Canoea — „vehiculul perfect“ al Canadei

EXPLORATORUL francez Samuel de Champlain a traversat Oceanul Atlantic şi a pătruns pe teritoriul Canadei de azi, navigând în susul fluviului Sfântul Laurenţiu. La scurtă vreme, în locul în care avea să ia fiinţă oraşul Montreal, a întâlnit un obstacol ce părea de netrecut: repezişurile de la Lachine. În 1603, exploratorul scria în jurnalul său că toate strădaniile lui de a ajunge cu ambarcaţiunile dincolo de repezişuri au fost zadarnice. Pădurea deasă ce străjuia cursul de apă făcea călătoria pe uscat imposibilă. Dar cum şi-au continuat Champlain şi oamenii lui expediţia?

Au urmat exemplul băştinaşilor şi au folosit mijlocul lor de transport: canoea. „Cu canoea poţi străbate în sus şi-n jos toate râurile acestui ţinut, fără nicio oprelişte“, a consemnat Champlain.

„Vehiculul perfect“

Lacurile şi râurile Canadei erau adevărate autostrăzi navigabile, iar canoea era „vehiculul perfect“. Cu ajutorul ei, amerindienii explorau noi teritorii, vânau şi transportau bunuri. Fireşte, modelele de canoe şi metodele de construire variau în funcţie de întrebuinţarea care avea să li se dea şi de resursele naturale disponibile. Locuitorii coastei vestice a Canadei, de pildă, îşi făureau canoele cioplind trunchiul unor copaci, precum tuia gigantică. Trunchiul scobit era apoi umplut cu apă şi pietre fierbinţi care înmuiau lemnul pentru a i se da forma dorită. Unele canoe puteau  transporta o încărcătură de până la două tone. Trăinicia şi iuţeala lor se remarcau şi pe mare, unde indienii le foloseau la vânătoarea de mamifere marine de talie mare, între care şi balene.

Cea mai renumită canoe nord-americană a fost, probabil, canoea din coajă de mesteacăn, care, după cum ne spune chiar numele ei, se făcea din scoarţa acestui copac. Graţie unei substanţe numite betulină, coaja de mesteacăn are o durabilitate aparte şi este impermeabilă. Este şi deosebit de flexibilă şi totodată rezistentă. „O canoe din coajă de mesteacăn poate înainta cu uşurinţă chiar şi prin acele repezişuri care ar sfărâma o canoe de lemn şi pânză“, explică David Gidmark, constructor de canoe.

Între materialele folosite la construirea canoelor din coajă de mesteacăn se numărau lemnul de mesteacăn, lemnul de tuia, rădăcinile de molid şi răşinile naturale. Întrucât toate aceste materiale se găseau în pădure, canoele erau reparate numaidecât. Mai mult, fiind relativ uşoare, aceste ambarcaţiuni puteau fi luate pe sus pentru a se ocoli pe uscat repezişurile primejdioase şi alte obstacole. În plus, canoea nu dăuna mediului. Când era abandonată, ambarcaţiunea pur şi simplu se descompunea asemenea unui copac căzut la pământ, reintegrându-se astfel în natură.

Metodele de construire erau de-a dreptul impresionante. Oamenii locului „nu folosesc cuie şi şuruburi, ci cos şi leagă totul laolaltă“, a declarat în secolul al XIX-lea un oficial. „Cusăturile, legăturile şi nodurile uluiesc prin măiestria cu care sunt realizate, dar şi prin rezistenţa şi regularitatea lor. Sunt o lucrare desăvârşită!“

Înainte de apariţia liniei ferate în Canada, canoea era cel mai rapid şi mai sigur mijloc de transport. Chiar şi după construirea căilor ferate, ea nu a fost dată uitării peste noapte, căci oamenii călătoreau şi cu trenul, şi cu canoea.

Canoea pătrunsese atât de adânc în viaţa locuitorilor de demult ai Americii de Nord, încât a influenţat nu numai cultura, ci şi credinţele lor. Potrivit unor legende amerindiene, oamenii şi animalele au supravieţuit Potopului în canoe, nu într-o arcă.

Canoea azi

Canoea este şi în prezent folosită în Canada, mai ales în scop recreativ. Din nefericire, acei mesteceni din care se pot face canoe trainice se împuţinează pe zi ce trece. De aceea, constructorii de canoe şi-au îndreptat atenţia spre alte materiale, mai accesibile, precum aluminiul, pânza, lemnul şi fibra de sticlă.

Celebrul canoist Bill Mason a dat o nouă dimensiune canotajului când a spus: „O plimbare cu canoea pe râuri vechi de când lumea e un prilej unic de a redescoperi legătura cu natura şi cu Creatorul, care le-a făurit pe toate în vremuri demult apuse“. Nu sunteţi de acord cu aceste cuvinte emoţionante?

[Chenarul/Fotografia de la pagina 11]

CAIACUL

Inuiţii sunt un neam de oameni ce locuiesc într-o regiune a Canadei lipsită de păduri. Asta însă nu i-a împiedicat să-şi meşteşugească propriile ambarcaţii. Foloseau ca materie primă piei de focă şi de karibu, precum şi oase şi trunchiuri eşuate pe ţărmul Oceanului Arctic. Cu grăsimea de animale îşi impermeabilizau bărcile. Aşa s-a născut caiacul.

Diferenţa evidentă dintre caiac şi canoea obişnuită o constituie partea superioară, care este acoperită. Aceasta oferă o oarecare protecţie de intemperii şi nu permite umplerea cu apă când caiacul se rostogoleşte. Azi, majoritatea caiacelor se fac din fibră de sticlă şi alte materiale sintetice.

[Provenienţa ilustraţiei de la pagina 10]

Library of Congress