Uriaşii de odinioară ai Europei

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN ITALIA

ÎN 1932, o echipă ce construia un drum săpa în apropierea Colosseumului din Roma. La un moment dat, unul dintre muncitori a dat peste ceva dur. Erau craniul şi colţii unui elefant. Dar aceasta nu a fost unica descoperire de acest gen. De-a lungul anilor, în Roma şi în împrejurimile ei s-au găsit circa 140 de resturi fosile de elefanţi. Potrivit dovezilor, prima fosilă a fost descoperită în secolul al XVII-lea.

Iniţial s-a crezut că fosilele erau oase fie ale elefanţilor aduşi de negustori în Roma antică, fie ale elefanţilor aduşi în Italia de generalul cartaginez Hannibal. Însă Giovanni Battista Pianciani, un preot şi profesor de ştiinţe ale naturii în Viterbo care a trăit în secolul al XIX-lea, n-a fost de acord cu aceste supoziţii. Întrucât majoritatea oaselor fuseseră descoperite în  depuneri aluvionare, el a ajuns la concluzia că erau oasele unor animale care muriseră în altă parte şi care fuseseră aduse în aceste locuri de puhoaie.

Elefanţii fosilizaţi descoperiţi în Italia nu sunt asemenea elefanţilor de azi. Fosilele aparţin unei specii dispărute, Elephas antiquus (vezi imaginea de la pagina 15). Această specie de elefant cu colţi aproape drepţi avea o înălţime de vreo 5 m, fiind cu circa 2 m mai înalt decât elefantul de azi.

Cât de numeroşi erau aceşti elefanţi? Dovezile fosile arată că odinioară ei populau continentul european şi Insulele Britanice asemenea rudelor lor apropiate, mamuţii. Este interesant că numeroase fosile de elefanţi au fost găsite în depozite fosilifere alături de fosilele multor altor specii, unele fiind prada altora.

Hiene şi hipopotami

Fosilele găsite în Lazio, o regiune din centrul Italiei unde se află şi Roma, dezvăluie că, odinioară, clima de aici era asemănătoare cu cea a Africii. După cât se pare în această regiune trăiau cândva hipopotami, gazele şi feline. De fapt, chiar în centrul Romei s-au găsit fosile ale unei feline, denumite leopardul de Monte Sacro. La Polledrara, un sat din afara Romei, au fost descoperite peste 9 000 de fosile, reprezentând o diversitate de specii: elefanţi  (Elephas antiquus), bivoli, cerbi, macaci de pădure, rinoceri şi bouri (specie care a dispărut cu circa 400 de ani în urmă). La muzeul de la Polledrara, turiştii pot vedea de pe o pasarelă fosilele aflate chiar în locul unde au fost descoperite (vezi imaginea de la pagina 16).

Într-o peşteră din apropiere de Palermo (Sicilia) s-au găsit tone de rămăşiţe fosile, inclusiv oase fosilizate de cerbi, bivoli, elefanţi şi hipopotami de diverse vârste, ba chiar şi un fetus de hipopotam. De fapt, în primele şase luni de la descoperirea lor, au fost scoase la vânzare 20 t de fosile!

Paleontologul Manson Valentine a descoperit în sudul Angliei depozite de fosile conţinând grămezi întregi de oase sfărâmate, ce aparţineau aceloraşi specii menţionate mai sus, dar şi oase de hiene şi de urşi polari. Cum de există depozite fosilifere atât de mari în locuri atât de diferite?

Unii oameni de ştiinţă sunt de părere că animalele au murit într-o catastrofă naturală. Oricare ar fi fost cauza acestei extincţii în masă, efectul a fost resimţit pe o suprafaţă vastă, cuprinzând continentul european, Insulele Britanice, Siberia şi Alaska.

Mulţumită dovezilor fosile reuşim să ne imaginăm o lume foarte diferită de cea de azi. Într-adevăr, dacă ne-am putea întoarce în trecutul îndepărtat al Italiei, am avea impresia că suntem în inima Africii.

[Chenarul de la pagina 17]

CE ESTE O FOSILĂ?

La prima vedere, o fosilă pare a fi un os obişnuit. În realitate este rezultatul unor transformări fizico-chimice (fosilizare) care au loc înainte ca rămăşiţele animalului mort să se descompună.

O formă des întâlnită de fosilizare este mineralizarea. În acest proces materia organică este înlocuită total sau parţial de mineralele prezente în sedimentele umede. Fosilizarea are loc doar în anumite condiţii de mediu: când rămăşiţele animale sunt acoperite rapid de un strat gros de sedimente, iar descompunerea nu mai are loc. În condiţii normale însă, rămăşiţele care nu au fost mâncate de alte animale sunt distruse de bacterii, dar şi de agenţi mecanici sau chimici, precum vântul şi apa. Prin urmare, fosilizarea se produce destul de rar.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 17]

MAMUŢI ÎN EMISFERA NORDICĂ

Potrivit documentelor fosile, arealul mamuţilor (Mammuthus primigenius) cuprindea Asia, Europa şi America de Nord. Se pare că Italia era cea mai sudică regiune de pe continentul european în care trăiau mamuţi.

Mamuţii erau la fel de mari ca elefanţii asiatici de azi, dar aveau un păr lung de 50 cm. Colţii masculilor erau încovoiaţi şi puteau atinge 5 m lungime. În Siberia s-a găsit, de-a lungul timpului, foarte mult fildeş de mamut — atât de mult, încât a fost exportat în China şi în Europa încă din Evul Mediu.

[Provenienţa fotografiei]

Photo courtesy of the Royal BC Museum

[Legenda fotografiei de la paginile 16, 17]

Situl de la Polledrara

[Provenienţa fotografiei]

Soprintendenza Archeologica di Roma

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 15]

Sus: Museo di Paleontologia dell’Università degli Studi “La Sapienza” di Roma; jos: © Comune di Roma - Sovraintendenza Beni Culturali (SBCAS; fald. 90, fasc. 4, n. inv. 19 249)