„Locuitori“ neobişnuiţi ai Tasmaniei

PESTE zi, nimic nu pare să tulbure liniştea ce învăluie pădurea. La lăsarea întunericului însă, mârâituri şi ţipete ce răzbat dinspre adâncurile ei fac să-ţi îngheţe sângele în vine. Dar ce făptură poate scoate asemenea sunete? Un marsupial îndesat şi arţăgos, care s-a ales cu un nume nefericit: diavolul tasmanian. Deşi aceste animale par de-a dreptul feroce — mai ales când se ospătează dintr-un hoit —, mârâielile şi ţipetele lor sunt doar o mascaradă.

Diavolii tasmanieni pot devora leşurile din pădure cu o rapiditate uluitoare. Fălcile lor şi dinţii lor puternici sfâşie şi zdrobesc aproape totul: de la piele până la oase. De fapt, într-o jumătate de oră, un diavol tasmanian poate ingera o cantitate de hrană egală cu 40% din greutatea corpului său — ceea ce pentru un om ar însemna să consume 25 kg de friptură la o singură masă!

Un locuitor mult mai drăgălaş al Tasmaniei este wombatul comun, sau ursul marsupial. Această făptură bondoacă, ce pare a fi de pluş, te atrage prin blândeţea ei. Asemenea celorlalte marsupiale, femelele wombat îşi ţin puii în marsupiu, unde îi alăptează. Totuşi, ceea ce le face unice este deschiderea spre spate a marsupiului, puiul rămânând astfel curat în timp ce mămica lui sapă galerii. Totodată, dinţii acestor vieţuitoare cresc încontinuu — un avantaj pentru ele, căci cu aceştia rod obstacolele care le ies în cale în subteran. Deşi lasă impresia că sunt greoi, wombaţii sunt surprinzător de agili şi, cu multă dibăcie, pot să culeagă cu lăbuţele din faţă plante şi să le ducă la gură.

 O altă vietate cu totul neobişnuită este ornitorincul. Acest animal cu o înfăţişare bizară are labe palmate şi cioc ca de raţă, corp şi blană ca de vidră şi coadă ca de castor. Depune ouă ca găina, sapă vizuini ca wombatul şi îşi alăptează puii ca ursoaica. Nu-i de mirare că primul om de ştiinţă care a examinat această creatură era convins că i s-a făcut o farsă!

Adevărul este că, la vederea unor astfel de vieţuitoare, rămânem impresionaţi! De ce? Cu siguranţă deoarece Creatorul nostru vrea să ne bucurăm de ele! Biblia arată că el i-a poruncit primului cuplu uman ‘să stăpânească peste orice creatură vie care se mişcă pe pământ’, ceea ce presupune, printre altele, a avea grijă de fauna planetei (Geneza 1:28). Când observăm aceste animale în mediul lor natural, nu ne simţim oare şi noi îndemnaţi să ne achităm cât mai bine de misiunea acordată omului?

[Chenarul/Fotografia de la pagina 11]

LA UMBRA URIAŞILOR

Când e vorba de dimensiuni, puţine lucruri din lumea vie sunt mai impresionante decât copacii uriaşi ai Tasmaniei. Cei mai înalţi arbori de aici fac parte dintr-o specie de eucalipţi care înfloresc (Eucalyptus regnans), a căror înălţime poate ajunge, de regulă, până la 75 m. Cel mai înalt exemplar are 99,6 m, fiind cu doar 16 m mai mic decât cel mai înalt arbore din lume, un sequoia din California (SUA).

Un alt uriaş al pădurii este bătrânul pin Dacrydium franklinii. Deşi are doar jumătate din înălţimea eucaliptului obişnuit, durata lui de viaţă este de şase ori mai lungă. Unii oameni de ştiinţă sunt de părere că aceşti arbori pot trăi peste 3 000 de ani, numărându-se printre cei mai longevivi din lume. Acest conifer, sau „regele“ cherestelei, cum mai este el numit în Tasmania, e foarte apreciat în industria mobilei şi a construcţiilor de ambarcaţiuni. Lemnul său crem-gălbui poate fi prelucrat cu uşurinţă şi conţine un ulei esenţial cu rol atât de conservant natural, cât şi de insectifug. Unii buşteni adunaţi din litiera pădurii pot fi încă folosiţi, chiar dacă au zăcut acolo sute de ani.

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Diavol tasmanian

[Provenienţa fotografiei]

© J & C Sohns/age fotostock

[Legenda fotografiei de la pagina 11]

Wombat comun

[Legenda fotografiei de la pagina 11]

Ornitorinc

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 11]

Wombatul şi ornitorincul: Tourism Tasmania; arborele uriaş: Tourism Tasmania and George Apostolidis