O căutare încununată de succes

Relatare de Bert Tallman

Îmi amintesc cu drag de copilăria petrecută în rezervaţia tribului blood — indieni aparţinând populaţiei blackfoot din provincia Alberta (Canada). Locuiam în apropiere de Munţii Stâncoşi Canadieni şi de feericul lac Louise.

AM FOST nouă copii la părinţi: şapte băieţi şi două fete. Stăteam cu fraţii şi surorile mele mai tot timpul acasă la bunica. Era o femeie foarte harnică ce ne povestea multe despre cum trăiau strămoşii noştri. Ea ne-a învăţat să culegem fructe de pădure, să pregătim mâncăruri tradiţionale şi să cultivăm o grădină. Tata şi bunicul mă luau cu ei la vânătoare şi la pescuit. Vânam cerbi roşii, ciute şi elani pentru piei şi carne. Părinţii noştri munceau din greu şi se străduiau să ne asigure un cămin fericit. Viaţa era cu adevărat frumoasă!

Totul s-a schimbat însă în 1963, când bunica a murit. Aveam pe atunci cinci ani, iar pierderea ei m-a tulburat foarte mult. Nimic din ce mi se spunea nu-mi aducea alinare. Chiar de la acea vârstă fragedă, mă întrebam: „Dacă există un Creator, unde este el? De ce mor oamenii?“. Uneori plângeam cu suspine din cauza sentimentului de neputinţă pe care îl încercam. Dacă mama şi tata voiau să ştie ce se întâmplase, le spuneam pur şi simplu că mă durea ceva.

Contactul cu oamenii albi

Înainte de moartea bunicii, n-am prea avut tangenţă cu albii. Când îi întâlneam totuşi, auzeam comentarii de genul: „Sunt lacomi, mânaţi de răutate şi lipsiţi de sentimente. Nici nu pot fi numiţi oameni“. Am fost avertizat că foarte puţini sunt sinceri şi că nu poţi avea încredere în ei. Deşi eram curios în privinţa lor, am păstrat distanţa pentru că albii din zona în care locuiam ne ridiculizau şi făceau remarci înjositoare la adresa noastră.

Curând după ce bunica s-a stins din viaţă, mama şi tata au căzut în patima băuturii. A fost una dintre cele mai triste perioade din viaţa mea. Când aveam opt ani, au început să ne viziteze doi mormoni care păreau cumsecade. Le-au propus părinţilor să particip la un program de integrare în comunitatea albilor, iar ei au acceptat. Din câte înţelesesem, iniţiativa avea menirea de a le oferi condiţii mai bune de formare copiilor indieni, aceştia urmând să locuiască împreună cu familii de albi. Având în vedere situaţia din căminul nostru, părinţii au considerat că era spre binele meu să locuiesc cu altă familie. Eram şocat şi în acelaşi timp dezamăgit. De câte ori nu-i auzisem spunând că nu te poţi încrede în albi! Nu voiam cu niciun chip să plec, făcând tot posibilul să rămân acasă. Am consimţit într-un final, după ce am primit asigurarea că va veni şi fratele meu mai mare cu mine.

Însă spre disperarea mea, când am ajuns în Vancouver (Columbia Britanică), am fost despărţit de el şi trimis la 100 km depărtare! Deşi  cei care mă găzduiau erau oameni buni, faptul că mă aflam acolo mă speria îngrozitor. Această experienţă dramatică a durat 10 luni, după care m-am întors acasă.

Revin în casa părintească

Chiar dacă în familia mea lucrurile nu se schimbaseră prea mult, eram bucuros că mă întorsesem. Din fericire, când aveam în jur de 12 ani, mama şi tata au renunţat definitiv la alcool. Între timp însă, şi eu adoptasem un stil de viaţă nesănătos, consumând alcool în exces şi droguri. Părinţii m-au îndemnat atunci să-mi găsesc alte preocupări, cum ar fi rodeo, care m-a atras mult. Acest sport nu era nicidecum pentru cei slabi de inimă. M-am deprins să călăresc tauri sălbatici, de nestăpânit, reuşind să mă menţin pe ei cel puţin opt secunde până să fiu azvârlit la pământ. Mă ţineam doar cu o mână de o frânghie legată în jurul burţii animalului.

