O plimbare cu ricşa?

CAPITALA Bangladeshului, Dhaka, este un oraş cu totul aparte. În puzderia de oameni ce-l împânzesc, ce să vezi? Mii şi mii de veloricşe! Şiruri nesfârşite de astfel de vehicule inundă străzile şi aleile, ducând de colo-colo oameni şi mărfuri.

În Dhaka, ricşa este şi acum un mijloc popular de transport. Deşi nu sunt înregistrate decât vreo 80 000 de ricşe, se crede că mult mai multe se aventurează zilnic pe străzile oraşului. Nu întâmplător Dhaka a fost numită capitala mondială a ricşelor!

Strămoşii ricşei

Versiuni ale scaunului mobil s-au folosit încă de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, rege al Franţei (1638–1715). În opinia unora însă, inventatorul ricşei trase de om a fost Jonathan Gable, un misionar american care a predicat în Japonia în anii 1870. Se crede că el ar fi realizat originalul vehicul pentru soţia sa, care avea o sănătate şubredă. Şi-a numit realizarea jinrikisha, care în japoneză înseamnă „vehicul tras de om“. În limba engleză, termenul a devenit „rickshaw“, iar în limba română „ricşă“. Cu trecerea timpului, felurite modele de ricşă şi-au făcut apariţia pe tot cuprinsul Asiei, fiind un mijloc ieftin de transport. Când Charles Taze Russell (dreapta) — care era în fruntea lucrării de predicare efectuate de Studenţii în Biblie (cum erau numiţi Martorii lui Iehova pe atunci) — a vizitat Japonia în 1912, el şi grupul ce-l însoţea au folosit ricşe în călătoria lor prin ţară.

În Dhaka, ricşa cu trei roţi a apărut abia pe la sfârşitul anilor 1930. Spre deosebire de ricşa cu două oişti, trasă de om, noul model aduce mult cu o tricicletă mai mare. Conducătorul ricşei, numit şi wallah, stă în faţă şi pedalează. Această ricşă îi permite să se strecoare cu uşurinţă prin traficul infernal, ducând pasagerii sau mărfurile la destinaţie.

 Arta decorării ricşelor

În Dhaka, ricşele sunt bogat ornamentate. De fapt, se crede că niciun centimetru pătrat nu rămâne nedecorat! Dar unde-şi are originea această tradiţie? Când şi-au făcut apariţia în Dhaka, ricşele aveau un mare rival, tomtomurile, nişte trăsuri trase de cai, folosite pentru transportul pasagerilor şi al mărfurilor. Poate pentru a atrage clienţi, proprietarii de ricşe au început să-şi decoreze vehiculele cu picturi şi reclame, care au devenit, în cele din urmă, o artă cu totul aparte.

Ricşele bogat decorate, adevărate lucrări de artă pe roţi, impresionează pe oricine. Syed Manzoorul Islam, critic de artă din Bangladesh, numeşte pe bună dreptate ricşele din Dhaka „o galerie ambulantă de pictură“. Desenele, picturile şi modelele viu-colorate ce împodobesc ricşele izbesc ochiul. Ciucuri, paiete şi mărgele sclipitoare atârnă de ambele părţi ale ricşei, dar şi de pe acoperişul ei pliabil.

Fiecare artist are un stil propriu şi subiecte preferate. Unele ricşe par adevărate panouri publicitare, cu scene desprinse din filme vechi şi noi, produse în India sau în Bangladesh. Picturile reflectă nostalgia vieţii de la ţară sau zugrăvesc peisaje câmpeneşti, scene din viaţa politică ori socială. Animale, păsări, scene de vânătoare şi peisaje luxuriante prind parcă viaţă sub penelul artiştilor.

Dacă în anii 1950 nu existau decât puţini pictori de ricşe, în prezent aproape 300 de artişti creează opere de artă unice. Ricşele sunt asamblate piesă cu piesă în ateliere specializate. Multe elemente componente sunt realizate din materiale reciclate. De pildă, artistul pictează scene pline de culoare pe o bucată de tablă tăiată dintr-un bidon de ulei de gătit sau pe alte obiecte ce-au fost aruncate la gunoi. Arta decorării ricşelor reprezintă arta populară a Bangladeshului. Ea a căpătat de-a lungul timpului un farmec propriu, devenind chiar simbol naţional.

Conducătorul de ricşă

E lesne de înţeles că un conducător de ricşă nu are o viaţă uşoară. Gândiţi-vă cum ar fi să pedalaţi din zori şi până-n seară la o ricşă, transportând mărfuri grele ori pasageri! Fel de fel de oameni iau ricşa: femei casnice, şcolari, oameni de afaceri sau persoane care vin încărcate de la cumpărături. Nu rareori vezi câte-o ricşă în care stau înghesuiţi doi, trei sau mai mulţi oameni ori în care s-au încărcat până la refuz saci de orez, de cartofi, de ceapă ori de condimente, pe care comercianţii îi duc la piaţă. Scene în care pasagerul e văzut cocoţat pe-un munte de bagaje sunt întâlnite la tot pasul. Celui ce priveşte detaşat ce se-ntâmplă i s-ar părea cu neputinţă ca un om să urnească din loc asemenea greutăţi. Totuşi, în zăduful zilelor de vară, dar şi în toiul ploilor musonice, umilul conducător de ricşă trudeşte din greu fără să se plângă.

Majoritatea conducătorilor de ricşă provin din zone rurale sărace, unde nu au reuşit să-şi câştige existenţa doar din agricultură. Întrucât nu şi-au găsit slujbe bine plătite, mulţi şi-au lăsat în urmă familia şi au devenit conducători de ricşă. Deşi munca e grea şi pretinde multă forţă şi energie, aceşti oameni abia dacă câştigă echivalentul a câţiva dolari pe zi.

Un mijloc de transport unic

În Dhaka, unde terenul nu este deloc denivelat, ricşa continuă să fie un mijloc de transport popular, întrucât reuşeşte să se strecoare pe străzile şi pe aleile greu accesibile altor mijloace de transport. Mulţi o preferă nu doar pentru că nu poluează, dar şi pentru că plimbarea cu ricşa este plăcută.

În majoritatea celorlalte oraşe asiatice, ricşa a devenit „o specie pe cale de dispariţie“, deoarece oamenii preferă transportul în comun şi stilul de viaţă modern. Deşi mulţi o socotesc demodată, autorităţile fac eforturi să salveze această „specie“, realizând modele noi, mai bune.

Dacă veţi vizita vreodată Dhaka, veţi putea alege între numeroasele mijloace de transport în comun — autobuze, taxiuri, motociclete, autoricşe sau multicolorele veloricşe. O plimbare cu veloricşa pe străzile aglomerate va fi cu siguranţă o experienţă de neuitat!

 [Fotografii pe toată pagina 23]