CU CÂŢIVA ani în urmă, într-un film apărea o scenă cu un tânăr care, stând lângă mormântul unei persoane dragi, spunea: „Mama zicea mereu că moartea face parte din viaţă“. Apoi, când obiectivul aparatului de filmat s-a oprit o clipă asupra inscripţiei funerare, tânărul a adăugat: „Ce n-aş da să nu fie aşa!“.

Aceste cuvinte exprimă sentimentele a miliarde de oameni care au pierdut pe cineva drag. Ce duşman necruţător este moartea! Însă Dumnezeu promite: „Ultimul duşman care va fi redus la nimic este moartea“ (1 Corinteni 15:26). Dar de ce murim, deşi am fost creaţi cu capacitatea de a trăi veşnic? Cum va fi înlăturată moartea?

Biblia spune cu privire la Iehova Dumnezeu, Creatorul nostru: „Lucrările sale sunt perfecte“ (Deuteronomul 32:4; Psalmul 83:18). Primul  om, Adam, a fost creat perfect şi putea să trăiască veşnic în Eden, grădina paradiziacă unde îl aşezase Dumnezeu (Geneza 2:7–9). De ce a pierdut Adam acea locuinţă paradiziacă, de ce a îmbătrânit şi a murit?

Simplu spus, Adam n-a ascultat de porunca de a nu mânca dintr-un anumit pom din grădină. Dumnezeu îi spusese foarte clar care avea să fie pedeapsa dacă mânca: „În mod sigur vei muri“ (Geneza 2:16, 17). Adam i s-a alăturat soţiei sale, Eva, nesocotind această poruncă. De aceea, Dumnezeu i-a dat imediat afară din Eden. De ce a acţionat Dumnezeu atât de repede? Iată ce spune Biblia: „Ca nu cumva [Adam] să-şi întindă mâna şi să ia şi din rodul pomului vieţii [aflat în grădină], să mănânce şi să trăiască veşnic“ (Geneza 3:1–6, 22).

Adam şi Eva au murit din cauză că au fost neascultători. Dar de ce îmbătrânesc şi mor toţi descendenţii lor? Deoarece au moştenit păcatul de la Adam, iar păcatul are drept consecinţă imperfecţiunea şi moartea tuturor urmaşilor săi. Biblia explică: „Printr-un singur om [Adam] a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea s-a extins la toţi oamenii, fiindcă toţi au păcătuit“ (Romani 5:12).

Aşa cum am citit mai înainte, ‘moartea va fi redusă la nimic’, ea va fi înlăturată pentru totdeauna! (1 Corinteni 15:26) Dar cum anume? În Biblie găsim răspunsul: „Un singur act de justificare a făcut să fie declaraţi drepţi pentru viaţă oameni de orice fel“ (Romani 5:18). În ce a constat acest act care face posibil ca oamenii să fie consideraţi drepţi şi să se bucure de viaţă veşnică?

El a constat în măsurile luate de Dumnezeu pentru a înlătura păcatul pe care l-am moştenit cu toţii de la primul om, Adam. Biblia explică: „Darul pe care îl dă Dumnezeu este viaţa veşnică prin Cristos Isus, Domnul nostru“ (Romani 6:23). Referindu-se la aceste măsuri, prin care oamenii sunt declaraţi drepţi în vederea vieţii, Isus a spus: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea [omenirii], încât l-a dat pe Fiul său unic-născut, pentru ca oricine manifestă credinţă în el să nu fie distrus, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3:16).

Să ne gândim la iubirea profundă a lui Dumnezeu şi a Fiului său, Isus Cristos, care a suferit atât de mult pentru noi. Apostolul Pavel a scris: „Fiul lui Dumnezeu . . . m-a iubit şi s-a dat pe sine pentru mine“ (Galateni 2:20). Dar de ce a fost Isus singurul om care putea „să-şi dea sufletul ca răscumpărare“ pentru noi şi astfel să ne scape de consecinţele tragice ale păcatului? (Matei 20:28)

