Tata și mama erau catolici devotați. Însă, când au aflat din Biblie că numele lui Dumnezeu este Iehova, au devenit Martori ai lui Iehova zeloși. Înainte, tata sculpta statuete cu Isus. Însă apoi și-a folosit abilitățile de tâmplar pentru a transforma parterul locuinței noastre în prima sală a Regatului din San Juan del Monte, o suburbie a Manilei, capitala Filipinelor.

M-am născut în 1952. Aveam patru frați și trei surori mai mari. Părinții mi-au oferit o instruire spirituală excelentă, ca și fraților și surorilor mele. În copilărie, tata m-a încurajat să citesc câte un capitol din Biblie în fiecare zi și a studiat cu mine multe publicații ale organizației noastre. Din când în când, părinții invitau supraveghetori itineranți și reprezentanți ai filialei să stea la noi. Experiențele pe care acești frați ni le-au împărtășit i-au adus multă bucurie familiei noastre. Ele ne-au motivat pe toți să punem lucrarea de predicare pe primul loc în viață.

Părinții mi-au lăsat un exemplu extraordinar de credință. După ce mama s-a îmbolnăvit și a murit, eu și tata am început să facem pionierat auxiliar în 1971. Însă apoi, în 1973, când aveam 20 de ani, a murit și tata. Pierderea ambilor părinți mi-a creat un sentiment profund de gol interior și de singurătate. Dar speranța „sigură și de neclintit” a Bibliei m-a ajutat să rămân bine ancorat în credință și să îmi păstrez stabilitatea pe plan emoțional și spiritual. (Evr. 6:19) La scurt timp după moartea tatălui, am acceptat să slujesc ca pionier special în Coron, o insulă izolată din provincia Palawan.

Aveam 21 de ani când am ajuns în Coron. Fiind crescut la oraș, am fost surprins să văd că pe insulă nu erau multe vehicule motorizate și că puțini localnici aveau energie electrică și apă curentă. Deși acolo erau câțiva frați, nu aveam un partener de pionierat și uneori trebuia  să predic singur. În prima lună, mi-a fost foarte dor de familie și de prieteni. Noaptea, priveam cerul plin de stele în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji. Îmi venea să renunț la repartiția primită și să mă întorc acasă.

În acele momente de singurătate, îmi vărsam inima înaintea lui Iehova. Îmi aminteam idei încurajatoare pe care le citisem în Biblie și în publicații. Deseori îmi venea în minte Psalmul 19:14. Am înțeles că Iehova avea să fie „Stânca mea și Eliberatorul meu” dacă reflectam la ceea ce îi plăcea lui, cum ar fi acțiunile și calitățile sale. Mi-a fost de mare ajutor un articol din Turnul de veghe, intitulat „Nu ești niciodată singur” a. L-am citit de nenumărate ori. Într-un anumit sens, în astfel de momente simțeam că eram doar cu Iehova și aveam ocazii unice de a mă ruga, de a studia și de a medita.

Nu după mult timp de la sosirea mea în Coron, am fost numit bătrân de congregație. Întrucât eram singurul bătrân, conduceam în fiecare săptămână Școala de Serviciu Teocratic, întrunirea de serviciu, studiul de carte al congregației și studiul Turnului de veghe. De asemenea, în fiecare săptămână, prezentam și discursul public. Un lucru era cert: nu mai aveam timp să mă simt singur!

În Coron, lucrarea de predicare a dat rezultate frumoase. Unii dintre elevii mei s-au botezat în cele din urmă. Însă au fost și încercări. Uneori, trebuia să merg pe jos o jumătate de zi până în teritoriu, fără să știu unde aveam să dorm în acea noapte. Teritoriul congregației cuprindea și multe insule mai mici. Pentru a ajunge la ele, trebuia deseori să călătoresc cu o barcă cu motor prin furtună, deși nu știam să înot. În toate aceste situații, Iehova m-a ocrotit și m-a susținut. Mai târziu, am realizat că Iehova mă pregătea pentru încercările și mai mari din următoarea mea repartiție.

În 1978, am fost repartizat în Papua-Noua Guinee, la nord de Australia. Papua-Noua Guinee este o țară cu relief muntos, aproape la fel de întinsă ca Spania. Am fost uimit să aflu că cei aproximativ trei milioane de locuitori ai acestei țări vorbeau peste 800 de limbi. Din fericire, majoritatea dintre ei cunoșteau și limba pidgin melanezian, numită și tok pisin.

