Primii misionari ai creştinătăţii în Tahiti

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN TAHITI

SPRE sfârşitul secolului al XVIII-lea, spiritul evanghelizării începea să se facă simţit pe tot cuprinsul Europei. În Marea Britanie, William Carey, care avea să devină misionar, a mişcat inimile protestanţilor prin apelurile sale înflăcărate de a predica în teritorii unde nu se auzise încă de Biblie, inclusiv în Tahiti. Carey fusese impulsionat de porunca dată de Isus continuatorilor săi de a face discipoli din toate popoarele (Matei 28:19, 20). În 1802, cartea Geniul creştinismului a scriitorului francez René de Chateaubriand, un adevărat best-seller al vremii, trezea în inimile catolicilor aceeaşi dorinţă de a face misionariat.

Nu e de mirare că începuseră să apară asociaţii şi societăţi misionare catolice şi protestante. În 1797, de pildă, Societatea Misionară Londoneză a trimis în Tahiti 29 de evanghelizatori. În 1841, ajungea aici şi un grup de catolici aparţinând ordinului religios Părinţii Picpus, iar trei ani mai târziu, soseau câţiva membri ai Bisericii Mormone. Curând însă, mulţi evanghelizatori au deviat de la importanta lor misiune de evanghelizare, implicându-se în politică şi comerţ. Din ce cauză?

Aliaţii lui Ariʽi

La început, învăţăturile misionarilor protestanţi nu au fost prea bine primite. Potrivit unui antropolog, „mesajul lor se concentra mai mult asupra focului iadului decât asupra compasiunii şi iubirii de aproapele“. În plus, după cum predicatorii aveau să-şi dea repede seama, nimeni nu îndrăznea să îmbrăţişeze creştinismul înainte ca aşa-numiţii ariʽi, sau şefi de trib, consideraţi totodată şi capi religioşi, să facă acest pas. Prin urmare, misionarii au hotărât să-şi canalizeze eforturile înspre şefii de trib.

Unul dintre aceştia, Pomare al II-lea, i-a făcut pe misionari să se simtă bineveniţi în Tahiti, întrucât îi socotea posibili aliaţi economici şi militari. La rândul lor, misionarii vedeau în Pomare un mijloc de a-şi atinge obiectivele. Ei s-au bucurat încă de la început de o oarecare influenţă pe insulă, mijlocind între tahitieni şi navigatorii care veneau cu regularitate să cumpere mărfuri de pe insulă.

Nădăjduind că misionarii îl vor ajuta să-şi realizeze ambiţiile politice şi să obţină armele de care avea nevoie, Pomare s-a arătat interesat de mesajul lor, iar în 1811 a cerut să fie botezat. Un an mai târziu, îşi preciza dorinţa în scris. Totuşi, opt ani la rând cererea i-a fost refuzată. Misionarii credeau că era mai înţelept să aştepte şi să vadă dacă Pomare avea să trăiască potrivit normelor morale ale Bibliei.

Între timp, Pomare a devenit regele de drept al insulei Tahiti şi al câtorva insule învecinate ei, care compun Insulele Societăţii. Ceru din nou să fie botezat. Într-un final, în 1819, misionarii încuviinţară la botezul său.

Rezultatele s-au văzut numaidecât. În circa cinci ani, aproape toţi băştinaşii ce populau Insulele Societăţii şi Insulele Tuamotu, aflate mai la vest, precum şi jumătate din populaţia  Insulelor Australe se declarau creştini.

Codul lui Pomare

„Convertirea“ în masă a insularilor a impus schimbarea valorilor, a obiceiurilor şi a legilor tahitiene. În acest sens, Pomare le-a cerut ajutorul misionarilor. În ceea ce-i privea, misionarii doreau de mult să reformeze tradiţiile şi obiceiurile tribale şi să limiteze puterea regelui. Prin urmare, au acceptat cererea lui Pomare şi au formulat un cod de legi care, potrivit unei lucrări de referinţă, reunea „principii de bază ale Constituţiei britanice, norme biblice şi obiceiuri statornicite în ţările creştine“. După o serie întreagă de revizuiri, textul a fost acceptat de rege, fiind socotit cel dintâi cod de legi tahitian. El a ajuns să fie numit Codul lui Pomare.

Codul lui Pomare a servit drept model pentru insulele şi arhipelagurile învecinate, unde au fost promulgate sisteme legislative similare. Codul prevedea respectarea cu stricteţe a sabatului, includea pedepse pentru delicte precum adulterul, bigamia, hoţia şi răzvrătirea, prevedea pedeapsa cu moartea în caz de omucidere sau infanticid şi interzicea toate formele de divertisment lasciv.

Implicarea în politică

Misionarii protestanţi erau „profund implicaţi în viaţa politică a insulei“, se afirmă în cartea Where the Waves Fall, de K. Howe. „Erau nu doar evanghelizatori, ci şi oameni politici, strategi militari şi consilieri economici. Mai mult, au emis legi şi au contribuit la elaborarea Constituţiei.“ Nelăsându-se mai prejos, misionari mormoni şi catolici au ajuns să ocupe înalte funcţii civile şi politice pe insulele unde se stabiliseră. Un misionar mormon de pe insula Tubuai (Insulele Australe) a afirmat: „Biserica a preluat frâiele conducerii. . . . Cât despre mine, eu sunt prim-ministrul insulei“. Pe Insulele Gambier, catolicii deţineau la fel de multă autoritate, un cleric ajungând chiar să ocupe o poziţie importantă în guvern.

