Drumul de fier ce uneşte două oceane

CU UN veac şi jumătate în urmă, Canada, a doua ţară din lume ca suprafaţă, era în mare parte un ţinut sălbatic şi neexplorat. Istoricul Pierre Berton explică: „Trei sferturi din populaţie locuia în ferme, într-o izolare aproape totală“. În plus, starea drumurilor „făcea practic imposibilă călătoria pe distanţe lungi“. Nici călătoria pe apă nu era mai puţin anevoioasă, căci râurile şi lacurile erau îngheţate cam cinci luni pe an.

În dorinţa de a depăşi aceste dificultăţi, sir John Macdonald, pe atunci prim-ministru, a propus în 1871 construirea pe teritoriul Canadei a unei căi ferate care să facă legătura între Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific. În Statele Unite, o linie transcontinentală fusese deja terminată în 1869, însă Canada avea mai puţini bani, o distanţă mai mare de acoperit şi o populaţie egală doar cu 10% din cea a Statelor Unite. Un om politic canadian a spus despre acest proiect că este „una dintre cele mai nesăbuite idei pe care o putea plăsmui cineva“. Iar altul a zis în bătaie de joc că următorul lucru pe care avea să-l propună prim-ministrul era o cale ferată spre lună.

Un proiect costisitor

Guvernul a promis totuşi că lucrările aveau să fie finalizate în 10 ani. Sandford Fleming, inginer feroviar de origine scoţiană, a estimat costurile la aproximativ 100 de milioane de dolari canadieni, o sumă colosală în acele vremuri. E adevărat, dacă linia ar fi trecut în unele locuri şi prin Statele Unite, ruta ar fi fost scurtată şi simplificată. Însă pentru a apăra interesele ţării în eventualitatea unui război, Macdonald a insistat ca ea să fie construită doar pe teritoriul Canadei.

Oamenii de afaceri nu s-au înghesuit să investească în acest proiect costisitor şi riscant. Cu toate acestea, în 1875, societatea Canadian Pacific Railway (CPR) a început lucrările de construire a liniei principale. După un deceniu, proiectul a ajuns în impas. CPR-ul nu-şi putea achita datoria de 400 000 de dolari canadieni ce trebuia restituită în data de 10 iulie 1885, la ora 15.00. Chiar în acea zi însă, la ora 14.00, Parlamentul Canadei a aprobat în sfârşit acordarea unui împrumut mai mare societăţii, practic salvând proiectul.

Obstacole

În timp ce fixau şinele în nordul provinciei Ontario, muncitorii au dat de rocă dură la mai puţin de 30 cm adâncime. De aceea, a trebuit adus mult pământ pentru realizarea terasamentului în toată această zonă. În plus, în centrul Canadei, temperaturile ajungeau pe timp de  iarnă până la -47°C, iar ninsorile erau extrem de abundente, ceea ce a îngreunat lucrările. În vest, segmentul de linie care străbătea Munţii Stâncoşi a fost numit „locul unde-ţi poţi găsi în orice clipă sfârşitul“. Aici au trebuit construite numeroase tunele şi poduri. Se muncea 10 ore pe zi, şi asta pe ploaie, în noroi şi pe ninsoare.

În cele din urmă, la 7 noiembrie 1885, fără mare pompă, s-a bătut ultimul piron. Lucrările s-au încheiat în trecătoarea Eagle din provincia British Columbia (în vestul Canadei). Gării de aici i s-a dat numele Craigellachie, după un sat scoţian care a devenit simbolul cutezanţei în timp de strâmtorare. Invitat să ţină un discurs, directorul CPR n-a rostit decât următoarele cuvinte: „Tot ce pot spune e că această lucrare a fost bine realizată sub orice aspect“.

Impactul asupra oamenilor

În vederea realizării acestui proiect, au fost aduşi în ţară mii de muncitori chinezi, cărora li s-a promis un loc de muncă stabil. Munca nu a fost însă lipsită de riscuri, îndeosebi când lucrările au ajuns în zona Munţilor Stâncoşi. Muncitorii chinezi au reuşit să strângă suficienţi bani pentru a se întoarce acasă numai după câţiva ani de la finalizarea căii ferate.

Odată cu apariţia căii ferate, industria şi comerţul s-au extins către vest, ceea ce a afectat  stilul tradiţional de viaţă. S-au întemeiat oraşe mari şi mici, iar populaţiile indigene au fost obligate să trăiască doar în rezervaţii. Cei ce aveau o mică afacere, de pildă, un han, pe vechile drumuri comerciale au dat faliment. Dar, lăsând la o parte aspectele negative, despre calea ferată s-a spus că „a scos societatea din mizerie şi noroi şi a eliberat-o din chingile iernii“. Mai mult, alimentele care soseau din Orient pe coasta canadiană a Pacificului ajungeau în oraşele estice în doar câteva zile.

Deşi trenul are în continuare un rol însemnat în transportul de marfă în Canada, folosirea sporită a automobilului şi a avionului a dus la declinul transportului feroviar de pasageri. Totuşi, nu puţini sunt cei care vor să evadeze din tumultul vieţii de azi. De aceea, se instalează confortabil în tren şi se lasă delectaţi de splendidele peisaje ce li se descoperă privirii de la Toronto la Vancouver. Spre deosebire de vremurile de odinioară, când accelera ritmul vieţii, trenul le oferă în prezent călătorilor o atmosferă tihnită în care pot medita la captivanta istorie a drumului de fier ce uneşte două oceane.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 18]

PREDICAREA VEŞTII BUNE PE DRUMUL DE FIER

Trenul este şi azi principalul mijloc de a ajunge la unele comunităţi canadiene. Prin urmare, Martorii lui Iehova îl folosesc pentru a duce mesajul Bibliei despre Regatul lui Dumnezeu chiar şi în regiunile izolate (Isaia 9:6, 7; Matei 6:9, 10). Un Martor a spus: „Este foarte uşor să vorbim despre Biblie pe tren, pentru că oamenii sunt curioşi să afle unde mergem şi de ce“.

Iată ce a mărturisit alt Martor cu privire la o călătorie cu trenul până la rezervaţia indienilor ojibwa din apropierea lacului Nipigon (în nordul provinciei Ontario): „Cu toate că priveliştile şi sălbăticiunile zărite ne-au încântat peste măsură, cele mai frumoase amintiri sunt cele legate de oamenii pe care i-am întâlnit. Întrucât nu sunt vizitaţi prea des, sosirea noastră le-a stârnit multora curiozitatea. Unii ne-au împrumutat canoele lor. Şi chiar ni s-a dat voie să folosim gratuit sala de clasă a şcolii. După ce le-am vorbit despre speranţa noastră o zi întreagă, membrii comunităţii s-au adunat aici pentru a urmări un film despre lucrarea de predicare pe care o desfăşurăm la nivel mondial“.

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Sir John Macdonald

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Munca la calea ferată era istovitoare

[Legenda fotografiilor de la pagina 17]

În munţi au trebuit construite multe poduri şi tunele

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Odată cu baterea ultimului piron, lucrările la linia transcontinentală s-au încheiat

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Călătoria cu trenul în prezent

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 16]

Sus: Canadian Pacific Railway (A17566); centru: Library and Archives Canada/C-006513

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 17]

Sus, de la stânga la dreapta: Canadian Pacific Railway (NS13561–2); Canadian Pacific Railway (NS7865); Library and Archives Canada/PA-066576; jos: Canadian Pacific Railway (NS1960)

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 18]

Sus: Canadian National Railway Company; dreapta: Courtesy VIA Rail Canada Inc.