Am ales o carieră mai bună

Relatare de Plamen Kostadinov

ERA aproape amiază când m-am trezit. Pe jos erau numai sticle goale, iar scrumierele umplute până la refuz răspândeau în încăpere un miros greu. Euforia petrecerii din noaptea precedentă dispăruse cu desăvârşire. Mă simţeam mai gol sufleteşte şi mai singur ca oricând. Totul părea atât de lipsit de sens! Să vă povestesc însă cum am ajuns în această situaţie deplorabilă.

La 14 ani studiam artele plastice şi îmi doream să devin artist. Era vara anului 1980. Am fost foarte fericit când tata mi-a spus că fusesem admis la liceul de artă din oraşul Troian (Bulgaria). În toamna aceluiaşi an, m-am mutat din Loveci, oraşul meu natal, în Troian.

Îmi plăcea să locuiesc departe de părinţi şi să fac ce vreau. Am început să fumez şi din când în când mă îmbătam cu nişte colegi. La şcoală era interzis să fumăm şi să consumăm băuturi alcoolice. Încălcarea acestor reguli făcea însă totul şi mai incitant.

Iubirea mea pentru artă creştea pe zi ce trecea. Excelam la desen, iar în inima mea a apărut dorinţa de a deveni celebru. După încheierea celor cinci ani de liceu în Troian, am dorit să-mi continui studiile la prestigioasa Academie de Artă din Sofia, capitala Bulgariei. Am intrat la academie în 1988, fiind unul dintre cei opt candidaţi admişi în urma unei selecţii pe ţară. Ce mândru eram de reuşita mea! Într-o zi m-am uitat în oglindă şi mi-am zis cu mândrie: „Ei bine, Plamen, ai să ajungi un mare artist!“.

Cum s-a format ‘vechea mea personalitate’

Am început să mă îmbrac în negru şi mi-am lăsat părul lung şi barbă, căci aşa trebuia să arate un artist. Consideram că un artist adevărat nu poate duce decât o viaţă de boem. Am închiriat o cameră în oraş şi o ţineam într-o dezordine de nedescris. Mai târziu mi-am luat o pisică cu trei pui şi un căţel. Pe lângă toate acestea, îmi risipeam toţi banii.

Pasiunea mea pentru artă era din ce în ce mai puternică. Pictam tot timpul. Lucrările mele erau abstracte şi înfăţişau o lume fantastică plăsmuită de imaginaţia mea. Pictam până şi pe pereţii camerei. Credeam că acesta era începutul unei cariere de succes.

Din viaţa mea nu lipseau nici chefurile. Eu şi câţiva colegi ne adunam deseori la mine în cameră ca să ascultăm muzică şi să ne îmbătăm, chiar şi când eram în plină sesiune. Purtam discuţii filozofice pe tema muzicii, a artei şi a scopului vieţii. De multe ori vorbeam despre forţe supranaturale şi extratereştri. Aceste discuţii îmi înflăcărau imaginaţia, dându-mi noi idei pe care le aşterneam pe pânză. Îmi doream ca acea stare de euforie să persiste, dar ea dispărea fără urmă când mă trezeam a doua zi din beţie.

 Am dus o astfel de viaţă vreo zece ani. Totuşi, nu eram fericit. Deşi în picturile mele foloseam culori vii, în sufletul meu totul era din ce în ce mai mohorât. Mă copleşise singurătatea. Visul de a deveni celebru începea să-şi piardă din strălucire. Eram deprimat şi îmi lipsea forţa de a merge înainte. Episodul descris la început a avut loc chiar în acea perioadă.

Adevărul mă salvează

În 1990, am decis să-mi expun lucrările în Loveci. Întrucât o colegă de la academie pe nume Ianita era tot din Loveci, am invitat-o şi pe ea să participe la expoziţie cu propriile lucrări. La încheierea expoziţiei, am mers cu ea la un restaurant din apropiere ca să sărbătorim. În timpul discuţiei, Ianita mi-a vorbit despre unele lucruri pe care le învăţase din studiul Bibliei cu Martorii lui Iehova. De pildă, mi-a descris lumea nouă prezisă în Scripturi. Ce mi-a spus nu m-a lăsat deloc indiferent!

Ianita a continuat să studieze cu Martorii în Sofia şi îmi aducea din când în când literatură biblică. Nu voi uita niciodată cu cât nesaţ am citit broşura „Iată! Eu fac toate lucrurile noi“ şi cum, în doar câteva zile, am devorat cartea Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ. * Nu mi-a fost greu să accept că Dumnezeu există şi am vrut să ştiu numaidecât cum trebuie să mă rog. Îmi amintesc prima mea rugăciune: m-am aşezat în genunchi şi mi-am exprimat cu sinceritate îngrijorările în faţa lui Iehova. Eram pe deplin convins că mă asculta. În scurt timp, bucuria şi pacea lăuntrică au luat locul singurătăţii.

