Am fugit de moarte şi am găsit adevărata viaţă

Relatare de Sam Tan

Eu şi familia mea fugeam din ţara natală, alături de alţi 2 000 de cambodgieni. Într-un târziu, am ajuns la râul ce ne despărţea de ţara vecină, Thailanda. Ne-am îngrămădit cu toţii în micile bărci care ne duceau pe malul celălalt, unde urma să fim în siguranţă. Exact când ultima barcă se îndepărta de mal, au apărut soldaţii khmeri şi au început să tragă în noi.

AM AJUNS cu toţii teferi pe malul celălalt, în Thailanda. Toţi erau fericiţi, mai puţin noi, pentru că tata şi unchiul fuseseră smulşi de lângă noi cu câteva luni în urmă. Copleşită, mama s-a aşezat şi a început să plângă. Dar înainte să-mi continui povestea, aş vrea să vă spun câteva lucruri despre mine.

Am slujit la un templu budist

M-am născut în 1960 în Cambodgia, fiind primul dintre cei trei copii ai părinţilor mei. La nouă ani, eu şi părinţii am decis să merg la un templu budist şi să slujesc acolo — lucru deloc neobişnuit pentru băieţii budişti. Un călugăr care slujeşte la templu îşi începe ziua pe la şase dimineaţa, când porneşte pe la casele oamenilor ca să le ceară de mâncare. Unora mi-era greu să le cer alimente când vedeam cât sunt de săraci. După aceea, noi, călugării tineri, pregăteam masa şi le-o serveam celor mai în vârstă. Noi mâncam ceva mai târziu.

La şase seara, călugării mai în vârstă se adunau pentru rugăciune. Spuneau rugăciunile într-o limbă pe care puţini o înţelegeau. După doi ani, am devenit „călugăr mic“ — cum îi numeam noi pe novici —, bucurându-mă acum de unele privilegii ale călugărilor mai mari ca mine. De pildă, mi s-a permis să spun rugăciuni alături de ei. Pe atunci credeam că budismul era singura religie din lume.

Fug din Cambodgia

Cum viaţa la templu nu mi-a prea plăcut, m-am întors acasă când aveam 14 ani. La scurt timp, a venit la putere Pol Pot, liderul khmerilor roşii. În încercarea de a transforma Cambodgia într-un stat comunist, regimul khmer (1975–1979) a avut drept obiectiv strămutarea populaţiei de la oraş la sat. Şi familia noastră a fost strămutată. Ulterior, oamenii lui Pol Pot i-au luat pe tata şi pe unchiul meu de lângă noi. Nu i-am mai văzut niciodată. De fapt, sub regimul khmer, circa 1,7 milioane de cambodgieni au fost executaţi sau au murit de foame ori din cauza exploatării fizice şi a bolilor.

Iată de ce familia mea şi cei 2 000 de cambodgieni am pornit spre graniţa cu Thailanda, cum vă povesteam la început. Călătoria, care a durat trei zile, n-a fost lipsită de primejdii, întrucât am fost nevoiţi să străbatem o regiune muntoasă. Din fericire, am ajuns cu toţii teferi şi nevătămaţi, inclusiv un băieţel ce s-a născut pe drum. Majoritatea aveam bani la noi, dar a trebuit să-i aruncăm deoarece moneda cambodgiană n-avea nicio valoare în Thailanda acelei vremi.

Viaţa în Thailanda

La început am locuit la nişte rude din Thailanda, iar eu mi-am găsit de lucru ca pescar. Pescuiam adesea în apele cambodgiene pentru că acolo era mai mult peşte. Dar tot acolo patrulau  şi bărcile khmerilor roşii. Dacă am fi fost prinşi, ne-am fi pierdut nu doar barca, ci şi viaţa. De două ori era cât pe-aci să cădem în mâinile lor. Spre deosebire de noi, alţii au avut un sfârşit tragic. De pildă, vecinul meu a fost prins şi decapitat. Deşi moartea lui m-a îngrozit, am continuat să pescuiesc în apele cambodgiene — altminteri familia mea ar fi murit de foame.