În loc să se implice doar în viaţa spirituală a insularilor, misionarii „au optat pentru evanghelizarea pe cale politică“, remarcă istoricul Claire Laux. Socoteau că era un mijloc mai eficient şi mai rapid de a obţine rezultatele dorite. Însă procedând astfel ei au acţionat împotriva directivelor date de autorităţile ecleziastice. Cu toate acestea, chiar şi astăzi politica şi religia colaborează strâns în Polinezia franceză.

Rolul comerţului

În cazul unor misionari, „oportunismul politic mergea mână-n mână cu interesele lor comerciale“, afirmă Niel Gunson, profesor la Universitatea din Canberra (Australia). Unii misionari au devenit comercianţi — furnizând mărfuri sau închiriind şi construind corăbii de negoţ. Unii administrau plantaţii pe care se cultiva arorut, cafea, bumbac, trestie-de-zahăr şi tutun.

Misionarii au pătruns şi în lumea comerţului, iar vreme de 25 de ani au deţinut monopolul asupra negoţului dintre Australia şi Tahiti, în special asupra celui cu carne sărată de porc şi cu ulei de cocos. Unii misionari însă nu vedeau cu ochi buni această activitate, drept pentru care au cerut Societăţii Misionare Londoneze să reglementeze lucrurile. Alţii, în schimb, socoteau comerţul esenţial în a-şi atinge obiectivele religioase. În ce sens?

Încă de la venirea lor pe aceste insule, misionarii au vrut să-i impresioneze pe băştinaşi prin mărfurile şi cunoştinţele lor tehnice. Crezând că odată „civilizaţi“ insularii vor fi mai fericiţi, misionarii i-au îndemnat să muncească  din greu. Ei „au predicat“ prosperitatea materială, sugerând chiar că aceasta ar fi un semn al binecuvântării divine.

Convertire autentică?

Un istoric al Societăţii Misionare Londoneze a scris că această convertire rapidă a insularilor s-a datorat prea puţin „dorinţei lor sincere de a se conforma standardelor morale creştine sau de a fi în relaţii bune cu Dumnezeu“. Convertirea tahitienilor a fost „expresia dorinţei lui Pomare al II-lea, influenţată de obiceiurile religioase ale misionarilor englezi (nicidecum de convingerile lor)“, precizează Niel Gunson.

Mulţi tahitieni deveniseră creştini doar cu numele. În numai câţiva ani, păgânismul a revenit sub forma unei mişcări religioase numite mamaia. Adoptată până şi de moştenitoarea la tron, această formă de închinare de joasă factură morală îmbina învăţăturile creştine cu credinţele şi obiceiurile locale.

Între grupările protestante — de pildă între anglicani, calvinişti şi metodişti — era discordie, iar între protestanţi şi catolici era chiar ură. „Insularii nu vedeau nicio deosebire de natură doctrinară între confesiuni şi nu înţelegeau de ce existau animozităţi între oameni care pretindeau că sunt fraţi de credinţă“, se arată în cartea The Cambridge History of the Pacific Islanders (editată de Donald Denoon). De exemplu, când doi misionari catolici au debarcat în Tahiti, au fost numaidecât deportaţi din ordinul unui fost misionar protestant de vază. Această acţiune a declanşat un incident diplomatic între Marea Britanie şi Franţa, incident care a fost la un pas de a se transforma în război. În cele din urmă, Marea Britanie a cedat în faţa pretenţiei Franţei ca Tahiti să devină protectorat francez.

O moştenire valoroasă

Există şi o parte frumoasă a lucrurilor. Câţiva dintre primii misionari i-au învăţat pe băştinaşi să scrie şi să citească, au contribuit la eradicarea infanticidului, a canibalismului şi a obiceiului de a aduce jertfe umane. Deşi au fost prea sobri şi stricţi, unii misionari s-au străduit totuşi să-i ajute pe insulari să trăiască potrivit unor norme morale înalte.

O moştenire de nepreţuit lăsată de misionari a fost traducerea Bibliei în tahitiană. Prin intermediul acesteia, ei le-au dezvăluit oamenilor numele divin care este şi astăzi bine cunoscut pe aceste insule (Psalmul 83:18). *

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 15]

„Nu faceţi parte din lume“

Rostite de Isus Cristos, aceste cuvinte reprezintă un principiu călăuzitor în viaţa adevăraţilor săi continuatori (Ioan 15:19). Reliefând importanţa acestui principiu, Isus a spus într-o rugăciune adresată lui Dumnezeu: „Ei nu fac parte din lume, aşa cum nici eu nu fac parte din lume“ (Ioan 17:16). Iată de ce Isus nu s-a implicat în politică şi nici nu s-a folosit de ea pentru a face discipoli. El a dezaprobat şi goana după bogăţii materiale întrucât este o manifestare a spiritului lumii. În schimb, a încurajat la o viaţă simplă, axată pe acumularea de bogăţii spirituale (Matei 6:22–24, 33, 34). Adevăraţii săi discipoli îi calcă pe urme.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 13]

Întâmpinarea primilor misionari, 1797

[Provenienţa ilustraţiei]

The Granger Collection, New York

[Legenda fotografiei de la pagina 14]

Misionar şi convertiţi tahitieni, c. 1845

[Legenda ilustraţiei de la pagina 14]

Regele Pomare al II-lea

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Papeete (Tahiti)

[Provenienţa fotografiei]

Fotografie obţinută prin amabilitatea Tahiti Tourisme

[Provenienţa fotografiei/ilustraţiei de la pagina 14]

Stânga: fotografie de Henry Guttmann/Getty Images; dreapta: Collection du Musée de Tahiti et de ses Îles, Punaauia, Tahiti