Bâlbâiala — o problemă ce poate fi depăşită

„Când încep să mă bâlbâi, mă cuprinde o stare de nelinişte, care nu face decât să-mi accentueze bâlbâiala. Mă simt de parcă m-aş afla într-o groapă adâncă din care nu pot să ies. Odată, am apelat la ajutorul unui psiholog. Mi-a zis că trebuie să-mi găsesc o prietenă şi să am relaţii sexuale pentru a-mi spori respectul de sine. E lesne de înţeles că nu am mai mers la acel psiholog. Nu vreau decât să fiu acceptat aşa cum sunt.“ (Rafael, 32 de ani)

IMAGINAŢI-VĂ că v-ar trece toate transpiraţiile până şi când aţi cumpăra un bilet de autobuz, iar când aţi vorbi v-aţi bloca mereu pe anumite cuvinte, repetând primele sunete. În această situaţie se află circa 60 de milioane de oameni din întreaga lume — 1 din 100 — care se bâlbâie. Ei sunt adesea ridiculizaţi şi discriminaţi. Chiar sunt consideraţi mai puţin inteligenţi deoarece înlocuiesc cuvintele greu de pronunţat cu unele mai simple, pe care le pot articula.

Dar care sunt cauzele bâlbâielii? Poate fi tratată această tulburare? Îşi poate îmbunătăţi fluenţa cel ce se bâlbâie? * Ce pot face alţii?

Care sunt cauzele?

În Antichitate se credea că bâlbâiala este pricinuită de duhurile rele. Prin urmare, bâlbâitul era exorcizat. Oamenii Evului Mediu socoteau, în schimb, că limba era vinovatul. „Remediul“? Fierul roşu şi mirodeniile! În veacurile ce-au urmat, chirurgii tăiau unii nervi şi muşchi ai limbii sau chiar scoteau amigdalele. Aceste metode nemiloase însă nu-şi atingeau nici pe departe scopul.

Cercetările de dată recentă dezvăluie că bâlbâiala poate avea mai multe cauze. O cauză ar fi modul în care reacţionează persoana la stres. Ar putea fi implicaţi şi factorii genetici, fiindcă aproximativ 60% dintre bâlbâiţi au rude cu aceeaşi afecţiune. În plus, cercetările efectuate cu ajutorul tehnicilor de neuroimagistică arată că creierul celor ce se bâlbâie procesează diferit limbajul. Unii „încep să vorbească înainte ca creierul să dicteze organelor vorbirii cum trebuie pronunţate cuvintele“, precizează dr. Nathan Lavid în cartea sa Understanding Stuttering. *

Aşadar, principala cauză a bâlbâielii nu este neapărat de natură psihologică, cum se credea cândva. „Cu alte cuvinte, bâlbâitul nu poate fi convins prin metode psihologice că este capabil să vorbească fluent“, se afirmă în cartea No Miracle Cures. Bâlbâiala poate, totuşi, da naştere unor probleme psihologice. Unele persoane care se bâlbâie se tem de anumite situaţii, precum vorbitul în public sau la telefon.

Ajutor pentru cei ce se bâlbâie

E demn de remarcat că cei ce se bâlbâie pot să cânte, să şoptească, să-şi vorbească lor înşişi  sau animalelor lor de companie, să spună ceva în cor sau să imite pe cineva bâlbâindu-se foarte puţin sau poate chiar deloc. Mai mult, 80% dintre copiii bâlbâiţi îşi revin fără tratament. Ce se poate spune însă despre ceilalţi 20%?

În prezent, există programe de logopedie care îi ajută pe copiii bâlbâiţi să-şi îmbunătăţească fluenţa. Unele tehnici constau în relaxarea mandibulei, a buzelor şi a limbii şi în exerciţii de respiraţie din diafragmă. Copiii sunt învăţaţi să inspire scurt din diafragmă, iar apoi să elibereze treptat aerul în timp ce încep să rostească cuvântul. De asemenea, li se spune să prelungească vocalele şi anumite consoane. Ritmul vorbirii este mărit pe măsură ce şi cursivitatea este mai bună.

Dobândirea acestor aptitudini poate necesita doar câteva ore. În schimb, folosirea eficientă a tehnicilor în situaţii de mare stres poate pretinde mii de ore de exerciţiu.