În Sofia, Ianita mi-a făcut cunoştinţă cu un cuplu de Martori ai lui Iehova. Ei mi-au propus un studiu biblic şi m-au invitat la întrunirile lor. În iunie 1991 m-am dus pentru prima oară la o întrunire. Îmi amintesc că am ajuns cu două ore mai devreme şi am aşteptat într-un părculeţ din apropiere. Emoţionat şi plin de îndoieli, mă întrebam cum aveau să mă primească Martorii. Spre surprinderea mea, toată lumea m-a întâmpinat cu căldură, în pofida înfăţişării mele bizare. Am fost atât de impresionat încât am început să studiez de două ori pe săptămână. De atunci asist cu regularitate la întruniri.

Am fost încântat când am primit o Biblie. Înţelepciunea cuvintelor lui Isus din Predica de pe munte mi-a mişcat inima. Niciodată nu mai citisem ceva atât de minunat! Pe măsură ce înaintam în studiu, am simţit personal puterea Cuvântului lui Dumnezeu de a transforma viaţa oamenilor, aşa cum arată textul din Efeseni 4:23: „Trebuie să fiţi înnoiţi în forţa care vă îndrumă mintea“. Am renunţat la fumat şi mi-am schimbat înfăţişarea neîngrijită. Schimbarea a fost atât de mare încât, într-o zi, când tata a venit să mă întâmpine la gara din Loveci, a trecut pe lângă mine fără să mă recunoască.

Am început să-mi dau seama şi în ce stare ajunsese locuinţa mea. Dezordinea din cameră, pereţii pictaţi şi mirosul greu de ţigară nu mă mai inspirau. Simţeam nevoia să curăţ totul. Am zugrăvit pereţii în alb, acoperind astfel extraterestrul cu trei ochi pictat pe unul dintre ei.

După cum era de aşteptat, vechii prieteni n-au rămas mult timp în preajma mea. Nu le-am simţit însă lipsa, întrucât m-am împrietenit  cu multe persoane pe care le-am cunoscut la întrunirile creştine şi care mi-au rămas alături până azi. Având parte de asocieri ziditoare, am progresat rapid. M-am botezat la 22 martie 1992, cu ocazia primului congres al Martorilor lui Iehova din Bulgaria, ţinut în oraşul Plovdiv.

Mă întorc în oraşul meu natal

Deşi ştiam că unui artist nu i-ar fi fost deloc uşor să-şi câştige existenţa într-un oraş mic, am hotărât ca după absolvire să mă întorc în Loveci. Mi-am dat seama că, în ceea ce mă privea, mi-ar fi fost foarte greu să devin un artist de succes şi, în acelaşi timp, să pun Regatul lui Dumnezeu pe primul loc în viaţă. Prin urmare, m-am gândit să-mi schimb planurile şi să urmez o altă carieră: voluntariatul în predarea Bibliei. Pe când eram încă la academie, am aflat că Ianita preda deja în mod zelos adevărurile Bibliei în Loveci. Ea absolvise cu trei ani înaintea mea şi era singura Martoră din oraş.

Când m-am mutat înapoi în Loveci, aici exista un mic grup de persoane care studiau Biblia cu Martorii lui Iehova. Îmi plăcea nespus de mult să merg din casă în casă pentru a le vorbi oamenilor despre speranţa unui viitor luminos în care credeam cu tărie. Am decis să iau parte cu timp integral la această lucrare de evanghelizare.

Au venit însă şi timpuri mai grele. În 1994, ni s-a anulat înregistrarea oficială ca organizaţie religioasă şi a fost lansată o amplă campanie mediatică de calomniere a Martorilor lui Iehova. * De multe ori, Martorii erau chemaţi la secţia de poliţie. Ni se confisca şi literatura. În plus, legea nu ne permitea să ne întrunim în locuri publice. Cu toate acestea, ţineam întruniri cu regularitate într-o mică încăpere de 12 m², alăturată locuinţei Ianitei. Odată au fost prezente nici mai mult, nici mai puţin de 42 de persoane! Ca să nu-i deranjăm pe vecini, închideam fereastra în timp ce intonam cântările Regatului. Uneori, când temperaturile erau ridicate, se făcea extrem de cald, iar aerul devenea irespirabil. Totuşi, eram fericiţi să fim împreună.

Binecuvântări de la Iehova

Admiram mult zelul Ianitei pentru închinarea adevărată. Cu trecerea timpului, am început să ne simţim atraşi unul de celălalt. Ne-am căsătorit în 11 mai 1996. Cu toate că avem personalităţi diferite, ne completăm reciproc cum nu se poate mai bine. Ianita este cea mai bună prietenă a mea, fiindu-mi un adevărat sprijin. Îi sunt recunoscător lui Iehova că mi-a dăruit o soţie care „valorează mai mult decât coralii“ (Proverbele 31:10).

Unii dintre foştii mei prieteni au reuşit să se afirme ca artişti. Odată şi eu visam la asta. Totuşi, mă bucur că am ales o carieră mai bună. De-a lungul timpului, am ajutat mulţi oameni să găsească sensul vieţii, iar acum ei sunt fraţii şi surorile mele de credinţă. Faima sau recunoaşterea pe care le-ar fi adus cu sine o viaţă dedicată artei nu se compară cu binecuvântările de care am parte pentru că mi-am dedicat viaţa lui Iehova. Sunt fericit că am ajuns să-l cunosc îndeaproape pe Cel mai mare artist, Iehova Dumnezeu!

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Alături de soţia mea, Ianita