Eram îngrijorat pentru situaţia mea şi a familiei mele. De aceea m-am hotărât să merg într-un lagăr de refugiaţi din Thailanda şi să completez o cerere de emigrare într-o altă ţară, de unde să trimit bani familiei. Când le-am vorbit despre intenţia mea, rudele s-au opus cu înverşunare. Dar eu mă hotărâsem deja.

În lagăr eram vizitaţi de persoane vorbitoare de limbă engleză care se declarau creştine. Atunci am înţeles că budismul nu era singura religie din lume. Eu şi noul meu prieten, Teng Hann, am început să ne asociem cu „creştinii“, care ne vorbeau despre Biblie şi ne dădeau de mâncare. După un an, am depus actele să emigrez în Noua Zeelandă.

Viaţa în Noua Zeelandă

În mai 1979, cererea mi-a fost acceptată, iar la scurt timp am ajuns într-un lagăr de refugiaţi din Auckland. Un bărbat generos m-a ajutat să merg în Wellington, unde urma să lucrez într-o fabrică. Aici am muncit din greu şi am trimis bani familiei aşa cum promisesem.

Încercând să aflu mai multe despre creştinism, am mers la două biserici protestante. Dar aici nu se prea vorbea din Biblie. Pentru că îmi doream să mă rog corect, un prieten m-a învăţat rugăciunea „Tatăl nostru“ (Matei 6:9–13). Însă nimeni nu mi-a explicat semnificaţia acestei rugăciuni. Prin urmare, aşa cum mă rugam când eram budist, repetam şi acum la nesfârşit cuvinte fără a le înţelege sensul.

Probleme în căsnicie

M-am căsătorit în 1981. După un an, eu şi soţia mea ne-am botezat la protestanţi, pastorul stropindu-ne pe cap cu apă. Aveam două locuri de muncă şi o casă frumoasă şi duceam o viaţă confortabilă — lucruri la care nici nu visasem când eram în Cambodgia. Cu toate acestea eram nefericit. Aveam probleme în căsnicie şi, deşi mergeam la biserică, nu ni le puteam rezolva. Dar nici prin felul meu de a mă purta nu făceam nimic ca să le rezolv, căci aveam patima jocurilor de noroc, fumam, consumam alcool în exces şi duceam o viaţă imorală. Conştiinţa însă mă mustra şi mă îndoiam că aveam să ajung la cer, unde mi s-a zis că merg toţi oamenii buni după ce mor.

În 1987 le-am trimis bani mamei şi surorii mele ca să vină în Noua Zeelandă. O vreme au locuit cu noi. Când au plecat, am plecat şi eu cu ele, părăsindu-mi soţia. Am locuit toţi trei în Auckland.

Studiez Biblia

Odată, tocmai ieşeam de la un prieten, când am întâlnit doi bărbaţi care mergeau din casă în casă. Unul din ei, pe nume Bill, m-a întrebat: „Unde speri să mergi după moarte?“. „La cer“, am răspuns. El mi-a arătat apoi din Biblie că numai 144 000 de oameni merg la cer, de unde vor guverna ca regi peste pământ. Mi-a zis şi că pământul va fi transformat în paradis şi va fi locuit de milioane de oameni temători de Dumnezeu (Revelaţia 5:9, 10; 14:1, 4; 21:3, 4). Am fost revoltat la auzul acestor cuvinte, pentru că nu se armonizau cu ce fusesem învăţat. În adâncul sufletului însă, am fost impresionat văzând cât de bine cunoşteau ei Biblia şi cât de calmi rămăseseră pe parcursul discuţiei. De fapt, chiar mi-a părut rău că nu i-am întrebat ce religie aveau.

După câteva săptămâni m-am dus în vizită la un alt prieten. Copiii lui studiau Biblia cu un cuplu, Dick şi Stephanie. Se foloseau în studiul lor de o broşură intitulată Bucură-te pentru totdeauna de viaţă pe pământ!. Am răsfoit-o şi eu şi mi-am dat seama că tot ce se spunea în ea era logic. Am aflat că Dick şi Stephanie erau Martori ai lui Iehova. Atunci am tras concluzia că şi cei doi bărbaţi pe care îi întâlnisem cu ceva timp în urmă erau Martori, deoarece am regăsit în broşură cuvintele lor.