Tot în adolescenţă, bătrânii tribului m-au iniţiat în credinţa strămoşească. Am dorit să cunosc cât mai multe despre ea, deoarece aveam prea puţin respect pentru aşa-numitele religii ale albilor. În opinia mea, obiceiurile indienilor blackfoot promovau bunătatea şi dreptatea, calităţi pe care membrii multor confesiuni „creştine“ nu le manifestau. Mă simţeam bine în comunitatea noastră, în care domnea un spirit jovial. Familiile erau unite, iar relaţiile de prietenie, foarte strânse.

În acei ani, am auzit pentru prima dată de nedreptăţile pe care le suferiseră timp de secole indienii. Mi s-a spus că albii ne-au transmis boli necruţătoare şi că au adus bizonul în pragul dispariţiei, periclitându-ne astfel existenţa. De fapt, despre un colonel american pe nume Richard Irving Dodge se crede că ar fi zis la un moment dat: „Omorâţi cât mai mulţi bizoni. Fiecare bizon ucis înseamnă încă un indian mort“. Atitudinea reflectată de aceste cuvinte i-a demoralizat pe indienii blackfoot, făcându-i să se simtă deznădăjduiţi.

În plus, anumiţi conducători guvernamentali, împreună cu aliaţii lor din rândul clerului, au depus eforturi hotărâte în vederea asimilării băştinaşilor, pe care îi considerau sălbatici. Ei erau de părere că indigenii trebuiau să renunţe la tot — la cultură, la credinţe, la limbă şi la felul de a se purta — pentru a putea fi modelaţi după mentalitatea omului alb. În Canada, câţiva copii indieni din internatele patronate de Biserică au fost abuzaţi. Alţii au devenit dependenţi de substanţe şi violenţi, încercând chiar să se sinucidă. Astfel de probleme persistă până în ziua de azi în rezervaţii.

Pentru a le evita însă, mai mulţi indigeni au decis să-şi renege moştenirea culturală, preferând să nu vorbească în blackfoot cu copiii lor, ci în engleză. Au început, de asemenea, să se comporte în anumite privinţe la fel ca albii. Totuşi, departe de a fi acceptaţi, au fost luaţi în derâdere nu numai de albi, ci şi de ceilalţi indieni, care i-au numit „indieni-măr“ — roşii pe dinafară, dar albi pe dinăuntru.

A fost trist să-i văd pe indieni suferind din atâtea motive. Visam la un timp în care cei din rezervaţia tribului nostru, dar şi alţi indieni din Canada şi Statele Unite aveau să aibă parte de un trai mai bun.

Tânjesc după răspunsuri satisfăcătoare

În adolescenţă mă gândeam că nu voi fi niciodată acceptat, sentimentele de inferioritate degenerând adesea în ostilitate. Am ajuns să nutresc aversiune faţă de albi. Cu toate acestea, părinţii şi mătuşa mea m-au sfătuit să renunţ la ură şi la orice dorinţă de răzbunare, îndemnându-mă în schimb să iert, să manifest iubire şi să nu-i imit pe cei care aveau prejudecăţi. Ulterior am aflat că sfatul lor era în armonie cu principiile biblice. Pe atunci însă, căutam în continuare răspunsuri la întrebările care mă frământau încă din copilărie. Am început să mă întreb de ce existăm pe pământ şi de ce nu se pune capăt nedreptăţii. Mi se părea absurd ca omul să trăiască doar o scurtă perioadă de timp şi apoi să moară. Mă simţeam foarte derutat.

 Ori de câte ori ne vizitau Martorii lui Iehova, eu eram cel trimis la uşă. I-am respectat întotdeauna, fiindcă nu păreau să aibă prejudecăţi. Deşi îmi era greu să-mi formulez clar întrebările, am purtat mereu conversaţii plăcute cu ei. Îmi amintesc, bunăoară, de vizita lui John Brewster şi a lui Harry Callihoo, un Martor blackfoot. Am discutat mult în timp ce ne plimbam prin prerie. Mi-au dat o carte din care am apucat să citesc doar jumătate, deoarece cumva s-a pierdut.

Pasiunea pentru rodeo

Apoi am apelat la cei mai în vârstă din rezervaţie, cerându-le îndrumarea. Cu toate că le-am fost recunoscător pentru sfaturile lor bine gândite, n-am primit răspunsuri satisfăcătoare la întrebările mele despre sensul vieţii. Când aveam în jur de 16 ani, am plecat de-acasă şi am început să mă implic tot mai mult în competiţii de rodeo. După aceste concursuri, mergeam la petreceri unde se consumau băuturi alcoolice în exces şi droguri. Aveam mari mustrări de conştiinţă deoarece ştiam că era greşit ce făceam. Simţeam, de asemenea, că Dumnezeu nu-mi aproba stilul de viaţă. Îl rugam adesea pe Creator să mă ajute să fac ce e drept şi să găsesc răspunsuri la întrebările care îmi stăruiau în minte.

