de ceva. În mod asemănător, porumbul, ca multe alte plante, îşi «comunică» nevoile prin semnale vizuale, precum culoarea sau forma frunzelor. Iar secretul constă în a-i înţelege «limbajul».

 Petele de nuanţă roşiatică sau purpurie de pe frunze pot fi un indiciu al lipsei de fosfaţi. Alte semnale ar putea indica un deficit de magneziu, azot sau carbonat de potasiu. Un cultivator îşi poate da seama şi dacă porumbul este afectat de o boală sau de anumite substanţe chimice.

Aşa cum fac toţi cultivatorii de porumb, şi eu semănam primăvara, când, datorită temperaturii solului, sămânţa încolţeşte. După 4–6 luni, porumbul măsura cam doi metri înălţime şi era gata de strâns.

Porumbul creşte în etape ce pot fi identificate după numărul de frunze. Când are cinci frunze, îi ies la iveală «cunoştinţele» de matematică şi chimie. Mai întâi, rădăcinile fac o analiză completă a solului, iar informaţiile obţinute constituie baza unui program de creştere ce va stabili grosimea optimă a ştiuletelui, cu alte cuvinte numărul rândurilor de boabe. În alt stadiu de dezvoltare, când are între 12–17 frunze, planta efectuează încă o analiză a solului pentru a stabili numărul optim de boabe de pe ştiulete. Simplu spus, fiecare plantă reuşeşte într-un fel sau altul să îşi facă anumite «calcule» pentru a exploata la maximum solul. Examinând câteva detalii referitoare la reproducerea porumbului, vom găsi şi alte dovezi ale unui proiect extraordinar.“

Panicule, antere şi mătase

„Porumbul are atât flori femele, cât şi flori mascule. Inflorescenţa din vârful tulpinii nu este altceva decât floarea masculă, sau paniculul. Fiecare panicul conţine circa 6 000 de antere, alcătuite din saci polinici care eliberează milioane de granule de polen. Purtat de vânt, polenul fertilizează ovulele aflate în interiorul ştiuleţilor nedezvoltaţi ai plantelor din jur. Ovulele sunt păstrate la loc sigur în pănuşi.

Însă cum pătrunde polenul prin pănuşile ce protejează ovulele? Ei bine, el trebuie să urmeze «un drum al mătăsii». Mătasea reprezintă filamentele albicioase, delicate din vârful ştiuletelui învelit în pănuşi. Fiecare ştiulete are sute de asemenea filamente. În capătul filamentului se află ovarul care găzduieşte ovulul. Fiecărui filament îi corespunde un ovul, iar fiecare ovul va produce câte un bob de porumb.

Terminaţiile vizibile ale mătăsii, ce se leagănă în bătaia vântului când aerul e încărcat de polen, au fire fine, numite stigmate, care atrag granulele de polen. Odată ce o granulă de polen se prinde de filamentul de mătase, indiferent de care parte a lui, din ea se formează un tub asemănător unei rădăcini. Acesta va străbate filamentul, ajungând în ovar pentru a fertiliza ovulul.

Dacă de pe un ştiulete lipsesc boabe înseamnă că unele filamente n-au fost polenizate. Probabil n-au crescut la timp din cauza solului uscat. În orice caz, dacă un cultivator recunoaşte simptomele, în general poate face ceva pentru a remedia situaţia şi pentru a obţine o recoltă mai bună, dacă nu în anul respectiv, cel puţin în următorul. În acest scop, eu am cultivat alternativ porumb şi soia. Soia este o plantă leguminoasă care îmbogăţeşte solul * cu azot şi pe care sfredelitorul porumbului, o omidă ce provoacă mari pagube, n-o poate mânca.

Întotdeauna îmi face plăcere să văd cum câmpul devine, mai întâi, verde şi apoi dă hrană din belşug. Întregul proces este impresionant fiindcă are loc în tăcere şi nu poluează. Sunt convins că porumbul — ca, de altfel, toate  plantele — este o minune a creaţiei despre care mai am încă multe de aflat.“

V-au stârnit cuvintele lui Harlin curiozitatea şi cu privire la alte caracteristici ale acestei plante uimitoare? Atunci să aruncăm o privire asupra istoriei şi multiplelor ei utilizări.