Dar la ce vârstă ar trebui să înceapă terapia? Ar fi oare înţelept ca părinţii să aştepte şi să vadă dacă nu cumva copilul încetează de la sine să se bâlbâie? Statisticile arată că, la mai puţin de 20% dintre copiii care se bâlbâie cinci ani, tulburarea dispare spontan. „La vârsta de şase ani, este puţin probabil ca un copil bâlbâit să-şi mai revină fără terapie logopedică“, precizează cartea No Miracle Cures. Prin urmare, „copilul care se bâlbâie trebuie dus la logoped cât mai repede posibil“, adaugă cartea. Dintre copiii care continuă să se bâlbâie chiar şi când devin adulţi, circa 60–80% reacţionează la terapiile logopedice. *

Fiţi realişti

Potrivit logopedului Robert Quesal, care are şi el această tulburare, obţinerea unei fluenţe perfecte în toate situaţiile nu este un obiectiv realist. Deşi nu şi-a putut depăşi total problema, Rafael, menţionat la începutul articolului, a făcut mari progrese în privinţa cursivităţii. Iată ce mărturiseşte el: „Problema mea devine mai evidentă când trebuie să citesc sau să vorbesc în  faţa unui auditoriu ori când sunt în compania unei tinere de care mă simt atras. În trecut eram complexat, deoarece mulţi râdeau de mine. În ultima vreme însă am încercat să mă accept aşa cum sunt şi să nu mai fiu atât de preocupat de părerea celorlalţi despre mine. Acum râd când mă bâlbâi; încerc apoi să mă relaxez şi să-mi continui ideea“.

Cuvintele lui Rafael reflectă punctul de vedere al organizaţiei americane The Stuttering Foundation, potrivit căreia „pentru a depăşi bâlbâiala trebuie mai degrabă să învingi teama de a te bâlbâi decât să te străduieşti din răsputeri să nu te mai bâlbâi“.

Mulţi care se luptă cu această problemă nu au permis ca ea să le răpească bucuria de a trăi. Unii chiar au devenit celebri. Între aceştia pot fi amintiţi fizicianul sir Isaac Newton, omul de stat britanic Winston Churchill şi actorul american James Stewart. Alţii au cultivat unele abilităţi care nu presupun comunicare verbală. De pildă, au învăţat limbajul mimico-gestual sau au învăţat să cânte la un instrument ori să picteze. Cei care nu au această deficienţă de vorbire ar trebui să aprecieze eforturile uriaşe pe care le depun cei ce se bâlbâie. Să le acordăm deci tot sprijinul şi încurajarea de care au nevoie!

[Note de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 13]

CUM ÎL PUTEŢI AJUTA PE CEL CE SE BÂLBÂIE?

● Ajutaţi-l să se simtă relaxat şi nu-l zoriţi. Ritmul trepidant şi stresant al vieţii nu face decât să agraveze problema.

● În loc să-i spuneţi să vorbească mai rar, vorbiţi voi înşivă mai rar. Ascultaţi-l cu răbdare. Nu-l întrerupeţi. Nu terminaţi frazele în locul lui. Aşteptaţi o clipă înainte de a răspunde.

● Nu fiţi critici şi nu-l corectaţi. Cu ajutorul privirii, al expresiilor feţei, al limbajului corpului şi al comentariilor, arătaţi interes faţă de ceea ce spune şi nu faţă de modul în care o spune.

● Bâlbâiala nu ar trebui să fie un subiect tabu. Zâmbind prietenos şi admiţând uneori că are această problemă, îl veţi ajuta să se simtă în largul lui. Aţi putea zice ceva de genul: „Nu e întotdeauna uşor să spunem ceea ce dorim“.

● Lucru important, asiguraţi-l că-l acceptaţi aşa cum e.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 14]

„ÎNCETUL CU ÎNCETUL M-AM BÂLBÂIT MAI PUŢIN“

Când familia lui a trecut printr-o perioadă grea, Víctor s-a bâlbâit câţiva ani la rând. Totuşi, a reuşit să depăşească această problemă fără vreun tratament de specialitate. Întrucât este Martor al lui Iehova, el e înscris la Şcoala de Serviciu Teocratic, care se ţine săptămânal în fiecare congregaţie. Deşi nu are drept scop tratarea tulburărilor de vorbire, această şcoală îi ajută pe cursanţi să-şi dezvolte aptitudinile oratorice şi să-şi sporească încrederea de sine.

Manualul folosit se intitulează Să tragem foloase din cursurile Şcolii de Minister Teocratic. În chenarul „Cum să învingi bâlbâiala“, cartea spune: „Trebuie să perseverezi. . . . Când urmează să ţii o cuvântare, pregăteşte-te bine. Lasă-te absorbit de expunere. . . . Dacă, în timp ce vorbeşti începi să te bâlbâi, încearcă să-ţi păstrezi calmul şi siguranţa de sine. Destinde-ţi muşchii maxilarului. Foloseşte fraze scurte şi evită cât mai mult interjecţii de genul «ăăă» şi «mmm»“.

L-a ajutat această şcoală pe Víctor? Iată ce mărturiseşte el: „Mă concentram atât de mult asupra a ceea ce urma să spun şi nu asupra modului în care aveam să o spun, încât efectiv uitam de bâlbâială. În plus, repetam foarte mult! Încetul cu încetul m-am bâlbâit mai puţin“.