DINTRE toate realizările antice din domeniul ingineriei, apeductele romane intră în categoria celor mai impresionante. „Între aceste structuri indispensabile, de o varietate uluitoare, care transportă atât de multă apă, şi inutilele piramide egiptene ori nefolositoarele, dar celebrele lucrări ale grecilor nu există termen de comparaţie”, scria Sextus Iulius Frontinus (35 – c. 103 e.n.), guvernator şi administrator al apeductelor Romei. *

În Antichitate, oraşele erau de obicei construite în apropierea unor surse importante de apă, iar Roma n-a făcut excepţie. Iniţial, râul Tibru şi izvoarele şi fântânile din zonă au furnizat suficientă apă. Însă, începând cu secolul al IV-lea î.e.n., Roma s-a extins cu rapiditate şi, ca urmare, a crescut şi nevoia de apă.

Întrucât puţini aveau apă curentă în locuinţă, romanii au construit sute de băi publice şi private. Prima baie publică din Roma a fost alimentată de apeductul Aqua Virgo, dat în folosinţă în anul 19 î.e.n. Constructorul lui, Marcus Agrippa, un prieten apropiat al lui Caesar Augustus, şi-a folosit o mare parte din uriaşa avere pentru întreţinerea şi extinderea sistemului de alimentare cu apă a Romei.

Băile au devenit şi centre sociale, cele mai mari având chiar grădini şi biblioteci. Întrucât nu putea fi oprită, apa ce ieşea din băi ajungea în sistemul de canalizare, spălând încontinuu deşeurile din el, inclusiv cele ce proveneau de la latrinele anexate băilor.

Ce imagine vă vine în minte când auziţi expresia „apeduct roman”? Vă gândiţi la acele structuri arcuite înalte ce se pierd în zare? De fapt, arcele alcătuiau mai puţin de 20% din lungimea conductelor, care în mare parte erau subterane. Graţie acestui proiect mult mai economic, apeductele erau mai puţin expuse eroziunii şi aveau un impact mai mic asupra terenurilor şi a zonelor locuite. De exemplu,  apeductul Aqua Marcia, finalizat în 140 î.e.n., a avut o lungime de 92 km, segmentul de arce însă fiind de doar 11 km.

Înainte de a construi un apeduct, inginerii evaluau calitatea sursei de apă examinând limpezimea şi gustul apei, dar şi debitul sursei respective. De asemenea, ei observau starea de sănătate a localnicilor care consumau acea apă. Odată ce sursa era aprobată, topografii calculau traseul şi înclinaţia corecte ale conductei, precum şi dimensiunile acesteia, mai precis diametrul şi lungimea. Mâna de lucru era asigurată de sclavi. Totuşi, întrucât apeductele se construiau în ani de zile, acestea erau foarte costisitoare, mai ales dacă erau necesare şi arce.

În plus, apeductele trebuiau întreţinute şi protejate. La un moment dat, în întreţinerea apeductelor din Roma erau implicate circa 700 de persoane. Proiectul specifica şi măsurile de întreţinere. De pildă, pentru a avea acces la sectoarele subterane ale apeductelor erau realizate guri de canal şi puţuri. Când se impuneau reparaţii majore, inginerii deviau temporar apa de pe sectorul avariat.

Pe la începutul secolului al III-lea e.n., Roma era deservită de 11 apeducte importante. Primul, Aqua Appia, construit în 312 î.e.n., avea doar 16 km lungime şi era aproape în întregime subteran. Aqua Claudia, care s-a păstrat parţial până în prezent, a avut 69 km lungime, din care 10 km erau arce, unele dintre ele având până la 27 m înălţime!

Câtă apă puteau transporta apeductele? O cantitate enormă! Aqua Marcia, menţionat anterior, alimenta zilnic Roma cu circa 190 000 m³ de apă. Odată ajunsă în zonele urbane, apa curgea, prin gravitaţie, în rezervoare de distribuţie şi apoi, cu ajutorul unor conducte mai mici, era distribuită în alte rezervoare sau în locaţii unde era folosită. În opinia unora, sistemul de distribuire a apei în Roma s-ar fi dezvoltat atât de mult, încât ar fi ajuns la capacitatea de a furniza zilnic peste 1 000 de litri de apă pe cap de locuitor.

Pe măsură ce Imperiul roman se extindea, „apeductele au ajuns oriunde au ajuns romanii”, precizează cartea Roman Aqueducts & Water Supply. Şi în prezent, cei ce călătoresc în Asia Mică, Franţa, Spania şi în nordul Africii pot admira aceste minuni antice ale ingineriei.