De ce nu mai iubesc războiul

Relatare de Thomas Stubenvoll

M-AM născut în 8 noiembrie 1944 în oraşul New York. Am crescut în South Bronx, pe vremea aceea un cartier divizat între comunităţi rasiale. În copilărie stăteam tot timpul pe străzi, unde am învăţat că trebuie să respecţi limitele teritoriale impuse de bande. Actele lor criminale, pline de violenţă erau la ordinea zilei, stârnind teamă în cartier.

Pe la 12 ani făceam şi eu parte dintr-o bandă. Ne numeam The Skulls (Craniile). Împreună cu tovarăşii mei furam din vagoane de marfă cutii întregi cu unt de arahide şi alte produse alimentare. Bandele de băieţi mai mari îşi permiteau şi mai multe. Adesea încăierările dintre aceste bande se sfârşeau cu vărsări de sânge. Odată, un prieten bun a fost înjunghiat mortal chiar sub ochii mei.

Fascinat de război

Acest stil de viaţă nu mi-a adus însă fericirea. După o vreme, mi-am dorit să plec din oraş. Unchiul meu Eddie luptase în Războiul din Coreea, făcând parte din marina militară americană. Eram fascinat de tot ce îmi povestea despre puşcaşii marini. Îmi spunea că fiecare este un conducător foarte disciplinat şi un luptător dur, instruit să acţioneze cu hotărâre. Mottoul corpului de puşcaşi marini, Semper fidelis (în latină „mereu loiali“), este esenţa codului lui strict ce pune accent pe loialitate şi devotament. Am ajuns astfel să-mi doresc cu orice preţ să fiu puşcaş marin.

În 8 noiembrie 1961, exact în ziua în care împlineam 17 ani, m-am înrolat în marină. După mai puţin de patru luni, am terminat instruirea de bază ca puşcaş marin. Acesta era începutul unei cariere militare de 11 ani.

 Am intrat în armată pe timp de pace. Totuşi, viaţa unui puşcaş marin este un antrenament continuu. Mai întâi am fost trimis în Oahu (Hawaii, SUA), unde timp de doi ani m-am specializat în tactici de infanterie şi lupte de gherilă. Am ajuns trăgător de elită, reuşind să nimeresc o ţintă de 25 cm de la o distanţă de aproape 500 m. Am fost instruit şi în arte marţiale, folosirea explozibililor, descifrarea hărţilor, tehnici militare de demolare şi comunicaţii. Eram de-a dreptul încântat.

Apoi am fost trimis în Japonia, unde şase luni am păzit armele subacvatice de la Baza Aeronavală Atsugi. Nu după mult timp, ostilităţile dintre SUA şi Vietnamul de Nord au luat amploare, iar eu am fost detaşat pe portavionul USS Ranger. Ne aflam în Golful Tonkin, de unde am participat la bombardamentele aeriene asupra Vietnamului de Nord. În sfârşit, luam parte la un război adevărat! Totuşi, simţeam că, fiind pe un portavion, nu eram implicat trup şi suflet în luptă.

Realităţile războiului

În primăvara anului 1966, când mă aflam pe portavionul USS Ranger, am fost demobilizat după un serviciu militar de patru ani. Mulţi soldaţi, în locul meu, s-ar fi întors bucuroşi acasă, evitând astfel măcelul ce urma să aibă loc. Dar eu eram un puşcaş marin devotat, un luptător profesionist, şi n-aveam de gând să plec din armată. Am hotărât să mă înrolez din nou.

Îmi doream să lupt. Pentru asta fusesem instruit. Prin urmare, m-am oferit să servesc în trupele de infanterie. Nu conta unde eram trimis atâta vreme cât eram infanterist marin. A fi un bun soldat era scopul vieţii mele, iar războiul era dumnezeul meu.

În octombrie 1967 am fost trimis în Vietnam. După o scurtă aşteptare febrilă am ajuns pe frontul din provincia Quang Tri. N-a trecut nicio zi şi m-am trezit în mijlocul unei lupte crâncene. În jurul meu, soldaţii cădeau loviţi de gloanţe. Unii erau răniţi, alţii ucişi. Vedeam praful ridicându-se când gloanţele loveau pământul. Singurele locuri de adăpost erau nişte tufişuri. Am început să trag. Era groaznic. Credeam c-am să mor. În cele din urmă, lupta a luat sfârşit. Am supravieţuit, dar nu pot spune acelaşi lucru despre cei pe care i-am adus de pe câmpul de luptă.

