Paua — Opalul mării

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN NOUA ZEELANDĂ

În apele oceanului, o moluscă uriaşă se târăşte alene pe stânci în căutare de hrană. Mâncarea-i preferată sunt algele ce se leagănă purtate de curenţii de coastă. Dacă exteriorul cochiliei, pe care în timp s-a depus calcar şi de care s-au prins micuţe vieţuitoare acvatice, nu atrage cu nimic, interiorul ei dezvăluie un adevărat spectacol de culori sidefii: nuanţe reci de albastru, verde marin şi violet se întrepătrund cu nuanţe calde de galben şi roz, în străluciri aurii şi argintii.

ACEASTĂ uluitoare vietate este paua, o ureche-de-mare ce sălăşluieşte doar în apele Noii Zeelande. Ea şi suratele ei din alte zone trăiesc în apropierea ţărmurilor stâncoase. Deşi preţuită pentru interiorul irizat al cochiliei, care poate fi transformată în superbe bijuterii, paua este râvnită şi pentru carnea ei, socotită de mulţi o delicatesă. Această moluscă este folosită şi în perlicultură.

Paua este una dintre cele peste 100 de specii de urechi-de-mare din oceanele globului. Urechile-de-mare trăiesc în apele de coastă de pe tot globul, cu excepţia Americii de Sud şi a coastei estice a Statelor Unite. Însă doar apele sudice şi reci ale Pacificului adăpostesc viu-colorata paua (Haliotis iris), o ureche-de-mare tipică Noii Zeelande.

O minunăţie a naturii

Cochilia e alcătuită din straturi alternante de proteine şi calciu. Culorile-i vii sunt rezultatul refracţiei luminii, fenomen întâlnit şi la opal. Acesta este şi motivul pentru care paua este supranumită „opalul mării“. Când temperatura apei scade, urechile-de-mare intră într-o stare de „hibernare“, un fel de somn. În acest răstimp, straturile de pe cochilie se formează mai lent. Potrivit opiniei unui specialist, impresionanta paletă de culori de pe cochilie se datorează, probabil, substanţelor nutritive din apă, precum şi culorilor vii ale algelor cu care se hrăneşte molusca.

Paua este foarte pretenţioasă la mâncare şi îşi alege cu grijă vecinii. De pildă, pe ţepoşii arici-de-mare (kina) nu-i agreează pentru că preferă să mănânce acelaşi fel de alge. Iar steaua-de-mare îi este duşman de temut: câteva „steluţe“ pot şterge din existenţă o colonie întreagă de paua. Cum? Şireata stea-de-mare îşi pune un braţ peste orificiile respiratorii ale moluştei, care, sufocându-se, cade de pe stâncă şi devine o pradă uşoară.

Întrebuinţări multiple

Negricioasă pe dinafară, paua nu prea încântă ochiul. Totuşi, maorii, populaţia indigenă a Noii Zeelande, preţuiesc de  veacuri paua pentru carnea ei. Piciorul mare, musculos care-i slujeşte la deplasarea prin habitatul stâncos este o delicatesă culinară. Din cochilia ei, maorii fac momeli de pescuit, obiecte de decor, bijuterii, dar şi ochi pentru sculpturile lor.

Azi, mai mult ca oricând, paua este la mare căutare. O călătorie în Noua Zeelandă nu e nici pe departe completă dacă nu ţi-ai luat şi o bijuterie din paua.

Scufundătorii pot culege mari cantităţi de paua chiar dacă nu sunt echipaţi cu tub de oxigen. Exportul de paua a devenit o afacere de milioane de euro. În vederea protejării acestei moluşte care populează apele neozeelandeze, guvernul a impus limite pescuitului de paua. Din cea mai mare parte a cărnii de paua se fac conserve care sunt trimise pe piaţa asiatică. O altă parte este congelată, ajungând în Singapore şi Hong Kong, locuri unde paua este râvnită în restaurantele de lux. Aici se serveşte cel mai adesea crudă şi feliată, în stil sushi. Deşi apele neozeelandeze sunt bogate în paua, mulţi localnici n-au gustat în viaţa lor această carne din cauza cererii mari de peste hotare.