Am fost repartizat temporar într-o congregație de limbă engleză din Port Moresby, capitala țării. Însă apoi m-am mutat într-o congregație de tok pisin și am urmat un curs de limbă. Ceea ce învățam la ore foloseam în lucrarea de predicare. Astfel, am putut să asimilez limba mai repede. Nu după mult timp, am reușit să țin un discurs public în tok pisin. Vă puteți închipui cât de surprins am fost când, la mai puțin de un an de la sosirea mea în Papua-Noua Guinee, am fost repartizat ca supraveghetor de circumscripție al congregațiilor de tok pisin din câteva provincii foarte întinse!

Întrucât congregațiile erau la mare distanță unele de altele, a trebuit să organizez numeroase congrese de circumscripție și să călătoresc mult. La început, m-am simțit foarte singur în acel cadru necunoscut: o țară nouă, o limbă nouă și obiceiuri noi. Nu puteam călători de la o congregație la alta pe uscat  deoarece relieful era muntos, iar terenul, accidentat. Așa că trebuia să călătoresc cu avionul aproape în fiecare săptămână. Uneori, eram unicul pasager al unui avion cu un singur motor, aflat într-o stare proastă. Acele călătorii erau la fel de stresante ca cele cu barca.

Puțini oameni aveau telefoane, așa că țineam legătura cu congregațiile prin scrisori. De multe ori, ajungeam în congregație înaintea scrisorilor mele și trebuia să îi întreb pe localnici unde locuiau Martorii din zonă. Dar, de fiecare dată când îi găseam pe frați, eram primit cu atâta recunoștință, încât eram motivat să continui să fac acele eforturi. Am simțit sprijinul lui Iehova în multe moduri, iar relația mea cu el a devenit deosebit de strânsă.

La prima mea întrunire ținută pe o insulă numită Bougainville, un cuplu de frați s-au apropiat de mine cu un zâmbet larg și m-au întrebat: „Îți mai amintești de noi?”. Mi-am adus aminte că le depusesem mărturie când venisem prima dată în Port Moresby. Începusem să studiez Biblia cu ei, iar apoi îi predasem unui frate local. Acum erau botezați! Aceasta a fost doar una dintre multele binecuvântări pe care le-am primit în cei trei ani petrecuți în Papua-Noua Guinee.

Înainte să plec din Coron, în 1978, am cunoscut o soră încântătoare, pe nume Adel. Spiritul ei de sacrificiu era exemplar. Adel făcea pionierat regular în timp ce își creștea cei doi copii, Samuel și Shirley, și avea grijă de mama ei în vârstă. În mai 1981, m-am întors în Filipine pentru a mă căsători cu Adel. Apoi, am făcut pionierat regular împreună și ne-am îngrijit de familie.

Deși aveam responsabilități familiale, în 1983 am fost numit din nou pionier special și trimis în insula Linapacan, din provincia Palawan. Întreaga noastră familie s-a mutat în acest loc izolat, în care nu era niciun Martor. Mama lui Adel s-a stins din viață aproximativ un an mai târziu. Însă ne-am păstrat activi în lucrarea de predicare și astfel am putut suporta mai ușor această pierdere. Am început atât de multe studii biblice care progresau, încât, după puțin timp, am avut nevoie de o mică sală a Regatului în Linapacan. Așa că am construit una chiar noi. La numai trei ani de la sosirea noastră, am fost încântați să vedem că la Comemorare au asistat 110 persoane. Multe dintre ele au progresat și s-au botezat după ce am plecat de pe insulă.

În 1986, am fost repartizat în Culion, o insulă pe care exista o leprozerie. După aceea, și Adel a fost numită pionieră specială. La început, ne era teamă să le predicăm persoanelor desfigurate de lepră. Dar vestitorii locali ne-au asigurat că cei care sufereau de această boală primiseră tratament și că riscul de contaminare era foarte mic. Unele dintre aceste persoane participau la întruniri în locuința unei surori. Ne-am adaptat repede și, în scurt timp, predicarea în acest teritoriu ne-a adus multă bucurie. Era minunat să le împărtășim speranța Bibliei unor persoane care se  simțeau respinse atât de Dumnezeu, cât și de oameni. Inima ne era mișcată să vedem bucuria pe care o simțeau oameni atât de bolnavi când aflau că, într-o zi, vor avea o sănătate perfectă. (Luca 5:12, 13)

Cum s-au adaptat copiii noștri la viața în Culion? Eu și Adel am invitat două surori tinere din Coron să ni se alăture pentru ca cei doi copii ai noștri să poată avea o companie bună. Samuel, Shirley și aceste două tinere aveau rezultate foarte frumoase în lucrare. Ei au studiat cu mulți copii, în timp ce Adel și cu mine studiam cu părinții lor. De fapt, la un moment dat, studiam cu 11 familii. Nu după mult timp, conduceam atât de multe studii care progresau, încât am reușit să înființăm o nouă congregație!