În următoarele 20 de luni, am luat parte la cele mai crunte lupte din Vietnam. Şapte zile din şapte, aproape 24 de ore din 24, trebuia fie să trag în inamic, fie să mă feresc de gloanţele lui, fie să-l atrag în ambuscade, fie să scap din ambuscadele lui. Trăgeam în duşmani din nişte gropi care se umpleau de noroi când ploua. Uneori era frig şi greu de suportat. Aici dormeam şi mâncam.

Misiunile de tip „caută şi distruge“ mă purtau mai mereu prin junglă, unde duşmanul putea ieşi oricând din tufişurile dese. Câteodată eram sub focul artileriei inamice ore în şir. În timpul unei lupte de lângă satul Khe Sanh, aproape trei sferturi dintre camarazii mei au fost răniţi sau ucişi. Din plutonul nostru, doar 13 au rămas teferi.

În 30 ianuarie 1968 mă aflam într-o bază militară. După mai bine de un an dormeam, în sfârşit, într-un cort. Dar nu m-am bucurat prea mult de acest confort pentru că în acea dimineaţă am fost trezit de zgomotul asurzitor al unei explozii. Eram rănit. Câteva schije îmi  intraseră în umăr şi în spate. Inamicul începuse o ofensivă de proporţii.

Am primit medalia „Purple Heart“ (Inima purpurie), acordată soldaţilor răniţi în război. Însă rănile mele n-au fost atât de grave încât să mă împiedice să lupt. Medicii mi-au scos schijele şi nu după mult timp m-am îndreptat spre oraşul Huê, unde s-a dat una dintre bătăliile decisive ale Războiului din Vietnam. Aici m-am transformat într-o adevărată maşină de ucis. Omoram fără nici cea mai mică remuşcare. Timp de 32 de zile n-am făcut altceva decât să merg din casă în casă hăituindu-i şi ucigându-i pe inamici.

Pe atunci mă simţeam absolut îndreptăţit să ucid. „La urma urmei“, îmi spuneam, „duşmanul curmă viaţa a mii de oameni nevinovaţi — bărbaţi, femei şi copii — din oraşul Huê. Drumurile sunt pline de trupuri moarte. Peste tot sunt bombe-capcană, chiar şi sub unele cadavre. Oricând putem cădea victimă gloanţelor trăgătorilor de elită inamici“. Nimic nu mă oprea, aşadar, să-mi ucid duşmanii. Consideram că era de datoria mea să lupt.

Obsesia războiului

La scurt timp după bătălia de la Huê, mi-am încheiat misiunea militară, care a durat un an şi o lună. Războiul era însă în toi, iar eu nu doream să plec, aşa că m-am oferit să rămân în Vietnam încă un an şi o lună. Pe atunci eram sergent major şi am fost trimis într-o misiune specială, în care aveam sub comandă câteva detaşamente de puşcaşi marini. Scopul nostru era acela de a-i instrui pe civilii din mai multe cătune vietnameze să se apere. Eram într-o permanentă stare de alertă, întrucât inamicii se infiltrau adesea printre localnici. La adăpostul întunericului, îi hăituiam, îi prindeam şi îi omoram pe soldaţii inamici. În pofida tensiunii extreme, iubeam tot mai mult războiul.

A doua mea misiune militară din Vietnam s-a încheiat rapid. Am cerut din nou să rămân pe câmpul de luptă. De data asta, superiorii mi-au respins cererea, dându-şi probabil seama că ajunsesem obsedat de război. Cariera mea în marina militară nu luase însă sfârşit. Am fost trimis înapoi în Statele Unite pentru a instrui recruţi. Timp de trei ani şi jumătate, m-am dedicat noilor mele responsabilităţi. Doream să-i învăţ multe şi am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să-i transform şi pe ei în adevărate maşini de luptă.

Un scop mai bun în viaţă

M-am împrietenit cu un coleg instructor. Soţia tocmai îl părăsise, iar sora lui, Christine Antisdel, care devenise de puţin timp Martoră a lui Iehova, s-a mutat la el ca să-l ajute să-şi crească cele două fetiţe mici. Atunci am auzit pentru prima oară de Martorii lui Iehova.

Am crescut într-o familie de catolici şi am mers opt ani la o şcoală catolică. La biserică, chiar am fost băiat de altar. Totuşi, nu ştiam mai nimic despre Biblie. Asta până să o întâlnesc pe Christine. Ea mi-a făcut de cunoscut adevăruri biblice de care nu auzisem niciodată. Am aflat ce învaţă în realitate Biblia, dar şi ce nu învaţă ea.

