„Era o zi ca oricare alta“

„N-AM să uit niciodată acea dimineaţă de luni, când am mers la poştă“, povesteşte Andre, care s-a născut în Africa de Sud şi care în prezent locuieşte în Namibia. „Era o zi ca oricare alta. Poşta era plină de oameni. La câţiva paşi de mine însă am zărit o geantă nesupravegheată. După ce mi-am luat scrisorile, m-am urcat în maşină şi am plecat. N-au trecut nici trei minute şi am auzit o explozie puternică. Am aflat mai târziu că o bombă explodase la câţiva metri de ghişeul de unde îmi ridicasem corespondenţa.“

Andre continuă: „Am fost şocat când am aflat ulterior că oameni nevinovaţi fuseseră spulberaţi de o bombă. Pe mulţi dintre ei chiar îi cunoşteam. Deşi au trecut mai bine de 25 de ani de atunci, încă mă cutremur când mă gândesc la cele întâmplate. Îmi revin uneori în minte imagini ale acelui carnagiu şi-mi dau seama că am fost la un pas de moarte“.

O problemă mondială

Deşi poate că nu veţi ajunge niciodată victima unui astfel de atac, aţi auzit probabil de incidente similare ce au loc frecvent pe glob. Pentru a-şi atinge unele scopuri, tot mai mulţi oameni recurg la acte violente, considerate în general acte teroriste. (Vezi chenarul „Cine sunt teroriştii?“, de pe pagina următoare.)

Un jurnalist de investigaţie a descoperit că, în 1997, „s-au înregistrat numeroase atacuri sinucigaşe în doar patru ţări“. Acelaşi cercetător scria în 2008 că „peste 30 de ţări, de pe toate continentele, exceptând Australia şi  Antarctica, s-au confruntat cu efectele devastatoare ale unor atacuri sinucigaşe“. El a concluzionat că aceste atacuri sunt „comise de tot mai multe organizaţii, numărul victimelor crescând cu fiecare an ce trece“ (The Globalization of Martyrdom).

Să revenim însă la atacul menţionat la începutul articolului. Gruparea care a revendicat acţiunea considera că luptă pentru eliberare. Membrii ei urmăreau câştigarea independenţei de sub guvernul străin aflat atunci la putere. Dar ce îi determină pe oameni să recurgă la astfel de acţiuni pentru a-şi atinge obiectivele? Să luăm, de pildă, cazul lui Hafeni.

Hafeni s-a născut în Zambia şi a crescut în lagăre de refugiaţi din ţări vecine. „Eram furios din cauza modului crud şi nedrept în care au fost trataţi familia mea şi alţi oameni“, spune el. Ca urmare, Hafeni s-a alăturat grupării militante din care făceau parte părinţii săi.

Gândindu-se la acele vremuri, el continuă: „Cel mai trist e că viaţa de refugiat m-a marcat profund în plan afectiv. Copiii erau smulşi de lângă mamele, taţii şi fraţii lor. Copiii mai mari erau la luptă. Mulţi dintre aceştia nu s-au mai întors la familia lor. Eu, de pildă, nu mi-am cunoscut niciodată tatăl, nu l-am văzut nici măcar într-o fotografie. Tot ce ştiu e că a murit în luptă. Rănile afective nu mi s-au vindecat complet nici în ziua de azi“.

Evident, problema în discuţie este foarte complexă. O mai bună cunoaştere a ei ne va ajuta să înţelegem ce este de făcut pentru ca astfel de forme de violenţă să ia sfârşit.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 4]

CINE SUNT TERORIŞTII?

Cercetătorul Mark Juergensmeyer explică: „Un act violent poate fi sau nu catalogat «terorist» în funcţie de modul în care este perceput: nejustificat sau justificat. Cu alte cuvinte, folosirea termenului depinde în mare măsură de perspectiva din care este privită lumea: dacă se consideră că lumea e paşnică, actele violente sunt acte teroriste. Dacă, în schimb, se consideră că lumea se află în război, actele violente pot fi socotite justificate“.

Prin urmare, folosirea termenului „terorist“ are adesea implicaţii politice. Membrii multor grupări se declară luptători pentru libertate, nu terorişti. În opinia unei scriitoare, terorismul presupune 1) acte îndreptate împotriva civililor şi 2) folosirea forţei pentru a atrage atenţia, adică pentru a semăna groaza. Aşadar, militanţii, indiferent că sunt o grupare insurgentă ori un guvern civil, recurg adesea la metode ori tactici teroriste.