Am avut o viaţă plină de satisfacţii

Relatare de Herawati Neuhardt

M-am născut în oraşul Cirebon din Indonezia, renumit pentru materialele textile viu-colorate, cu imprimeuri realizate manual, numite batik. Într-un fel, viaţa mea ca misionară a fost la fel de plină de culoare precum un batik: am întâlnit nenumăraţi oameni aparţinând diferitor culturi din sud-estul Asiei şi sudul Pacificului. Permiteţi-mi să vă povestesc.

ÎN 1962, când aveam 10 ani, mama a început să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova. Cu timpul, ea şi tata, amândoi chinezi născuţi în Indonezia, precum şi cinci copii ai lor, între care şi eu, am devenit Martori ai lui Iehova.

Căminul nostru a fost mereu deschis misionarilor şi supraveghetorilor itineranţi, care ne vizitau congregaţia pentru a o încuraja din punct de vedere spiritual. Exemplul lor frumos, dar şi conversaţiile ziditoare purtate cu ei şi-au lăsat adânc amprenta asupra mea. De aceea, la 19 ani, m-am hotărât să încep serviciul creştin cu timp integral. La circa un an, m-am căsătorit cu Josef Neuhardt, un misionar german care a sosit în Indonezia în 1968. După luna de miere, ne-am mutat în Sumatra, a doua insulă ca suprafaţă dintre cele peste 17 000 ale Indoneziei. Aici m-am alăturat soţului meu în lucrarea itinerantă, care constă în vizitarea congregaţiilor Martorilor lui Iehova.

Predicăm în Sumatra

Circumscripţia noastră, sau zona repartizată, se întindea de la Padang, un oraş aglomerat şi cu temperaturi ridicate din vestul Sumatrei, până la splendidul Toba, un imens lac vulcanic cuibărit în ţinuturile înalte din nordul insulei. Ulterior am străbătut şi regiuni din sud. Eram mereu pe drumuri. Călătoream cu vechea noastră Broscuţă (Volkswagen Beetle), hodorogind pe drumuri de junglă desfundate, traversând poduri şubrede, făcute din lemn de cocotier, şi înconjurând vulcani semeţi, unii stinşi, alţii activi. Noaptea dormeam pe jos în colibe fără curent electric, apă curentă sau baie. Ne spălam în râuri şi în lacuri. Într-un cuvânt, duceam o viaţă simplă. Iubeam mult oamenii, iar ei ne primeau cu căldură şi ne pofteau la masă. Mulţi au manifestat interes faţă de mesajul Bibliei.

În zona oraşului Padang, membrii populaţiei minangkabau, în mare parte musulmani, au fost  plăcut surprinşi când le-am arătat în Biblie că Dumnezeu este unul singur şi nu face parte dintr-o treime, cum susţin bisericile creştinătăţii (Deuteronomul 6:4). Au primit cu bucurie revistele Turnul de veghe şi Treziţi-vă!, iar unele persoane interesate au făcut ulterior progrese spirituale frumoase. Membrii populaţiei batak, care locuiesc în regiunea lacului Toba şi care în general se declară creştini, cunoşteau numele lui Dumnezeu, Iehova, deoarece acesta apare în Biblia în limba lor (Psalmul 83:18). Totuşi, ei aveau nevoie de o cunoştinţă exactă cu privire la Dumnezeu şi scopul său referitor la omenire. Mulţi au acceptat un studiu biblic şi au devenit apoi evanghelizatori creştini plini de zel.

Găsim inimi sincere în Java

În 1973, eu şi Josef am fost repartizaţi în Java, o insulă a cărei suprafaţă este egală cu jumătate din cea a Marii Britanii şi care are o populaţie de peste 80 de milioane de locuitori. * Aici le-am împărtăşit vestea bună grupurilor etnice de javanezi, sundanezi şi chinezi.

Datorită originii mele chinezo-indoneziene, vorbeam mai multe limbi, între care javaneza, sundaneza, indoneziana, dar şi engleza. Drept urmare, purtam cu oamenii discuţii interesante pe baza Bibliei, în limba lor maternă.

Odată, în timp ce eram în Jakarta, capitala Indoneziei, i-am vorbit despre speranţa vieţii veşnice în Paradis pe pământ unei tinere de vreo 19 ani, ce părea mâhnită. În timp ce-i citeam din Biblie, ea a izbucnit în lacrimi. „Vă mulţumesc, doamnă, că mi-aţi vorbit despre aceste lucruri“, mi-a spus ea, după care a adăugat: „Până mâine trebuie să fac rost de încă un milion şi jumătate de rupii [115 euro] ca să-mi plătesc taxele universitare. Şi m-am gândit să-mi vând virginitatea ca să-i obţin. Înainte să mă abordaţi, mă rugam pentru îndrumare. Acum am primit răspuns la rugăciunea mea: Sunt hotărâtă să-mi amân studiile şi să rămân castă“. Tânăra a fost bucuroasă să afle şi mai multe din Biblie.

Din anii ’70 încoace, foarte mulţi javanezi, între care sundanezi şi chinezi, au acceptat să trăiască în armonie cu normele înalte din Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta le-a adus pace lăuntrică şi fericire, exact aşa cum a promis Dumnezeu (Isaia 48:17, 18).