În 1978, în timp ce mă aflam în Calgary, am cunoscut-o pe Rose, o tânără indiancă ce era jumătate blackfoot, jumătate cree. Am constatat că ne interesau aceleaşi lucruri şi că puteam comunica liber, deschis. Ne-am îndrăgostit, iar în 1979 ne-am căsătorit. În prezent avem doi copii: o fată pe nume Carma şi un băiat, Jared. De-a lungul anilor, Rose a fost mereu gata să mă sprijine, dovedindu-se o soţie loială şi o mamă bună. Într-o zi, când eram în vizită cu familia la fratele meu mai mare, am găsit o carte intitulată Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ. * Ideile din ea mi s-au părut foarte logice şi mi-au stârnit curiozitatea. Însă tocmai când simţeam că încep să înţeleg mesajul Bibliei, n-am reuşit să citesc mai departe întrucât din publicaţie fuseseră rupte pagini. Împreună cu Rose, le-am căutat peste tot, dar în zadar. Cu toate acestea, am continuat să cer ajutorul lui Dumnezeu în rugăciune.

Căutăm mângâiere la biserică

În primăvara anului 1984, s-a născut al treilea copil al nostru, o frumoasă fetiţă căreia i-am dat numele Kayla. Doar două luni mai târziu, ea a încetat din viaţă din cauza unei afecţiuni cardiace congenitale. Durerea era răvăşitoare. Nu ştiam cum s-o consolez pe soţia mea. Pentru ca suferinţa să-i fie alinată şi pentru a primi răspunsuri la întrebările noastre, Rose m-a convins să mergem împreună la preotul catolic din rezervaţie.

L-am întrebat unde era fetiţa noastră acum şi de ce a trebuit să moară. Ne-a spus că Dumnezeu a luat-o pe Kayla în ceruri pentru că avea nevoie de încă un înger. Atunci mi-am zis: „Dacă Dumnezeu este Creatorul Atotputernic, de ce are nevoie de fiica noastră? De ce folos i-ar fi un bebeluş neajutorat?“. Cât timp a vorbit, preotul n-a deschis nici măcar o dată Biblia. Ne-am întors acasă cu acelaşi gol în suflet.

Rugăciunile ne sunt ascultate

Spre sfârşitul lui noiembrie 1984, într-o dimineaţă de luni, am zăbovit în rugăciune, implorându-l pe Dumnezeu să mă ajute să devin un om mai bun, să înţeleg de ce a avut loc această tragedie şi să aflu care este scopul vieţii. Chiar în acea dimineaţă au bătut la uşă două Martore ale lui Iehova, Diana Bellemy şi Karen Scott. Erau foarte amabile şi şi-au prezentat mesajul cu sinceritate şi entuziasm. După ce le-am ascultat, am acceptat o Biblie şi cartea Supravieţuire şi apoi un pământ nou. * Am fost de acord ca vineri, în cursul aceleiaşi săptămâni, Diana să ne viziteze din nou împreună cu soţul ei, Darryl.

De-abia după ce au plecat mi-am dat seama că această vizită era de fapt răspunsul la rugăciunea mea. Eram aşa de încântat, încât mă plimbam încoace şi încolo prin casă. Aşteptam cu nerăbdare ca Rose să se întoarcă de la muncă pentru a-i spune ce se întâmplase. Spre surprinderea mea, mi-a spus că şi ea se rugase cu o seară înainte, cerând ajutorul lui Dumnezeu  pentru a găsi religia adevărată. În acea vineri, am studiat pentru prima dată din Biblie. Ulterior am aflat că, în ziua în care Karen şi Diana au venit la noi, nu reuşiseră să găsească locuinţele pe care intenţionau să le viziteze. Însă când ne-au văzut casa, au simţit că trebuie să bată la uşa noastră.

Căutarea mea ia sfârşit

Familia şi prietenii n-au privit cu ochi buni decizia de a studia Biblia şi o vreme ne-au tratat cu răceală. Apoi au exercitat presiuni asupra noastră, spunându-ne că ne iroseam viaţa şi că nu ne foloseam la maximum talentele şi capacităţile. Dar noi eram hotărâţi să nu-i întoarcem spatele Creatorului şi noului nostru Prieten, Iehova. La urma urmei, găsiserăm ceva preţios — adevărurile extraordinare şi secretele sacre din Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia (Matei 13:52). Amândoi ne-am botezat în decembrie 1985. Întrucât de atunci încoace rudele au observat câte schimbări am făcut în viaţă, ele au acum un mare respect faţă de Martori.

