Să fim recunoscători pentru minunatele daruri primite

CORPUL uman este multifuncţional. Niciun animal nu este înzestrat cu atât de multe aptitudini ca omul. Multifuncţionalitatea corpului nostru se datorează, în parte, poziţiei verticale, care ne permite nu doar să avem un câmp vizual extins, ci şi să ne folosim braţele şi mâinile pentru diverse sarcini. Cât de mult ne-ar limita activităţile un mers patruped!

Un alt avantaj este complexul sistem senzorial, despre care vom vorbi în acest articol. Mâinile, urechile, ochii şi, nu în ultimul rând, un organ cu totul special, creierul, vor constitui obiectul analizei noastre.

Mâna omului

Mâinile sunt adevărate instrumente ce se definesc prin frumuseţe şi precizie. Cu ajutorul lor, putem să pictăm un portret, să cântăm la pian, să introducem aţa în ac sau să tăiem lemne cu toporul. De asemenea, aceste organe sunt bogate în terminaţii nervoase. Chiar şi printr-o uşoară atingere ne putem da seama dacă o anumită suprafaţă este blană, hârtie, piele, metal, apă sau lemn. Într-adevăr, mâinile nu sunt simple unelte cu care apucăm şi manipulăm lucrurile. Ele sunt şi o sursă de informaţii despre lumea înconjurătoare, dar şi un mijloc prin care ne exprimăm căldura sufletească şi iubirea.

De ce este mâna omului atât de iscusită, expresivă, sensibilă şi funcţională? Există mai multe motive. Să analizăm doar patru.

1. Cele două mâini sunt alcătuite din peste 50 de oase, adică aproximativ un sfert din totalitatea oaselor corpului uman. Măiestria cu care sunt îmbinate părţile mâinii — oasele, articulaţiile, ligamentele — conferă acestui organ o extraordinară flexibilitate.

2. Mâna este dotată cu un police (deget opozabil) fixat printr-o articulaţie selară, o structură ingenioasă alcătuită din două suprafeţe în formă de şa, aşezate în unghi drept una faţă de cealaltă. Datorită acestei articulaţii, dar şi muşchilor şi altor ţesuturi corespunzătoare, policele este extrem de flexibil şi de puternic.

3. Mâna este controlată de trei grupe de muşchi. Extensorii şi flexorii, cele două grupe mai puternice, sunt situaţi în antebraţ şi acţionează degetele prin intermediul tendoanelor. Dacă aceşti muşchi ar fi localizaţi în mână, ea ar avea un aspect butucănos şi şi-ar pierde din precizie. Însă a treia grupă de muşchi, mult mai mici, se află la nivelul mâinii şi dau degetelor precizie în mişcare.

4. Degetele sunt senzori vii, vârful lor având aproximativ 2 500 de receptori pe centimetru pătrat. În plus, receptorii sunt variaţi, fiecare tip având propria funcţie, astfel încât putem simţi textura, temperatura, umezeala, vibraţia, presiunea şi durerea. De aceea putem spune că degetele  reprezintă cei mai sensibili senzori de atingere din câţi se cunosc.

Urechea omului

Deşi unele animale pot auzi sunete cu frecvenţe pe care noi nu le putem percepe, modul în care conlucrează urechea şi creierul omului este fantastic, spun acusticienii. Auzul ne permite să determinăm intensitatea, înălţimea şi timbrul unui sunet şi să aproximăm direcţia din care provine sunetul şi distanţa de la care a fost emis. Urechea umană percepe frecvenţe între 20 şi 20 000 Hz, sau cicluri pe secundă, sensibilitatea auditivă maximă fiind cuprinsă între 1 000 şi 5 000 Hz. Mai mult, urechea este capabilă să detecteze până şi o diferenţă de numai 1 Hz, cum ar fi de la 440 Hz la 441 Hz.

Într-adevăr, o ureche sănătoasă este extrem de sensibilă, putând detecta sunete chiar şi când vibraţia aerului ajunsă la timpan este mai mică decât diametrul unui atom. Potrivit unui curs universitar de acustică, „sensibilitatea auzului uman este aproape de limitele fizice teoretice ale sensibilităţii. . . Nu ar avea rost să avem un auz şi mai fin, întrucât tot ce am auzi ar fi un «foşnet»“ produs de mişcările haotice ale atomilor şi ale moleculelor ce compun aerul.