La început, eu eram singurul bătrân de congregație din zonă. De aceea, filiala m-a rugat să conduc întrunirile săptămânale pentru cei opt vestitori din Culion și apoi să fac același lucru pentru cei nouă vestitori dintr-un sat numit Marily, care era la o distanță de trei ore cu barca. După ce țineam întrunirile în acel sat, mergeam multe ore pe jos cu întreaga familie printr-o regiune muntoasă ca să conducem studii biblice într-un sat numit Halsey.

În cele din urmă, am avut atât de multe rezultate frumoase în Marily și Halsey, încât am construit săli ale Regatului în ambele sate. La fel ca în Linapacan, frații și cei interesați au pus la dispoziție majoritatea materialelor și au făcut cea mai mare parte din muncă. Sala Regatului din Marily avea o capacitate de 200 de locuri și se putea extinde, ceea ce ne-a permis să ținem și congrese acolo.

În 1993, când copiii erau mari, eu și Adel am început să slujim în lucrarea itinerantă în Filipine. Apoi, în 2000, am asistat la Școala de Instruire Ministerială pentru a putea deveni instructor al acestei școli. Nu mă simțeam calificat pentru însărcinarea primită, însă Adel m-a încurajat, așa cum făcea mereu. Ea mi-a amintit că Iehova avea să-mi dea puterea de a mă achita de această nouă responsabilitate. (Filip. 4:13) Adel vorbea din proprie experiență  deoarece și ea persevera în repartiția ei, în pofida problemelor de sănătate.

În 2006, când slujeam ca instructor, Adel a fost diagnosticată cu boala Parkinson. Am fost șocați! Când i-am propus să plecăm din repartiție pentru a ne îngriji de sănătatea ei, Adel a spus: „Te rog, găsește un doctor care să mă ajute și sunt sigură că Iehova ne va ajuta să continuăm în această repartiție”. În următorii șase ani, Adel i-a slujit lui Iehova fără să se plângă. Când nu a mai putut să meargă, a predicat din scaunul cu rotile. Când abia putea să vorbească, dădea răspunsuri scurte la întruniri, dintr-un cuvânt sau două. Adel a primit cu regularitate mesaje de apreciere pentru exemplul ei de perseverență până la moartea ei, în 2013. După cei peste 30 de ani petrecuți alături de o parteneră fidelă și iubitoare, tristețea și sentimentul de singurătate m-au copleșit din nou.

Adel a dorit să slujesc în continuare în repartiția mea, ceea ce am și făcut. M-am păstrat ocupat și asta m-a ajutat să fac față singurătății. Între 2014 și 2017, am fost repartizat să vizitez congregații de limbă tagalog în țări în care lucrarea era restricționată. Apoi, am vizitat congregații de limbă tagalog din Taiwan, Statele Unite și Canada. În 2019, am fost instructor la Școala pentru Evanghelizatori ai Regatului ținută în limba engleză în India și în Thailanda. Aceste repartiții mi-au adus multă bucurie. Sunt nespus de fericit când sunt implicat din plin în serviciul lui Iehova!

În fiecare repartiție ajung să îi iubesc pe frații pe care îi întâlnesc, iar apoi, îmi este greu să mă despart de ei. În astfel de momente, am învățat să mă bazez în mod complet pe Iehova. Am simțit mereu sprijinul său, iar asta m-a ajutat să accept cu toată inima orice schimbare din viața mea. În prezent, slujesc ca pionier special în Filipine. Fac parte dintr-o congregație care a devenit familia mea iubitoare și plină de grijă. Sunt mândru să văd cum Samuel și Shirley imită credința mamei lor. (3 Ioan 4)

Într-adevăr, în viață m-am confruntat cu multe încercări. Printre altele, am văzut cum soția mea iubită a suferit din cauza unei boli debilitante și, în cele din urmă, a murit. De asemenea, a trebuit să mă adaptez la multe situații cu care nu mă mai confruntasem până atunci. Însă am observat că Iehova „nu este departe de niciunul dintre noi”. (Fap. 17:27) „Mâna lui Iehova nu este prea scurtă” pentru a-și susține și întări slujitorii, chiar și în teritorii izolate. (Is. 59:1) Iehova, Stânca mea, a fost alături de mine pe parcursul întregii vieți și îi sunt foarte recunoscător. Nu am fost niciodată singur.