„EȘTI un tată fără inimă”, s-a răstit ofițerul KGB la mine. * „Ți-ai abandonat soția însărcinată și fetița. Cine le va asigura pâinea și cine va avea grijă de ele? Renunță la ceea ce faci și poți să pleci acasă!” Atunci am răspuns: „Nu mi-am abandonat familia. Dumneavoastră m-ați arestat! Și pentru ce?”. Ofițerul a replicat: „Nu există infracțiune mai mare decât aceea de a fi Martor”.

Acest schimb de replici a avut loc în 1959, într-o închisoare din orașul Irkutsk (Rusia). Dar să vă explic de ce eu și soția mea, Maria, am fost dispuși să ‘suferim pentru dreptate’ și cum am fost binecuvântați pentru că am rămas fideli. (1 Pet. 3:13, 14)

M-am născut în 1933, într-un sat din Ucraina numit Zolotniki. În 1937, mătușa mea și soțul ei, care erau Martori ai lui Iehova și locuiau în Franța, ne-au vizitat și ne-au dat cărțile Guvernul și Eliberare, publicate de Watch Tower Society. Citirea acestor cărți i-a reînsuflețit tatălui meu credința în Dumnezeu. Din nefericire, în 1939, el s-a îmbolnăvit grav. Înainte să moară, tata i-a spus mamei: „Acesta este adevărul. Învață-i și pe copii”.

În aprilie 1951, autoritățile au început să-i deporteze în Siberia pe Martorii din vestul Uniunii Sovietice. Eu, mama și fratele meu mai mic, Grigori, am fost deportați din vestul Ucrainei. După o călătorie de peste 6 000 de kilometri cu trenul, am ajuns în orașul Tulun, din Siberia. După două săptămâni a ajuns în Siberia și fratele meu mai mare, Bogdan. Dar, pentru că fusese condamnat la 25 de ani de muncă silnică, a fost dus într-un lagăr de lângă orașul Angarsk.

Eu, mama și Grigori predicam în satele din jurul orașului Tulun. Trebuia să fim ingenioși. De exemplu, întrebam: „Cunoașteți pe cineva care are o vacă de vânzare?”. Când găseam pe cineva care avea de vânzare o vacă, începeam să-i vorbim despre modul uimitor în care sunt create vacile. Nu după mult timp, ajungeam să discutăm despre Creator. La un moment dat, într-un ziar s-a scris că Martorii se arătau interesați de cumpărarea vacilor. Dar, în realitate, noi căutam „oi”! Și chiar am găsit oameni asemănători oilor! Era o plăcere să studiem Biblia cu oamenii umili și ospitalieri din acel teritoriu nerepartizat. În prezent, în Tulun există o congregație cu peste 100 de vestitori.

Soția mea, Maria, a aflat adevărul în Ucraina, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Când Maria avea 18 ani, un ofițer KGB a început s-o hărțuiască făcând presiuni asupra ei ca să aibă relații intime cu el. Dar Maria i-a respins cu fermitate avansurile. Într-o zi, când s-a întors acasă, Maria l-a găsit întins pe patul ei. Ea a fugit, iar ofițerul a amenințat-o furios că o va trimite la închisoare deoarece era Martoră. Și, într-adevăr, în 1952, Maria a fost condamnată la 10 ani de închisoare. Ea s-a simțit ca Iosif, întrucât fusese închisă fiindcă își păstrase integritatea. (Gen. 39:12, 20) Șoferul care a dus-o pe Maria de la sala de judecată la închisoare i-a spus: „Nu te teme! Mulți oameni merg la închisoare, dar se întorc cu demnitatea neștirbită”. Acele cuvinte au întărit-o.

Între 1952 și 1956, Maria a fost închisă într-un lagăr de muncă din apropierea orașului Gorki (în prezent, Nijni Novgorod), din Rusia. Acolo a fost pusă să scoată rădăcini de copaci din pământ, chiar și pe vreme geroasă. Din acest motiv, sănătatea ei a avut de suferit. În 1956, Maria a fost eliberată și a venit la Tulun.

Când un frate din Tulun mi-a spus că în localitate urma să vină o soră, m-am dus cu bicicleta la stația de autobuz ca s-o întâmpin și s-o ajut la bagaje. Mi-a plăcut Maria de cum am văzut-o. Nu mi-a fost ușor să-i câștig inima, dar, în cele din urmă, am reușit. Ne-am căsătorit în 1957. După un an ni s-a născut o fetiță, Irina. Însă nu ne-am putut bucura prea mult de viața de familie. În 1959 am fost arestat deoarece tipăream literatură biblică. Am fost ținut o jumătate de an la izolare. Ca să-mi păstrez pacea interioară, mă rugam mereu, cântam cântările Regatului și îmi imaginam cum aș fi predicat dacă eram liber.