Într-adevăr, am găsit ceea ce am căutat! Biblia răspunde simplu şi logic la întrebări fundamentale. M-am bucurat când, în sfârşit, am aflat scopul vieţii, motivul pentru care murim, precum şi promisiunea lui Dumnezeu că ne vom putea reîntâlni cu fiica noastră, Kayla, şi o vom vedea crescând într-un mediu ideal (Ioan 5:28, 29; Revelaţia 21:4). Cu timpul, am învăţat că practicile care murdăresc corpul sunt greşite şi că nu trebuie să manifestăm lipsă de respect faţă de viaţă sau să avem un spirit de competiţie (Galateni 5:26). Deşi mi-a fost greu să iau această decizie, am renunţat la rodeo pentru a-i fi plăcut lui Dumnezeu.

De asemenea, cunoştinţa exactă din Biblie ne-a eliberat de temerile ce apasă asupra multor indieni, cum ar fi superstiţia potrivit căreia o bufniţă ce se aşează în preajma casei sau un câine care urlă este un semn prevestitor al morţii cuiva din familie. Nu ne mai temem că spiritele din lumea animată sau inanimată ne vor face rău (Psalmul 56:4; Ioan 8:32). Acum preţuim lucrările minunate ale lui Iehova. Avem prieteni de diferite naţionalităţi, pe care îi numim fraţi şi surori. Ei ne consideră egalii şi colaboratorii lor în serviciul adus lui Dumnezeu (Faptele 10:34, 35). Mulţi dintre ei depun eforturi să cunoască mai multe despre cultura şi credinţele blackfoot, precum şi să înveţe limba noastră, astfel încât să poată prezenta cu eficienţă mesajul biblic, sensibilizând inima indigenilor.

Actualmente locuim în rezervaţia tribului blood, în sudul provinciei Alberta, unde avem o mică fermă. Ne bucurăm în continuare de mâncărurile, muzica şi dansurile noastre tradiţionale. Nu participăm la festivităţi care includ dansuri sociale tradiţionale, numite uneori powwow, ci doar le privim atunci când acest lucru este potrivit. M-am străduit să le vorbesc copiilor despre cultura noastră şi să-i învăţ noţiunile de bază ale limbii blackfoot. Indienii au calităţi remarcabile precum bunătatea sau umilinţa şi manifestă grijă iubitoare faţă de familie şi prieteni. De asemenea, sunt cunoscuţi pentru ospitalitatea şi respectul lor faţă de semeni, inclusiv faţă de cei ce provin din alt mediu. Continui să preţuiesc nespus aceste însuşiri.

Însă cea mai mare bucurie ne-o procură faptul că ne folosim timpul şi resursele pentru a-i ajuta pe alţii să-l cunoască şi să-l iubească pe Iehova. Fiul nostru, Jared, este voluntar la filiala Martorilor lui Iehova, de lângă Toronto. Eu am privilegiul de a sluji ca bătrân în congregaţia locală, Macleod, iar împreună cu Rose şi Carma activăm ca pionieri regulari, sau evanghelizatori cu timp integral. E o adevărată plăcere să predicăm în limba noastră maternă! Fiecare ocazie în care o persoană reacţionează pozitiv la adevărul despre Creator şi scopul său ne mişcă inima.

Biblia spune despre Dumnezeu: „Dacă-l vei căuta, se va lăsa găsit de tine“ (1 Cronici 28:9). Îi sunt profund recunoscător lui Iehova pentru că şi-a împlinit şi faţă de noi această promisiune, ajutându-ne să găsim ceea ce-am căutat vreme îndelungată.

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 13]

„Dacă există un Creator, unde este el? De ce mor oamenii?“

[Text generic pe pagina 16]

„Indienii au calităţi remarcabile precum bunătatea sau umilinţa“

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Bunica m-a învăţat multe despre cultura indienilor blackfoot

 [Legenda fotografiei de la pagina 15]

M-am implicat din ce în ce mai mult în competiţii de rodeo

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Tractul special „Vă puteţi pune încrederea în Creator“ este disponibil în blackfoot, dar şi în alte limbi

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Le împărtăşesc cu bucurie altora mesajul biblic

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

În prezent, cu familia mea