Din Mexic în lumea întreagă

Porumbul a început să se cultive în Americi, cel mai probabil în Mexic, iar de-acolo s-a răspândit în lumea largă. Peruvienii preincaşi se închinau la o zeiţă a porumbului, care purta pe cap o coroană din ştiuleţi de porumb, dispuşi precum spiţele unei roţi. Naturalistul Joseph Kastner afirmă că amerindienii „venerau [porumbul], considerându-l hrană pregătită de zei şi esenţa din care a fost făurit însuşi omul. . . . Oricine îşi permitea să-l cultive; practic o singură plantă îi asigura unui om hrana pentru o zi“. Însă băştinaşii îşi suplimentau alimentaţia cu fasole, obicei care s-a păstrat în America Latină până în prezent.

Europenii au descoperit porumbul în 1492, odată cu sosirea exploratorului Cristofor Columb în Antile. Fiul acestuia, Ferdinand, a scris că tatăl său a remarcat o cereală „numită porumb. Boabele lui, foarte gustoase, se fierb, se coc sau se macină“. Când s-a întors acasă, Columb a luat cu el boabe de porumb. Drept urmare, potrivit spuselor lui Kastner, „pe la mijlocul secolului al XVI-lea, [porumbul] se cultiva nu numai în Spania, ci şi în Bulgaria şi în Turcia. Negustorii de sclavi l-au dus în Africa. . . . Datorită oamenilor lui Magellan [explorator spaniol originar din Portugalia], planta a ajuns până în Filipine şi în Asia“. Astfel, porumbul a început să se cultive pe scară largă.

În prezent, producţia de porumb este depăşită la nivel mondial doar de producţia de grâu, pe locul trei în clasamentul cerealelor aflându-se orezul. Aceste alimente de bază sunt o sursă de hrană atât pentru majoritatea oamenilor, cât şi pentru animalele domestice.

La fel ca în cazul altor plante graminee, există multe varietăţi de porumb. Numai în Statele Unite se găsesc peste 1 000 de soiuri, inclusiv soiuri hibride. Înălţimea plantelor variază de la 60 cm până la impresionanta cifră de 6 m! Şi lungimea ştiuleţilor variază. Unii au doar 5 cm, pe când alţii ating lungimea incredibilă de 60 cm. În cartea Latin American Cooking, de Jonathan Leonard, se spune: „Anumite soiuri de porumb din America de Sud produc ştiuleţi uriaşi în formă de minge de fotbal american, cu boabe plate, lungi de 2,5 cm şi aproape la fel de late“.

Ştiuletele poate avea culori diferite; de obicei este galben, dar poate fi şi roşu, albastru, roz sau negru. În unele cazuri, este chiar dungat ori pestriţ. Nu e de mirare că astfel de ştiuleţi frumos coloraţi nu ajung în oală, ci pe un raft, ca obiecte decorative ce încântă privirea.

O cereală cu utilizări multiple

Există şase convarietăţi principale de porumb: porumbul dinte de cal, porumbul cu boabe tari, porumbul amidonos, porumbul zaharat, porumbul cerat şi porumbul popcorn. Porumbul zaharat reprezintă numai o mică parte din porumbul cultivat. Un defect metabolic îi determină gustul dulce: Spre deosebire de celelalte convarietăţi, în cazul lui numai o cantitate mică de zahăr se transformă în amidon. La nivel mondial, mai bine de 60% din producţia de porumb este folosită ca hrană pentru animalele domestice, aproape 20% ca hrană pentru oameni, iar restul de 20% este utilizată în industrie sau pentru însămânţare. Procentajul diferă însă de la ţară la ţară.

Porumbul are nenumărate utilizări. Din el se fac tot felul de produse, de la adezivi până la maioneză şi de la bere până la scutece de unică folosinţă. Mai este folosit — nu fără a stârni însă controverse — în producerea de combustibili, mai exact a etanolului. Cu siguranţă, povestea acestei plante uimitoare, cu utilizări atât de variate, e departe de a se fi încheiat.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 11]

Soiuri hibride

În multe ţări, fermierii cultivă soiuri hibride de porumb pentru a-şi asigura o producţie foarte mare. Soiurile hibride, mai ales cele din convarietatea dinte de cal, se obţin prin încrucişare controlată şi prin consangvinizarea plantelor care au caracteristicile dorite. Însă un neajuns al acestei practici este că fermierii trebuie să cumpere porumb de sămânţă pentru fiecare recoltă. De ce? Plantele care se dezvoltă din boabele porumbului hibrid dintr-o recoltă anterioară pot să varieze în ce priveşte calitatea şi să dea o recoltă mai slabă.

[Legenda fotografiilor de la pagina 10]

La nivel mondial există sute de varietăţi de porumb

[Provenienţa fotografiilor]

Prin amabilitatea Sam Fentress

Prin amabilitatea Jenny Mealing/flickr.com