Greşeli fatale ce-au declanşat un război mondial

S-ar putea oare declanşa din greşeală un al treilea război mondial? Ar putea oare şefii de stat şi consilierii lor militari să estimeze greşit riscurile şi să dea pierzării milioane de vieţi omeneşti?

NU ŞTIM. Ceea ce ştim însă este că acest coşmar a devenit realitate cu nici o sută de ani în urmă. Şefii de stat europeni îşi aruncau naţiunile în vâltoarea Războiului cel Mare, sau Primul Război Mondial cum avea să fie numit mai târziu, fără să bănuiască ororile ce urmau să se săvârşească. „Ne-am aruncat orbeşte în ghearele războiului“, a mărturisit David Lloyd George, premierul Marii Britanii în anii 1916–1922. Să examinăm câteva dintre evenimentele-cheie care au declanşat îngrozitorul măcel.

„Şefii de stat nu voiau un război de proporţii“, a scris istoricul Alan Taylor, „voiau însă să ameninţe şi să iasă învingători“. Ţarul Rusiei era de părere că trebuia făcut tot ce e cu putinţă pentru a salvgarda pacea. Nu voia să se facă vinovat de un măcel monstruos. Totuşi, după două focuri fatidice, trase la ora 11.15 în dimineaţa zilei de 28 iunie 1914, situaţia a scăpat de sub control.

Două focuri de armă care au schimbat faţa lumii

În 1914, relaţiile dintre marile puteri europene erau extrem de tensionate din pricina unor vechi duşmănii. Europa fierbea, împărţită fiind în două alianţe rivale: Tripla Alianţă (constituită din Austro-Ungaria, Italia şi Germania) şi Tripla Înţelegere (constituită din Marea Britanie, Franţa şi Rusia). Mai mult decât atât, aceste naţiuni aveau relaţii politico-economice şi cu alte ţări, inclusiv cu cele din Balcani.

La acea vreme, regiunea balcanică era instabilă din punct de vedere politic şi nemulţumită din pricina marilor puteri care-şi disputau autoritatea în zonă. Regiunea era împânzită de organizaţii secrete al căror ideal era câştigarea independenţei. În acest context, un grup de studenţi a pus la cale asasinarea arhiducelui austriac Franz Ferdinand în timpul vizitei sale la Sarajevo, capitala de atunci a Bosniei *, în data de 28 iunie. Misiunea lor a fost cu atât mai uşoară, cu cât în oraş era masat un efectiv redus de poliţişti. Pretinşii asasini aveau însă puţină instruire militară. Unul dintre ei a aruncat o bombă, dar a ratat ţinta, iar ceilalţi n-au acţionat în timp util. Cât despre Gavrilo Princip, singurul conspirator care n-a dat greş, a dus la bun sfârşit  planul din pură întâmplare. Cum s-au derulat lucrurile?

Când Princip vede că arhiducele scapă nevătămat în urma atacului cu bombă, încearcă să prindă din urmă maşina, însă în zadar. Resemnat, studentul traversează strada şi intră într-o cafenea. Între timp, arhiducele, furios din cauza atentatului cu bombă, se hotărăşte să-şi schimbe traseul. Fără să-i cunoască intenţiile, şoferul o ia în direcţia greşită şi e nevoit apoi să întoarcă maşina. Chiar în acea clipă, Princip iese din cafenea şi se trezeşte faţă-n faţă cu ţinta lui: arhiducele în maşina sa decapotată, la nici trei metri de el. Princip se apropie de automobil şi trage două focuri, ucigându-i pe arhiduce şi pe soţia lui. * În naivitatea sa, sârbul naţionalist Princip nici nu bănuia ce consecinţe urma să aibă fapta lui. Cu toate acestea, n-a fost singurul vinovat de grozăviile ce urmau să se întâmple.