În timpul unui interogatoriu, anchetatorul a urlat: „În curând vă vom strivi ca pe niște gândaci!”. Dar eu am zis: „Isus a spus că vestea bună despre Regat VA FI PREDICATĂ tuturor națiunilor, așa că nimeni nu poate opri lucrarea”. Anchetatorul și-a schimbat tactica și a încercat să mă convingă să renunț la credință, așa cum am menționat la început. Pentru că n-am cedat nici amenințărilor, nici ispitelor, am fost condamnat la 7 ani de muncă silnică într-un lagăr de lângă orașul Saransk. În drum spre lagăr, am aflat că se născuse cea de-a doua fetiță a noastră, Olga. Deși eram departe de soția și de fiicele noastre, m-am consolat cu gândul că eu și Maria îi rămăseserăm loiali lui Iehova.

O dată pe an, Maria venea să mă viziteze la Saransk, cu toate că acest lucru însemna să călătorească 12 zile cu trenul dus-întors. În fiecare an îmi aducea o pereche de ghete noi, în tocul cărora ascundea numere noi ale Turnului de veghe. Într-un an, Maria le-a adus și pe cele două fiice ale noastre. A fost o vizită cu totul specială! Am fost foarte emoționat să le văd și să petrec puțin timp cu ele!

În 1966 am fost eliberat din lagărul de muncă și toți patru ne-am mutat în orașul Armavir,  aflat lângă Marea Neagră. Acolo ni s-au născut doi băieți, Iaroslav și Pavel.

N-a trecut mult timp și ofițerii KGB au început să ne facă percheziții. Ei căutau literatură biblică peste tot, chiar și în ieslea vacilor. În timpul unei percheziții, ofițerii au transpirat din cauza căldurii, iar uniformele li s-au umplut de praf. Mariei i s-a făcut milă de ei întrucât știa că nu făceau altceva decât să execute ordinele. Le-a oferit compot și le-a adus o perie de haine, un lighean cu apă și prosoape. Mai târziu, când a ajuns și comandantul KGB, ofițerii i-au spus acestuia că ne purtaserăm cu ei cu multă omenie. La plecare, comandantul ne-a zâmbit și ne-a făcut cu mâna. Am fost bucuroși să vedem ce efect bun are faptul de a ne strădui ‘să învingem răul prin bine’. (Rom. 12:21)

În pofida perchezițiilor, am continuat să predicăm în Armavir. De asemenea, am ajutat o mică grupă de vestitori din apropierea orașului Kurganinsk. Simt o mare satisfacție când văd că astăzi în Armavir sunt șase congregații, iar în Kurganinsk, patru!

De-a lungul anilor am avut și perioade când am slăbit pe plan spiritual, dar îi suntem recunoscători lui Iehova că ne-a corectat și ne-a întărit prin intermediul unor frați fideli. (Ps. 130:3) O mare încercare au fost agenții KGB infiltrați în congregații. Ei păreau a fi Martori zeloși și activi în serviciul lui Iehova, iar unii au ajuns chiar în poziții de răspundere în organizație. Cu timpul însă am aflat cine erau în realitate.

În 1978, la vârsta de 45 de ani, Maria a rămas din nou însărcinată. Întrucât avea o boală cardiacă cronică, medicii s-au temut că sarcina îi va pune viața în pericol și au încercat s-o convingă să avorteze. Maria a refuzat. Atunci unii medici au început s-o urmărească prin spital cu o seringă, vrând să-i facă o injecție care să-i provoace naștere prematură. Pentru a-și ocroti copilașul nenăscut, Maria a fugit din spital.

KGB-ul ne-a ordonat să plecăm din oraș. Ne-am mutat într-un sat din apropierea orașului Tallinn, din Estonia, care, la vremea aceea, făcea parte din URSS. În Tallinn, contrar previziunilor medicilor, Maria a născut un băiețel sănătos, căruia i-am dat numele Vitali.

Mai târziu, ne-am mutat din Estonia în satul Nezlobnaia, situat în sudul Rusiei. Am predicat cu prudență în stațiunile din împrejurimi, unde veneau turiști din toată țara. Oamenii veneau acolo cu probleme de sănătate, dar unii se întorceau acasă cu speranța vieții veșnice.