Vibraţiile timpanului sunt amplificate mecanic prin efect de pârghie şi sunt transferate către urechea internă prin intermediul a trei oscioare: ciocanul, nicovala şi scăriţa. Dar ce se întâmplă când, dintr-odată, la ureche ajunge un sunet asurzitor? În acest caz, intră în acţiune un mecanism de protecţie încorporat: o serie de muşchi care acţionează asupra oscioarelor pentru a reduce impactul sunetului. Cu toate acestea, urechea nu este concepută să reziste mult timp la zgomote puternice. În urma expunerii prelungite la astfel de sunete, auzul ar putea suferi daune permanente. Prin urmare, să avem  grijă de acest dar minunat oferit de Creatorul nostru (Psalmul 139:14).

Aparatul auditiv ne ajută şi să identificăm sursa unui sunet. Secretul constă într-o combinaţie de factori precum forma de cochilie a urechii externe, pliurile sale, dispunerea laterală a urechilor şi capacitatea uluitoare a creierului de a procesa informaţiile. Astfel, dacă intensitatea unui sunet este uşor mai slabă de la o ureche la alta sau dacă un sunet ajunge la o ureche cu doar 30 de milionimi de secundă înainte de a ajunge la cealaltă, creierul va îndrepta automat ochii către sursa sunetului.

Închipuiţi-vă cum ar fi să facem toate aceste calcule în mod conştient! Cu siguranţă, ar trebui să avem cunoştinţe avansate de matematică şi să efectuăm operaţii cu viteza luminii. Dacă un inginer ar concepe un aparat „auditiv“ care să semene chiar şi numai puţin cu cel dăruit de Creator, în mod cert ar primi recunoaştere publică. Însă cât de des îi acordă oamenii meritul lui Dumnezeu pentru minunatele sale lucrări de creaţie? (Romani 1:20)

Ochiul omului

Potrivit unor cercetători, persoanele cu o vedere bună obţin 80% din informaţiile despre lumea înconjurătoare prin intermediul ochilor. Conlucrând cu creierul, ochii ne permit să vedem color, să urmărim cu uşurinţă obiectele şi imaginile în mişcare, să recunoaştem modele şi forme şi să vedem tridimensional. În plus, putem vedea în diferite condiţii de luminozitate.

Acest ultim aspect implică mai multe mecanisme complementare. De exemplu, pupila îşi poate mări diametrul de la 1,5 mm la 8 mm, permiţând astfel să pătrundă în ochi de 30 de ori mai multă lumină. Apoi, lumina trece prin cristalin, care o focalizează pe retină, concentrând energia luminoasă de 100 000 de ori. De aceea, nu vă uitaţi niciodată la soare cu ochiul liber.

Retina, la rândul ei, conţine două tipuri de celule fotosensibile: conurile (circa 6 milioane), care ne permit să vedem în culori şi clar, şi bastonaşele (120–140 de milioane), care sunt de peste o mie de ori mai sensibile decât conurile şi care ne ajută să vedem când lumina este slabă. De fapt, în condiţii optime, un bastonaş poate detecta chiar şi un singur foton, sau o particulă elementară a luminii!

Un alt mecanism implică neuronii retinieni, care se leagă de conuri şi de bastonaşe. Aceşti neuroni se adaptează la condiţiile de luminozitate „în doar câteva secunde şi pot îmbunătăţi vederea nocturnă de cel puţin 10 ori“, afirmă Asociaţia Americană de Optometrie. „Acest mecanism de adaptare neuronală funcţionează asemenea unui aparat foto sau video care ar avea un film atât de sensibilitate mică, cât şi de sensibilitate mare.“

Inginerii proiectează aparate foto sau video, scanere şi computere, precum şi programele compatibile. Gradul de compatibilitate şi nivelul de complexitate sunt net inferioare sistemului nostru senzorial. Să ne gândim: Este rezonabil să atribuim întâmplării oarbe existenţa ingeniosului nostru sistem senzorial, aşa cum fac evoluţioniştii? Iov, un slujitor din vechime al lui Dumnezeu, ştia puţine despre corpul uman în comparaţie cu ce cunoaştem noi în prezent. Totuşi, el s-a simţit impulsionat să-i adreseze următoarele cuvinte lui Dumnezeu: „Mâinile tale mi-au dat formă“ (Iov 10:8).