Se ivesc norii negri ai războiului

Înainte de 1914, majoritatea europenilor idealizau războiul. Îl socoteau benefic, nobil, măreţ — deşi se pretindeau creştini. Unii şefi de stat chiar credeau că războiul deşteaptă spiritul naţional şi duce la realizarea mult râvnitei unităţi naţionale! Unii generali îşi asigurau conducătorii că victoria avea să fie rapidă şi decisivă. „În două săptămâni, înfrângem Franţa!“, s-a lăudat un general german. Din păcate, nimeni nu-şi închipuia că milioane de oameni aveau să fie nevoiţi să lupte ani la rând în noroiul din tranşee.

Mai mult, în anii ce-au precedat războiul, „Europa era traversată de un curent naţionalist extremist“, se arată în cartea Cooperation Under Anarchy. „Şcolile, universităţile, presa şi politicienii se îmbătau cu licoarea naţionalismului extremist şi a ridicării în slăvi a propriei naţiuni.“

Capii religioşi însă n-au ridicat un deget pentru a înăbuşi acest spirit distructiv. Istoricul Paul Johnson spune: „De-o parte stăteau aliniate Germania protestantă, Austria catolică, Bulgaria ortodoxă şi Turcia musulmană, iar de cealaltă, Marea Britanie protestantă, Franţa şi Italia catolice şi Rusia ortodoxă“. Majoritatea clericilor, adaugă el, „puneau semn de egal între creştinism şi patriotism. Soldaţii creştini, indiferent de religia lor, erau îndemnaţi să se ucidă unii pe alţii în numele Mântuitorului“. Au fost mobilizaţi până şi preoţi şi călugăriţe, mii dintre acestea murind mai apoi pe câmpul de luptă.

Se prea poate ca alianţele europene, a căror menire era să păstreze siguranţa şi să prevină izbucnirea  unui război de proporţii, să fi avut un rol crucial în declanşarea lui. În ce fel? „Puterile europene depindeau mult una de alta în realizarea securităţii“, afirmă cartea Cooperation Under Anarchy. „Fiecare a considerat că propria securitate depindea de cea a aliaţilor săi — o relaţie fragilă de altfel. Prin urmare, puterile s-au văzut obligate să-şi apere aliaţii, deşi mărul discordiei fuseseră chiar aceştia“.

Un alt factor periculos a fost Planul Schlieffen, conceput de Germania şi denumit după numele fostului şef al Statului Major, generalul Alfred von Schlieffen. Conform planului, care miza pe un prim atac-fulger, Germania urma să lupte împotriva Franţei şi a Rusiei. Scopul? Obţinerea rapidă a unei victorii asupra Franţei în timp ce Rusia se mobiliza încet, iar apoi un atac şi asupra Rusiei. „După ce Planul [Schlieffen] a fost pus în aplicare, războiului nu i-a trebuit mult să cuprindă întregul continent european“, arată cartea World Book Encyclopedia.

Reacţii în lanţ

Deşi, potrivit investigaţiilor oficiale, guvernul sârb nu putea fi acuzat de implicare în asasinarea arhiducelui, Austria voia să pună capăt o dată pentru totdeauna tulburărilor provocate de slavi în sânul imperiului. Austria ţinea „să-i dea Serbiei o lecţie“, afirmă istoricul John Morris Roberts.

Astfel, în încercarea de a aplana conflictul, Nicholas Hartwig — ambasadorul Rusiei în capitala Serbiei — face tot posibilul să obţină un compromis. Dar, în timpul întrevederilor cu delegaţia austriacă, face infarct şi moare. Drept urmare, la 23 iulie, Austria îi pune Serbiei o serie de condiţii, adresându-i astfel un ultimatum. Întrucât Serbia nu poate accepta toate condiţiile impuse, Austria rupe relaţiile diplomatice cu Serbia. În acest moment crucial, diplomaţia nu mai are niciun cuvânt de spus.