Ne-am străduit să le inculcăm copiilor noștri iubirea pentru Iehova și dorința de a-i sluji. Deseori, invitam acasă frați care aveau o influență bună asupra lor. Unul dintre cei ce ne vizitau cu regularitate era chiar fratele meu, Grigori, care a slujit ca supraveghetor itinerant din 1970 până în 1995. Toată familia se bucura când venea în vizită deoarece era plin de viață și glumeț. De multe ori jucam jocuri biblice cu musafirii, copiii noștri ajungând astfel să îndrăgească relatările din Biblie.

 În 1987, fiul nostru Iaroslav s-a mutat în orașul Riga, din Letonia, unde putea să predice mai liber. Dar, fiindcă a refuzat să satisfacă serviciul militar, a fost condamnat la un an și jumătate de închisoare. El și-a ispășit pedeapsa în 9 penitenciare. Lucrurile pe care i le povestisem despre experiența mea în închisoare l-au ajutat să persevereze. Mai târziu, Iaroslav a început pionieratul. În 1990, fiul nostru Pavel, care avea 19 ani, a dorit să facă pionierat pe insula Sahalin, aflată în nordul Japoniei. La început nu am fost de acord să meargă acolo. Pe toată insula nu erau decât 20 de vestitori, iar noi locuiam la peste 9 000 de kilometri depărtare. Totuși, în cele din urmă, l-am lăsat să plece. Aceasta s-a dovedit a fi o decizie bună. Oamenii de pe insulă au reacționat pozitiv la mesajul despre Regat. În câțiva ani s-au format 8 congregații. Pavel a slujit pe insula Sahalin până în 1995. În toată această perioadă, a rămas acasă doar Vitali, mezinul familiei. Încă de mic i-a plăcut să citească Biblia. La 14 ani a început pionieratul și, timp de 2 ani, am făcut pionierat împreună. A fost o perioadă minunată. La 19 ani, Vitali a plecat ca pionier special.

Un ofițer KGB îi spusese Mariei în 1952: „Ori renunți la credință, ori o să zaci în închisoare 10 ani. Când o să ieși, o să fii bătrână și singură”. Dar lucrurile n-au stat deloc așa. Am simțit iubirea lui Iehova, Dumnezeul nostru loial, a copiilor noștri și a multor persoane pe care am avut privilegiul să le ajutăm să cunoască adevărul. Eu și Maria am avut bucuria să vizităm locurile unde au slujit copiii noștri și să vedem recunoștința celor ce fuseseră ajutați de ei să învețe despre Iehova.

În 1991, activitatea Martorilor lui Iehova a fost recunoscută legal. Această schimbare a dat un nou avânt lucrării de predicare. Congregația noastră chiar a cumpărat un autobuz cu care mergeam la sfârșit de săptămână să predicăm în orașele și satele învecinate.

Sunt foarte fericit că Iaroslav și soția lui, Aliona, precum și Pavel și soția lui, Raia, slujesc la Betel. Vitali împreună cu Svetlana, soția lui, slujesc în lucrarea itinerantă. Fiica noastră cea mare, Irina, locuiește în Germania cu familia ei. Soțul ei, Vladimir, și cei trei fii ai lor slujesc ca bătrâni. Olga, cealaltă fiică a noastră, locuiește în Estonia și mă sună cu regularitate. Din nefericire, scumpa mea soție a murit în 2014. Aștept cu nerăbdare timpul când o voi revedea la înviere! În prezent locuiesc în orașul Belgorod, iar frații de aici îmi sunt un sprijin extraordinar.

De-a lungul anilor în care i-am slujit lui Iehova am învățat că nu este ușor să-ți păstrezi integritatea, dar pacea interioară cu care te răsplătește El este o comoară inestimabilă. Binecuvântările pe care eu și Maria le-am primit pentru că am rămas fermi ne-au depășit toate așteptările. Înainte de căderea blocului sovietic, în 1991, numărul vestitorilor era cu puțin peste 40 000. Astăzi există peste 400 000 de vestitori în țările fostei Uniuni Sovietice! Am 83 de ani și slujesc în continuare ca bătrân. Cu ajutorul lui Iehova, am găsit mereu puterea de a persevera. Într-adevăr, am fost bogat binecuvântat de Iehova! (Ps. 13:5, 6)