Copilul vostru nu acceptă un refuz nici în ruptul capului. Ori de câte ori rostiţi cuvântul „nu”, el reacţionează în mod necontrolat, ceea ce vă pune răbdarea la grea încercare. Nimic din ce spuneţi sau faceţi nu îl linişteşte, iar în cele din urmă nu vedeţi altă soluţie decât să cedaţi. Aşa că un „nu” categoric devine din nou un „da” spus cu jumătate de gură.

Puteţi ieşi din acest tipar epuizant. Pentru început însă, analizaţi câteva aspecte referitoare la ce înseamnă a spune „nu”.

Nu e o dovadă de cruzime să spuneţi „nu”. Unii părinţi ar putea fi de altă părere, considerând că trebuie să discute cu copilul, să-i explice cum stau lucrurile, ba chiar să negocieze cu el. Sfatul lor este: Evitaţi refuzul, ca nu cumva copilul să se supere pe voi.

E adevărat, la auzul cuvântului „nu”, copilul s-ar putea simţi la început dezamăgit. Cu toate acestea, el învaţă astfel o lecţie esenţială: în lumea reală există limite pe care oamenii trebuie să le respecte. Însă, când cedaţi insistenţelor lui, nu faceţi decât să vă subminaţi autoritatea şi să-l învăţaţi pe copil să vă manipuleze prin smiorcăieli ori de câte ori vrea ceva. În timp, chiar reacţia voastră l-ar putea determina să aibă o atitudine ostilă. La urma urmei, cât respect poate avea un copil faţă de un părinte uşor de manipulat?

Spunând „nu” îl pregătiţi pentru viaţa de adolescent şi de adult. Îl învăţaţi foloasele autocontrolului. E mai puţin probabil ca un copil care învaţă această lecţie valoroasă să cedeze în adolescenţă presiunilor de a consuma droguri sau de a avea relaţii sexuale preconjugale.

În plus, îl pregătiţi pentru viaţa de adult. „Adevărul este că noi [adulţii] nu obţinem întotdeauna ceea ce dorim”, scrie dr. David Walsh. „Nu le facem copiilor noştri niciun serviciu când le inducem ideea că lumea le va oferi pe tavă tot ceea ce-şi doresc.” *

Concentraţi-vă asupra obiectivului vostru. Cu siguranţă că vreţi să vă vedeţi copilul devenind un adult competent, matur pe plan afectiv, care reuşeşte în viaţă. Oferindu-i însă tot ce vrea nu veţi atinge acest obiectiv. Biblia spune că, dacă cineva este „răsfăţat din tinereţea lui, în anii de mai târziu ai vieţii va ajunge nerecunoscător” (Proverbele 29:21). Aşadar, a spune „nu” e o metodă eficientă de educare. O asemenea instruire va fi în folosul copilului, nu în detrimentul lui. (Principiu biblic: Proverbele 19:18)

Fiţi fermi când spuneţi „nu”. Copilul vostru nu este egalul vostru. Prin urmare, nu e cazul să vă justificaţi decizia înaintea lui, de parcă ar fi necesar să v-o aprobe. Bineînţeles, pe măsură ce copiii cresc, ei trebuie să-şi exerseze „capacitatea de înţelegere ca să deosebească binele şi răul” (Evrei 5:14). Prin urmare, nu e greşit să staţi de vorbă cu copilul. Totuşi, nu vă lăsaţi prinşi în dispute interminabile cu copiii mai mici, legate de motivele pentru care aţi spus „nu”. Cu cât veţi discuta mai mult în contradictoriu cu copilul, cu atât refuzul vostru va suna mai degrabă a întrebare decât a decizie fermă. (Principiu biblic: Efeseni 6:1)

Păstraţi-vă hotărârea. Copilul v-ar putea pune la încercare hotărârea cu smiorcăieli ori rugăminţi insistente. Dacă acest lucru se întâmplă acasă, ce puteţi face? „Separaţi-vă de copil”, recomandă cartea Loving Without Spoiling. „Spuneţi-i: «Nu-i nicio problemă dacă eşti smiorcăit, dar eu nu vreau să te aud. Du-te în camera ta şi-acolo poţi plânge până te linişteşti».” La început, v-ar putea fi greu să adoptaţi o poziţie atât de fermă, iar copilului i-ar putea fi greu s-o accepte. Dar va opune din ce în ce mai puţină rezistenţă pe măsură ce va înţelege că aţi vorbit serios. (Principiu biblic: Iacov 5:12)

Fiţi rezonabili. Nu spuneţi „nu” doar pentru a-i arăta copilului cine e şeful. Dimpotrivă, „rezonabilitatea voastră să fie cunoscută de toţi” (Filipeni 4:5). Există situaţii când îi veţi putea spune „da” copilului, atât timp cât nu cedaţi unor smiorcăieli, iar cererea lui e întemeiată. (Principiu biblic: Coloseni 3:21)