Kalimantan — căminul populaţiei dayak

Din Java, eu şi Josef ne-am mutat în Kalimantan, o provincie indoneziană de pe insula Borneo, a treia insulă din lume ca mărime (după  Groenlanda şi Noua Guinee). Ţinut al junglelor dese, al crestelor semeţe şi al râurilor învolburate, Borneo reuneşte populaţii de chinezi, malaiezi musulmani şi băştinaşi dayak, un neam temut ce a practicat vreme îndelungată vânătoarea de capete şi-şi duce şi acum traiul pe malurile râurilor.

Ca să ajungem la comunităţile dayak izolate, călătoream de obicei cu barca sau cu canoea de-a lungul cursurilor de apă pierdute în inima junglei. Crocodilii stăteau la soare pe maluri, maimuţele ne priveau curioase din înaltul copacilor, iar păsările îşi etalau penajul multicolor. Pot spune că misionariatul în această zonă a fost o adevărată aventură!

Majoritatea familiilor dayak trăiau în locuinţe lacustre, construite cu materiale din junglă. Unele locuinţe erau mici; altele însă, aşa-numitele „case lungi“, puteau adăposti mai multe familii. Întrucât mulţi dayak nu văzuseră în viaţa lor un european, Josef a devenit în scurt timp o celebritate! Copiii alergau prin sat strigând în gura mare: „Vine pastorul! Vine pastorul!“. Sătenii se adunau apoi cu mic, cu mare ca să audă ce are de spus „pastorul“ alb. Josef ţinea un discurs care era tradus de Martorii locali, iar apoi aceştia luau măsuri pentru a conduce studii biblice cu cei interesaţi, deloc puţini la număr.

Repartizaţi în Papua Noua Guinee

Din cauza presiunilor crescânde exercitate de opozanţii religioşi, în decembrie 1976, guvernul indonezian a interzis lucrarea Martorilor lui Iehova. De aceea, eu şi Josef am primit o nouă repartiţie: Papua Noua Guinee.

După ce am sosit în Port Moresby, capitala ţării, am urmat un curs de două luni în care am învăţat hiri motu, o limbă comercială locală. Apoi, ne-am mutat pe Daru, o mică insulă aparţinând unei provincii vestice îndepărtate. Aici am întâlnit-o pe Eunice, o femeie voinică, dar foarte simpatică. Dinţii ei deveniseră de un roşu închis din cauză că a mestecat ani la rând nucă betel. Când a aflat că Dumnezeu doreşte ca slujitorii săi să fie curaţi pe plan fizic, moral şi spiritual, Eunice a renunţat la acest viciu şi a devenit o creştină fidelă (2 Corinteni 7:1). De fiecare dată când vedeam oameni umili aplicând adevărul biblic, ne creştea aprecierea faţă de cuvintele „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Iehova!“, din Psalmul 34:8.

După o vreme, Josef a reînceput lucrarea itinerantă. Drept urmare, am avut prilejul să vizităm aproape în întregime Papua Noua Guinee, ţară în care se vorbesc circa 820 de limbi. Ca să putem conversa cu mai mulţi oameni, am mai adăugat o limbă la cele pe care le ştiam deja: tok pisin, lingua franca locală. Între o aşezare şi alta, trebuia să călătorim pe jos, cu maşina, cu barca, cu canoea sau cu un avion mai mic şi să facem faţă căldurilor sufocante, ţânţarilor sâcâitori, dar şi acceselor de malarie.

În 1985, am acceptat o nouă repartiţie ca misionari: Insulele Solomon, situate la est de Papua Noua Guinee. Aici am lucrat la filiala Martorilor lui Iehova, dar am şi străbătut în lung şi-n lat arhipelagul pentru a încuraja congregaţiile şi pentru a asista la congresele creştine. Şi de data aceasta a trebuit să învăţăm o limbă nouă: pidginul vorbit în Insulele Solomon. Cât de mare ne era însă bucuria când reuşeam să discutăm cu insularii care îndrăgeau Biblia!

O grea încercare

În 2001, interdicţia asupra lucrării Martorilor lui Iehova din Indonezia a fost ridicată, iar eu şi Josef ne-am întors în Jakarta. Însă, la scurt timp după aceea, soţul meu a fost diagnosticat cu melanom malign, o formă agresivă de cancer de piele. Pentru tratament, am mers în Germania, ţara lui natală. Din nefericire, în 2005, exact în ziua în care împlineam 33 de ani de căsnicie, iubitul meu soţ a adormit în moarte. Nutresc speranţa că va fi readus la viaţă în lumea nouă promisă de Dumnezeu (Ioan 11:11–14). Avea 62 de ani şi petrecuse 40 de ani în serviciul cu timp integral.

Acum locuiesc în Jakarta şi slujesc în continuare ca misionară. Deşi îmi este foarte dor de soţul meu, faptul de a le vorbi altora despre adevărurile preţioase din Cuvântul lui Dumnezeu îmi alină durerea sufletească. De fapt, lucrarea de predicare îmi aduce mari bucurii şi dă sens vieţii mele. Da, pot spune pe bună dreptate că, datorită lui Iehova, am avut o viaţă plină de „culoare“ şi de satisfacţii!

[Notă de subsol]

[Harta de la pagina 25]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

INDONEZIA

Java

JAKARTA

Cirebon

Sumatra

Padang

Lacul Toba

Borneo

PAPUA NOUA GUINEE

PORT MORESBY

Daru

INSULELE SOLOMON

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Alături de o persoană cu care am studiat Biblia şi de copiii ei (Insulele Solomon)

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Cu Josef în Olanda, cu puţin înainte de a muri (2005)