Pentru a satisface cererea crescândă de paua la nivel internaţional, furnizorii apelează la acvacultură. Această metodă modernă de producţie s-a dovedit deja eficientă în Australia, Japonia şi Statele Unite în cazul altor urechi-de-mare. Graţie noii metode, paua poate fi cultivată departe de mediul ei natural, în bazine în care temperatura apei este ţinută mereu sub control.

 Paua de cultură are o poftă de mâncare la fel de mare ca şi suratele ei din sălbăticie. Hrana ei pe o săptămână poate cântări până la jumătate din greutatea corpului. Paradoxal, aceste moluşte sunt şi mari atlete. Dacă le răstorni, revin la poziţia iniţială cât ai clipi. Ele sunt şi uşor de crescut. Un specialist în materie afirmă: „Îţi face plăcere să le îngrijeşti, deoarece sunt docile şi cuminţi. O dată nu s-ar răzvrăti!“.

Perlele urechii-de-mare

Paua îi oferă omului nu doar bijuterii splendide din cochilia ei şi mâncăruri alese din carnea ei, ci şi perle strălucitoare. Moluştele din sălbăticie însă rareori produc perle. Dar, graţie unei tehnici inventate în anii 1890 de omul de ştiinţă francez Louis Boutan, se pot obţine acum perle de cultură. Rezultatul? Pietre preţioase semisferice care oferă privirii acelaşi spectacol de culori precum cochilia. Dar în ce constă această tehnică?

Între corpul moluştei şi cochilia ei se implantează câte un corp străin în trei locuri: două în partea laterală şi unul în partea din spate. Paua va depune în jurul lor straturi concentrice de sidef, sau nacru, care conţine carbonat de calciu şi conchiolin. După cel puţin 18 luni, sunt deja depuse mii de straturi, luând naştere o mică perlă. (Vezi chenarul de mai jos.) Şase ani îi va trebui micuţei perle ca să se dezvolte. Însă numai o scoică din 50 va produce o perlă aproape perfectă: netedă, viu-colorată şi cu un luciu extraordinar.

Cercetătorii nu au reuşit încă să obţină de la paua o perlă sferică. Motivul e simplu: stomacul acestei moluşte, spre deosebire de cel al stridiei, este prevăzut cu un muşchi care elimină orice corp străin introdus în sistemul ei digestiv. Totuşi, într-o bună zi, poate că cineva va descoperi şi secretul obţinerii unei astfel de perle.

Chiar şi aşa, paua ne fascinează: sub forma unei bijuterii strălucitoare sau a unei mâncări delicioase ori pur şi simplu prin culorile vii ale cochiliei sale. Nu-i aşa că îi suntem recunoscători lui Dumnezeu pentru un cadou atât de minunat? (Iacov 1:17)

[Chenarul/Fotografia de la paginile 24, 25]

O CASĂ SOLIDĂ

Principalul element care intră în compoziţia cochiliei unei paua este carbonatul de calciu, aceeaşi substanţă din care se face creta. Cochilia este însă de cel puţin 30 de ori mai dură decât creta!

Paua extrage carbonatul de calciu direct din apa mării şi-l foloseşte la crearea straturilor foarte fine de sidef. Astfel, cochilia nu este doar extrem de dură, ci şi viu-colorată şi strălucitoare. Straturile de sidef sunt lipite între ele cu un soi de adeziv, numit conchiolin, compus din proteine şi zahăr. Acest adeziv rezistent îi conferă cochiliei un luciu deosebit.

Oamenii de ştiinţă nu au reuşit încă să obţină în laborator un adeziv asemănător şi nici să imite structura cochiliei. Uimitor, cochilia se poate reface singură în caz că se crapă şi are cel puţin cinci „tehnici“ de a rezista la spargere. Nu încape îndoială, paua este o dovadă a geniului creator al lui Dumnezeu!

[Provenienţa fotografiei]

© Humann/gt photo

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 23]

Stânga sus: © K.L. Gowlett-Holmes; dreapta sus: Marcus Byrne/Photographers Direct

[Provenienţa fotografiei de la pagina 25]

Silverdale Marine Hatchery, New Zealand