Mozaicul florentin — O artă ce egalează pictura

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN ITALIA

DINTRE toate tehnicile folosite de artişti pentru a reproduce scene din natură, mozaicul florentin, numit şi commesso, este una dintre tehnicile cel mai greu de executat. Spre deosebire de multe alte mozaicuri, commesso, specific Florenţei (Italia), nu îmbină bucăţi de piatră, ceramică ori sticlă tăiate în forme geometrice regulate, ci bucăţi subţiri de piatră tăiate în forme neregulate. Acestea sunt tăiate cu atâta precizie, încât îmbinările sunt aproape invizibile, din mâna artistului mozaicar ieşind astfel adevărate picturi.

Varietatea de culori „gata pregătite“ de pe paleta artistului este uluitoare. Lapislazuli este o piatră de un albastru intens cu pete albe, care luceşte datorită cristalelor de pirită aurie. Malahitul se remarcă prin dungi de un verde-închis ce alternează cu dungi de un verde-deschis. Marmura splendid striată are diverse nuanţe, de la galben la maro şi de la verde la roşu. Prezentând o varietate de modele cromatice, agatul, jaspul, onixul, porfirul şi alte pietre vin în ajutorul artistului, care va crea adevărate capodopere. El se foloseşte de culorile şi striaţiile pietrelor pentru a zugrăvi ţinuturi stâncoase, plante, flori, ape învolburate şi chiar nori hoinari pe cerul senin.

Acest tip de mozaic nu e în nici un caz nou. Născut probabil în Orientul Apropiat, a ajuns în Roma prin secolul I î.e.n., devenind principala metodă de decorare a pardoselilor şi pereţilor. Deşi tehnica mozaicului florentin a fost folosită pe scară largă în epoca bizantină, oraşul toscan Florenţa i-a adus faimă începând cu secolul al XVI-lea. Şi azi, palatele şi muzeele Europei se mândresc cu piese celebre de mozaic florentin.

Realizarea acestor „picturi“ pretinde multă trudă şi migală. Nu ne miră de ce ideea de a dedica ore întregi „chiar şi unei simple lucrări l-ar  îngrozi pe analistul de azi, care caută modalităţi de creştere a eficienţei muncii“, precizează o revistă. Prin urmare, azi ca în vremurile de odinioară, artizanii cer pentru lucrările lor preţuri ce depăşesc mult posibilităţile financiare ale majorităţii oamenilor.

Cum se realizează un mozaic florentin?

Totul începe de la un model, de obicei, o pictură. Copia lui se taie în bucăţi, fiecare bucată corespunzând unei secţiuni a mozaicului ce urmează a fi realizat. Artizanul alege cu migală piatra necesară fiecărei secţiuni, potrivit viziunii sale. El nu copiază neapărat originalul. Apoi, secţiunile modelului sunt lipite rând pe rând de plăcuţele de piatră alese.

Artizanul ia plăcuţele (care nu au decât 2–3 mm grosime) şi le prinde în menghină. Apoi, cu ajutorul unui ferăstrău (o nuia de castan arcuită, de capetele căreia este întins un fir de fier), taie cu multă atenţie bucăţile. (Vezi fotografia de mai sus.) În timp ce taie, umezeşte firul cu o pastă abrazivă. După aceea, trebuie să şlefuiască marginile plăcuţelor cu atâta precizie, încât la îmbinarea lor să nu treacă nicio rază de lumină printre ele. Cât de greu de realizat trebuie să fie delicaţii cârcei ai viţei-de-vie!

Odată ce plăcuţele sunt îmbinate şi fixate permanent pe o placă de ardezie, se execută o polizare şi o şlefuire finală. Tabloul capătă astfel o strălucire pe care arta fotografică nu o poate surprinde. E uluitor talentul cu care artizanul se foloseşte de culorile unei singure bucăţi de piatră pentru a crea un joc de lumini şi umbre pe delicatele petale de flori! Fructe, vaze, fluturi, păsări, peisaje — sunt doar câteva dintre temele ce prind viaţă în mâinile acestor artişti plini de fantezie.

Lucru interesant, în mozaicul florentin, artizanul nu poate stabili cu exactitate detaliile lucrării sale. El e nevoit să aleagă pietrele, aşa cum le-a creat Dumnezeu, cu culorile şi textura lor. În cartea Splendori delle pietre dure găsim următorul comentariu: „Pietrele nobile dezvăluie măreţia şi puterea nemărginită a lui Dumnezeu, care concentrează în obiecte atât de mici frumuseţea întregii lumi . . . , ca omul să aibă mereu înaintea ochilor o fărâmă din strălucirea divinităţii“.

[Provenienţa fotografiilor de la paginile 16, 17]

Toate fotografiile de la paginile 16 şi 17: Su concessione del Ministero per i Beni e le Attivitá Culturali-Opificio delle Pietre Dure di Firenze, Archivio Fotografico