Creierul omului

Cu o eficienţă incredibilă, creierul decodifică fluxurile de semnale care vin prin fibrele nervoase de la organele de simţ. În plus, el asociază aceste semnale cu detalii stocate în memoria sa. Astfel, un anumit miros retrezeşte imediat în minte o experienţă sau un eveniment demult uitat. De asemenea, dacă vedem doar o parte dintr-un obiect cunoscut — vârful cozii pisicii, de pildă —, creierul va adăuga detaliile ce lipsesc astfel încât să întregim imaginea obiectului respectiv, în cazul nostru pisica.

Evident, creierul nu a fost setat cu imagini reprezentând pisici şi nici cu mirosul de trandafir, cu sunetul unei ape curgătoare sau cu senzaţia produsă de atingerea unei blăni. Creierul a învăţat să facă asemenea asocieri. Aceasta reiese cu claritate din cazurile persoanelor oarbe din naştere, dar cărora le-a fost redată vederea,  de exemplu printr-o intervenţie chirurgicală. Întrucât nu au văzut nimic niciodată, creierul lor a trebuit să înveţe să interpreteze noianul de semnale vizuale primite. Cum reacţionează persoanele aflate în astfel de situaţii?

Cei în cauză dobândesc în scurt timp capacitatea de a recunoaşte culori, mişcări şi forme simple. Dar apoi fiecare progresează diferit. Copiii, în special cei foarte mici, continuă să facă progrese. Dar nu acelaşi lucru se poate spune despre adulţi. Lor le este greu să recunoască fizionomia celor din jur. În plus, deşi vederea recent dobândită „le aduce la început [adulţilor «vindecaţi»] o bucurie fără margini, ea este urmată de cele mai multe ori de dezamăgire şi confuzie şi deseori de depresie gravă“, se arată într-un raport al Laboratorului Koch, din cadrul Institutului de Tehnologie din California.

Aceste informaţii ne ajută să apreciem mai mult modul în care a făcut Isus Cristos vindecări în timpul serviciului său pământesc. Orbii şi surzii au început nu doar să vadă şi să audă, ci şi să recunoască imaginile şi sunetele din jurul lor. În mod asemănător, muţii vindecaţi au vorbit normal, fapt impresionant îndeosebi în cazul celor născuţi cu această deficienţă (Matei 15:30; Marcu 8:22–25; Luca 7:21, 22). Şi, cu siguranţă, niciunul dintre orbii cărora li s-a redat vederea n-a căzut pradă depresiei. De fapt, un orb vindecat l-a apărat plin de curaj pe Isus înaintea împotrivitorilor Săi: „Din vechime nu s-a auzit niciodată să fi deschis cineva ochii vreunui orb din naştere. Dacă omul acesta n-ar fi de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic“ (Ioan 9:1–38).

În următorul articol, ne vom opri asupra unor calităţi ale omului, precum curajul şi iubirea. V-aţi întrebat de ce oamenii au capacitatea de a manifesta astfel de calităţi într-un mod în care animalele nu o pot face? Existenţa acestor însuşiri prin excelenţă umane constituie un obstacol major pentru cei care doresc să demonstreze că omul este doar un animal evoluat.

[Chenarul de la pagina 7]

CREIERUL — O ADEVĂRATĂ CAPODOPERĂ

Cum reuşeşte creierul nostru să simtă, să audă, să vadă şi să miroasă? Oamenii de ştiinţă n-au găsit încă un răspuns. „Nu există niciun indiciu la nivelul creierului care să elucideze cum vedeţi cuvintele pe care le citiţi în acest moment“, a declarat savantul Gerald Schroeder.

El a adăugat: „Descoperirile privitoare la complexitatea funcţionării creierului, nebănuită până nu demult, au pus sub semnul întrebării teoria simplistă a evoluţiei întâmplătoare a formelor de viaţă. . . . Dacă Darwin ar fi cunoscut înţelepciunea ce se ascunde în organismele vii, cred că ar fi propus o teorie cu totul diferită“.

[Diagrama/Ilustraţiile/Fotografiile de la pagina 5]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Oase armonios îmbinate

Articulaţie selară

Muşchi care acţionează degetele

Simţ tactil

[Provenienţa fotografiei]

De ce este mâna atât de funcţională?

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Creierul interpretează semnalele pe care le primeşte de la organele de simţ şi le asociază cu detaliile stocate în memorie