Cum poţi accepta moartea unei persoane dragi

„Când am auzit că tata a murit, am fost de-a dreptul şocată şi m-a cuprins disperarea. Eram copleşită de vinovăţie deoarece nu fusesem lângă el în ultimele lui clipe de viaţă. Nimic nu se poate compara cu durerea profundă pe care ţi-o provoacă pierderea unei persoane dragi. Mi-e tare dor de tata!“ (Sara)

INDIFERENT de religie sau de cultură, oamenilor le este greu să vorbească despre moarte. În unele limbi există mai multe eufemisme menite să uşureze abordarea acestui subiect incomod. În limba română de pildă, se spune uneori despre o persoană decedată că „s-a stins“, „a plecat dintre noi“ sau „a trecut în nefiinţă“.

Cu toate acestea, nici cea mai delicată expresie nu poate alina tristeţea adâncă ce îi cuprinde pe cei care au suferit o asemenea pierdere. De fapt, pentru unii suferinţa este pur şi simplu covârşitoare, ei neputând accepta realitatea.

Dacă şi tu ai pierdut în moarte o persoană dragă, probabil te străduieşti din răsputeri să accepţi realitatea. Poate laşi impresia că faci faţă situaţiei, când de fapt numai tu ştii ce e în adâncul inimii tale. Bineînţeles, oamenii îşi manifestă diferit durerea. Prin urmare, dacă nu îţi exteriorizezi suferinţa, nu înseamnă că nu suferi. * Totuşi, ar putea apărea probleme dacă te simţi obligat să-ţi exprimi sentimentele aşa cum se aşteaptă alţii să ţi le exprimi, poate ceilalţi membri ai familiei, îndureraţi şi ei.

„Nu aveam cum să mă gândesc şi la mine“

Să reflectăm o clipă la situaţia lui Nathaniel, a cărui mamă a murit când el avea 24 de ani.  „La început, am fost depăşit de situaţie“, mărturiseşte el. „Consideram că trebuia să-i susţin pe tata şi pe prietenii îndureraţi ai mamei mele. Nu aveam cum să mă gândesc şi la mine.“

După mai bine de un an, Nathaniel şi-a dat seama că încă nu se împăcase cu gândul că mama lui murise. „Tata mă sună din când în când ca să se descarce şi e bine că face asta. Simte nevoia să vorbească şi sunt fericit că-l pot ajuta“, spune el. „Problema este că, atunci când eu am nevoie de sprijin, nu ştiu încotro să mă îndrept.“

Mulţi dintre cei ce se îngrijesc de un bolnav, inclusiv cei care lucrează în domeniul medical şi care se confruntă adesea cu realitatea morţii, se văd nevoiţi să-şi reprime sentimentele. Heloisa, de exemplu, este medic de peste 20 de ani. Ea a lucrat într-o comunitate unită şi era legată afectiv de pacienţii ei. „Le-am fost alături multora când au murit“, spune ea, „iar unii chiar mi-au fost prieteni dragi“.

Heloisa ştia că e firesc să vărsăm lacrimi, pentru că astfel ne simţim uşuraţi. „Mie însă mi-era greu să plâng“, povesteşte ea. „Eram atât de preocupată să fiu tare pentru ceilalţi, încât consideram că trebuie să-mi înăbuş sentimentele. Credeam că asta aşteptau ceilalţi de la mine.“

„Casa era goală fără ea“

Singurătatea este probabil una dintre cele mai grele încercări pe care trebuie să le suporte cei ce au pierdut în moarte pe cineva drag. Ashley, de pildă, avea 19 ani când mama ei a fost răpusă de cancer. „După moartea mamei m-am simţit total dezorientată şi singură“, relatează ea. „Mama a fost cea mai bună prietenă a mea. Am petrecut foarte mult timp împreună!“

Cât de greu trebuie să-i fi fost lui Ashley să se întoarcă zilnic acasă şi să vadă că mama ei nu mai era! „Casa era goală fără ea“, mărturiseşte Ashley. „De multe ori, mă închideam în camera mea şi plângeam în timp ce mă uitam la fotografiile cu mama şi îmi aduceam aminte de lucrurile pe care le făceam împreună.“

Dacă moartea ţi-a răpit şi ţie o persoană dragă, nu uita că şi alţii au cunoscut durerea pricinuită de o astfel de pierdere. Mulţi însă au găsit modalităţi eficiente de a face faţă durerii, aşa cum vom vedea în articolul următor.

[Notă de subsol]

[Text generic pe pagina 5]

„M-am simţit total dezorientată şi singură. Mama a fost cea mai bună prietenă a mea“ (Ashley)