 De pildă, Biblia nu învaţă că Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni în focul iadului (Eclesiastul 9:5, 10). Şi nici că Dumnezeu face parte dintr-o treime (Ioan 14:28). Biblia învaţă în schimb că el va elimina răutatea, durerea şi moartea şi că oamenii ascultători vor trăi pentru totdeauna pe un pământ transformat în paradis (Psalmul 37:9–11; Revelaţia 21:3, 4). Am aflat, de asemenea, că Dumnezeu are un nume, Iehova, şi că el a stabilit norme morale înalte pentru slujitorii lui (Psalmul 83:18; 1 Corinteni 6:9, 10). Toate acestea mă fascinau!

În noiembrie 1972 am fost transferat la o altă bază militară, unde trebuia să le predau subofiţerilor tactici de război. În această perioadă am început să studiez Biblia cu Martorii lui Iehova. Asistând la întrunirile lor, am rămas impresionat de atmosfera prietenoasă şi de iubirea frăţească autentică dintre ei.

Dar cu cât învăţam mai multe din Biblie, cu atât aveam mai multe mustrări de conştiinţă. Modul meu de viaţă nu corespundea deloc cu adevărurile pe care le învăţam. Îmi dedicasem viaţa promovării războiului, violenţei şi intereselor naţionaliste, lucruri pe care Dumnezeu le urăşte.

Am ajuns la concluzia că nu puteam să fiu puşcaş marin şi, în acelaşi timp, să-i slujesc lui Iehova Dumnezeu. De-abia atunci am încetat să iubesc războiul. Am hotărât să renunţ la serviciul militar. Au urmat câteva luni în care am parcurs etapele premergătoare eliberării din funcţie: formulare, interviuri, controale psihiatrice. Mi s-a permis apoi să părăsesc armata ca obiector de conştiinţă. Şi aşa s-au încheiat cei 11 ani de carieră militară.

Acum îi puteam spune lui Iehova: „Iată-mă! Trimite-mă!“, cuvinte consemnate în Isaia 6:8. Da, eram gata să-mi folosesc energia şi entuziasmul în serviciul adevăratului Dumnezeu, nu în serviciul militar ca înainte. M-am botezat ca Martor al lui Iehova în 27 iulie 1973. După cinci luni m-am căsătorit cu Christine Antisdel, prima Martoră pe care am întâlnit-o.

Eu şi Christine ne-am folosit cei 36 de ani petrecuţi împreună ajutându-i pe oameni să cunoască Biblia şi să se apropie de Dumnezeu. Opt ani am slujit ca misionari în Republica Dominicană, iar de 18 ani suntem în lucrarea itinerantă. Împreună cu soţia mea am vizitat sute de congregaţii de limbă spaniolă de pe tot cuprinsul Statelor Unite.

Războiul nu şi-a lăsat amprenta asupra sănătăţii mele mintale şi emoţionale. Nu sufăr de stres posttraumatic, nu am coşmaruri şi nici nu-mi revin în minte scene din război. Acum însă, că m-am apropiat de Iehova Dumnezeu, regret profund că am luat viaţa semenilor mei în acei ani.

Am făcut o mare schimbare în viaţă, dar a meritat. Simt că Dumnezeu m-a iertat pentru ce am făcut. Misiunea mea nu mai este să iau viaţa cuiva, ci să le ofer oamenilor speranţa unei vieţi veşnice pe un pământ transformat în paradis. Ca puşcaş marin, am acţionat din ignoranţă şi cu un zel greşit direcţionat. Ca Martor al lui Iehova care a aflat ce învaţă Biblia, fac totul din convingerea fermă că există un Dumnezeu viu şi adevărat, că el este un Dumnezeu plin de iubire şi că, în final, cei ce-l iubesc şi ascultă de el vor avea parte doar de lucruri bune.

[Text generic pe pagina 25]

Şapte zile din şapte, aproape 24 de ore din 24, trebuia fie să trag în inamic, fie să mă feresc de gloanţele lui, fie să-l atrag în ambuscade, fie să scap din ambuscadele lui

[Text generic pe pagina 27]

Acum, că m-am apropiat de Iehova Dumnezeu, regret profund că am luat viaţa semenilor mei în timpul războiului

[Legenda fotografiilor de la pagina 24]

Când eram instructor militar (sus) şi infanterist în Vietnam (stânga)

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Am primit medalia „Purple Heart“, acordată soldaţilor răniţi în război. Însă rănile mele n-au fost atât de grave încât să mă împiedice să lupt

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Eu şi Christine ne-am folosit cei 36 de ani petrecuţi împreună ajutându-i pe oameni să cunoască Biblia