Isus a fost singurul care putea să-şi dea sufletul ca răscumpărare, deoarece el a fost singurul om care nu a moştenit păcatul de la Adam. Cum a fost posibil lucrul acesta? Viaţa lui Isus a fost transferată în mod miraculos din cer în uterul unei fecioare pe nume Maria. Astfel, aşa cum i-a spus un înger Mariei, fiul său era „sfânt, Fiul lui Dumnezeu“ (Luca 1:34, 35). Din acest motiv Isus este numit „ultimul Adam“ şi tot din acest motiv el nu a moştenit păcatul de la „primul om Adam“ (1 Corinteni 15:45). Ca om fără păcat, Isus a putut să se dea pe sine ca „răscumpărare  corespunzătoare“, viaţa sa fiind echivalentul vieţii perfecte, fără păcat, pe care o avusese primul om (1 Timotei 2:6).

Prin intermediul răscumpărării, Dumnezeu a făcut posibil ca oamenii să primească înapoi ceea ce a pierdut primul Adam, şi anume viaţa veşnică în paradisul pământesc. Însă, pentru a primi această binecuvântare, cea mai mare parte a omenirii va trebui să fie readusă la viaţă. Ce perspectivă minunată! Dar este oare prea frumos să fie adevărat?

Să fie prea greu de crezut că Iehova Dumnezeu, care a creat viaţa, are putere să creeze din nou o persoană care a murit? Să ne gândim la capacitatea de a concepe, sau de a rămâne însărcinată, cu care a fost înzestrată prima femeie. „Adam a avut relaţii intime cu Eva“ şi, după aproximativ nouă luni, a venit pe lume o mică fiinţă umană, care semăna perfect cu ei (Geneza 4:1). Procesul din uterul Evei care a dus la formarea unui copil este considerat şi astăzi un miracol, întrucât depăşeşte înţelegerea umană (Psalmul 139:13–16).

Naşterea este considerată ceva obişnuit, întrucât zilnic au loc sute de mii de naşteri. Multora le vine însă greu să creadă că o persoană care a murit poate fi readusă la viaţă. Când Isus le-a spus oamenilor care jeleau o fetiţă moartă să n-o mai plângă fiindcă ea nu murise, ci dormea, aceştia „au început să râdă de el dispreţuitor“, deoarece ştiau că murise. Dar Isus i-a zis fetei: „«Scoală-te!» Fetiţa s-a ridicat imediat şi a început să umble“. În continuare, citim: „Îndată [pe cei prezenţi] i-a cuprins o bucurie fără margini“ (Marcu 5:39–43; Luca 8:51–56).

Când Isus a cerut ca mormântul prietenului său drag Lazăr să fie deschis, Marta, una din surorile lui Lazăr, a obiectat: „Trebuie să miroasă deja, căci este a patra zi“. Dar câtă bucurie a fost când Isus l-a readus la viaţă pe Lazăr! (Ioan 11:38–44) Mulţi au aflat de miracolele înfăptuite de Isus. Când Ioan Botezătorul era la închisoare, discipolii acestuia i-au vorbit despre activitatea lui Isus, zicând: „Morţii sunt sculaţi“ (Luca 7:22).

De ce a înfăptuit Isus aceste miracole dacă, mai târziu, cei care au fost înviaţi s-au îmbolnăvit şi au murit din nou? Deoarece astfel s-a demonstrat că viaţa veşnică pe un pământ paradiziac, pe care a pierdut-o primul Adam, poate fi restabilită şi chiar va fi restabilită. Învierile pe care le-a făcut Isus au arătat modul în care, în cele din urmă, milioane de oameni „vor moşteni pământul şi vor locui pentru totdeauna pe el“ (Psalmul 37:29).

Din fericire, dacă practicăm „devoţiunea sfântă“, ne putem număra printre cei ce au măreaţa perspectivă de a trăi pentru totdeauna. Biblia spune că devoţiunea sfântă „are promisiunea vieţii prezente şi a celei viitoare“. Această ‘viaţă viitoare’ mai este numită „adevărata viaţă“ şi „ceea ce este cu adevărat viaţă“ (1 Timotei 4:8; 6:19, Cornilescu, 1996).

Să vedem cum va fi adevărata viaţă, viaţa viitoare într-o lume nouă şi dreaptă.