Aceasta însă nu a fost singura încercare de a preîntâmpina războiul. La un moment dat, Marea Britanie sugerează organizarea unei conferinţe internaţionale, iar kaiserul Germaniei îi cere ţarului Rusiei să nu decreteze mobilizarea generală. Dar situaţia scapă de sub control. „Şefi de stat, generali şi naţiuni întregi erau de-a dreptul copleşiţi de magnitudinea evenimentelor ce se profilau la orizont“, se afirmă în cartea The Enterprise of War.

Având promisiunea sprijinului german, împăratul Austriei declară război Serbiei la 28 iulie. Rusia vine în sprijinul Serbiei şi încearcă să intimideze Austria anunţând mobilizarea a un milion de soldaţi la graniţa cu Austria. Întrucât graniţa Rusiei cu Germania rămânea astfel neapărată, ţarul ordonă mobilizarea generală.

Ţarul caută să-l asigure pe kaiser că nu intenţionează să invadeze Germania. Totuşi, mobilizarea generală a Rusiei determină Germania să acţioneze rapid. Astfel, la 31 iulie, Germania ordonă aplicarea Planului Schlieffen, declarând război Rusiei la 1 august, iar Franţei, două zile mai târziu. Întrucât, potrivit planurilor de război, Germania trebuia să pătrundă în Belgia, Marea Britanie avertizează Germania că-i va declara război dacă va viola neutralitatea Belgiei. Cu toate acestea, trupele germane intră în Belgia la 4 august. Zarurile sunt deja aruncate.

„Cel mai mare dezastru diplomatic din timpurile moderne“

„Declaraţia de război a Marii Britanii a avut o contribuţie crucială la declanşarea celui mai mare dezastru diplomatic din timpurile moderne“, a scris istoricul Norman Davies. Un alt istoric, Edmond Taylor, a menţionat că ceea ce a transformat declaraţia de război a Austriei din 28 iulie într-un război total „a fost haosul. Prea multe lucruri se întâmplau prea repede şi în prea multe locuri. . . . Nici cele mai luminate şi mai ascuţite minţi ale lumii nu mai puteau înghiţi şi asimila avalanşa de informaţii parvenite“.

Mai bine de 13 milioane de soldaţi şi civili au plătit cu viaţa pentru acest „haos“ cumplit. Optimismul cu privire la viitor şi la om a primit lovitura de graţie când aşa-zisele naţiuni civilizate înarmate cu arme puternice, nou-inventate şi produse în masă s-au măcelărit între ele la o scară fără precedent. Primul Război Mondial a schimbat pentru totdeauna faţa lumii. (Vezi chenarul  „Războaiele mondiale — Un semn al timpurilor pe care le trăim?“.)

[Note de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 20]

 RĂZBOAIELE MONDIALE — UN SEMN AL TIMPURILOR PE CARE LE TRĂIM?

Biblia a profeţit că războaiele vor constitui un aspect al semnului ce urma să marcheze ultimele zile ale acestei lumi rele (Matei 24:3, 7; Revelaţia 6:4). Împlinirea acestui semn demonstrează că ne apropiem cu paşi repezi de timpul în care guvernul lui Dumnezeu, sau Regatul său, va prelua controlul asupra pământului (Daniel 2:44; Matei 6:9, 10).

Mai mult decât atât, Regatul lui Dumnezeu va înlătura forţele invizibile care influenţează astăzi pământul: spiritele rele conduse de Satan Diavolul. „Întreaga lume zace în puterea celui rău“, se arată în 1 Ioan 5:19. Influenţa malefică a lui Satan s-a aflat în spatele multelor nenorociri care au năpăstuit lumea, inclusiv în spatele catastrofalelor evenimente care au dus la izbucnirea Primului Război Mondial (Revelaţia 12:9–12). *

[Notă de subsol]

[Provenienţa fotografiei]

U.S. National Archives photo

[Legenda ilustraţiei de la pagina 19]

Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand

[Provenienţa ilustraţiei]

© Mary Evans Picture Library