Dornic să învăţ mai multe, i-am invitat pe Dick şi pe Stephanie la mine acasă şi i-am potopit  cu întrebări. La un moment dat, Stephanie m-a întrebat dacă ştiam care este numele lui Dumnezeu. Apoi mi-a arătat ce scrie în Psalmul 83:18: „Ca să se ştie că tu, al cărui nume este Iehova, numai tu eşti Cel Preaînalt peste tot pământul!“. Acest verset mi-a atins inima şi am început să studiez Biblia cu regularitate. Tânăra laoţiană, pe nume La, cu care trăiam pe atunci s-a alăturat şi ea studiului. Tot în acea perioadă le-am trimis bani fratelui meu şi soţiei sale să vină şi ei în Noua Zeelandă. Odată ajunşi, au început să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova.

Nu după mult timp, eu şi La am întrerupt studiul întrucât ne-am dus în Australia ca să muncim. Deşi n-aveam alt obiectiv decât să facem bani, simţeam lipsa studiului biblic. Într-o seară deci, l-am implorat pe Iehova să ne conducă la slujitorii săi.

Primim răspuns la rugăciune

După numai câteva zile, când m-am întors de la cumpărături, două Martore se pregăteau să bată la uşa noastră. I-am mulţumit în gând lui Iehova. Eu şi La am reluat studiul şi am început să participăm la întrunirile de la Sala Regatului. Însă am înţeles că pentru a-i fi plăcut lui Dumnezeu era necesar să fac unele schimbări. Aşadar, am renunţat la obiceiurile mele rele şi mi-am tăiat pletele. Deşi vechii mei prieteni râdeau de mine, eu nu le răspundeam cu aceeaşi monedă. Dar trebuia să mai rezolv un lucru: nu eram căsătorit cu La şi nici nu divorţasem încă de soţia mea. Prin urmare, în 1990, eu şi La ne-am întors în Noua Zeelandă.

Le-am telefonat numaidecât lui Dick şi Stephanie. „Sam, am crezut că v-am pierdut!“, a exclamat Stephanie. Am reluat studiul biblic cu ei şi, după ce procedurile de divorţ au fost încheiate, eu şi La ne-am căsătorit. Aveam acum o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu. Am rămas în Noua Zeelandă, unde ne-am botezat ca simbol al dedicării noastre lui Dumnezeu. Eram nerăbdător să le împărtăşesc şi altora cele învăţate. Astfel, am avut privilegiul să studiez Biblia cu mai mulţi cambodgieni şi thailandezi care locuiau în Auckland şi în împrejurimi.

Înapoi în Australia

În mai 1996, eu şi La ne-am întors în Australia şi ne-am stabilit în oraşul Cairns, în nordul statului Queensland. Aici am avut privilegiul de a organiza lucrarea de predicare în rândul cambodgienilor, laoţienilor şi thailandezilor din zonă.

N-am cuvinte să-i mulţumesc lui Iehova pentru binecuvântările sale, între care şi minunata mea soţie şi cei trei băieţi ai noştri: Daniel, Michael şi Benjamin. Sunt recunoscător şi pentru că mama, sora mea, fratele meu, soacra mea şi Teng Hann, prietenul meu din lagărul thailandez, au acceptat adevărul. Eu şi familia mea încă deplângem pierderea tatălui meu şi a unchiului meu, dar nu suntem copleşiţi de tristeţe. Ştim că, la înviere, Dumnezeu va repara toate nedreptăţile din trecut şi că „nimănui nu-i vor mai veni în minte lucrurile de mai înainte, nici nu-i vor mai urca în inimă“ (Isaia 65:17; Faptele 24:15).

Recent, la un congres al Martorilor lui Iehova, am zărit o faţă cunoscută. Era Bill, cu care stătusem de vorbă cu mulţi ani în urmă. „Îţi aminteşti de mine?“, l-am întrebat.

„Cum să nu!“, a răspuns el. „Ne-am întâlnit în Noua Zeelandă cu mult timp în urmă şi ţi-am zis că numai 144 000 de oameni merg la cer.“ Într-adevăr, Bill nu mă uitase. Ne-am îmbrăţişat şi am început să depănăm amintiri. Acum eram fraţi de credinţă.

[Provenienţa fotografiei de la pagina 21]

În fundal: AFP/Getty Images