Când mi-am învins îndoielile și am început pionieratul, mi s-a deschis o ușă spre o activitate a cărei frumusețe mi-a întrecut toate așteptările. (Ef. 3:20) Probabil vă întrebați ce s-a întâmplat. Permiteți-mi să vă relatez.

M-am născut în Berlin (Germania), în 1939, la câteva luni după începerea celui de-al Doilea Război Mondial. În 1945, spre finalul războiului, orașul a devenit ținta unor puternice atacuri aeriene. În timpul unui raid aerian ce a avut loc pe strada unde locuiam, familia noastră s-a adăpostit într-un buncăr antiaerian. Mai târziu, pentru a fi în siguranță, am mers la Erfurt, locul de naștere al mamei mele.

Mama dorea din toată inima să găsească adevărul. A citit lucrări de filozofie și a cercetat diferite religii, dar nu a găsit răspunsurile pe care le căuta. În jurul anului 1948, la ușa noastră au venit două Martore ale lui Iehova. Mama le-a invitat înăuntru și le-a copleșit cu întrebări. După aproape o oră, mama ne-a spus mie și surorii mele mai mici: „Am găsit adevărul!”. La scurt timp după aceea, mama, sora mea și cu mine am început să asistăm la întruniri în Erfurt.

În 1950, ne-am mutat înapoi la Berlin, unde am făcut parte din congregația Berlin-Kreuzberg. Apoi, ne-am schimbat din nou locuința și ne-am mutat în congregația Berlin-Tempelhof. În timp, mama s-a botezat. Eu însă ezitam.

Timiditatea mă împiedica să progresez. Deși ieșeam în predicare, timp de doi ani eu nu am vorbit deloc. Lucrurile s-au schimbat când am început să stau în compania fraților și surorilor care își dovediseră curajul și devoțiunea față de Iehova. Unii fuseseră închiși în lagăre de concentrare naziste sau în închisori din Germania de Est. Alții își riscaseră libertatea pentru a duce literatură în  Germania de Est. Exemplul lor m-a impresionat foarte mult. Ei și-au riscat libertatea și viața pentru Iehova și pentru frați. Prin urmare, m-am întrebat: „Nu ar trebui să fac și eu eforturi ca să îmi înving timiditatea?”.

Am făcut un prim pas în această direcție când am participat la campania specială de predicare din 1955. Într-o scrisoare publicată în Informatorul, * fratele Nathan Knorr a anunțat că această campanie urma să fie una din cele mai mari organizate vreodată. A mai spus că, dacă toți vestitorii vor lua parte la ea „vom avea cea mai frumoasă lună de predicare din câte au existat până acum pe pământ”. Câtă dreptate avea! La scurt timp după aceea, mi-am dedicat viața lui Iehova, iar, în 1956, m-am botezat împreună cu tatăl și cu sora mea. Însă, în scurt timp, a trebuit să iau o altă decizie importantă.

Știam de mulți ani că pionieratul era cea mai bună carieră, dar amânam să încep acest serviciu. Mai întâi, am decis să fac în Berlin un stagiu de practică în vânzări angro și import-export. Voiam să muncesc în acest domeniu și să dobândesc experiență înainte de a începe pionieratul. Astfel, în 1961, am acceptat o slujbă în Hamburg, cel mai mare oraș-port al Germaniei. Cu cât mă implicam mai mult în munca mea, cu atât amânam mai mult începerea pionieratului.

Îi sunt recunoscător lui Iehova și fraților deoarece m-au ajutat să îmi stabilesc priorități spirituale. Câțiva dintre prietenii mei începuseră pionieratul și mi-au dat un exemplu bun. Fratele Erich Mundt, care fusese într-un lagăr de concentrare, m-a încurajat și el să mă încred în Iehova. Mi-a spus că, în lagărul de concentrare, cei care s-au încrezut în ei înșiși au cedat în timp. Dar cei care s-au încrezut pe deplin în Iehova au rămas fideli și au devenit stâlpi ai congregației.

De asemenea, fratele Martin Poetzinger, care a făcut parte mai târziu din Corpul de Guvernare, a spus: „Curajul este moneda care îți aduce cea mai bună dobândă!”. După ce am meditat la cuvintele sale, mi-am dat demisia de la locul de muncă și am început pionieratul în iunie 1963. Aceasta a fost cea mai bună decizie pe care am putut-o lua. După două luni, înainte să îmi caut un alt loc de muncă, am fost invitat să slujesc ca pionier special. Câțiva ani mai târziu, binecuvântarea lui Iehova avea să îmi depășească toate așteptările. Am fost invitat să particip la cea de-a 44-a clasă a Școlii Galaad.

„Nu renunța ușor la repartiția ta”, a fost una dintre cele mai importante lecții pe care le-am învățat de la frații Nathan Knorr și Lyman Swingle. Ei ne-au îndemnat să rămânem în repartiția noastră chiar dacă nu ne este ușor. Fratele Knorr a spus: „La ce vă veți concentra? La mizerie, la insecte, la sărăcie? Sau veți observa copacii, florile și fețele vesele ale oamenilor? Învățați să iubiți oamenii!”. Într-o zi, când ne explica de ce unii frați renunțaseră ușor, fratele Swingle s-a emoționat foarte tare, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. A trebuit să își întrerupă tema ca să se liniștească și doar apoi a putut continua. Am fost mișcat profund de această întâmplare și am fost hotărât să nu îi dezamăgesc pe Cristos și pe frații lui fideli. (Mat. 25:40)

Când am primit repartițiile, unii beteliști curioși ne-au întrebat pe unii dintre noi unde urma să mergem. Au fost încântați să audă fiecare repartiție până când eu am spus: „Congo (Kinshasa)”. A urmat un moment de liniște, după care au zis: „O, Congo! Iehova să fie cu voi!”. În acele zile, știrile despre Congo (Kinshasa) prezentau doar imagini cu mercenari, asasinate și conflicte armate. Însă eu am păstrat în minte lecțiile pe care le învățasem. La scurt timp după absolvirea din septembrie 1967, Heinrich Dehnbostel, Claude Lindsay și cu mine am plecat spre Kinshasa, capitala statului Congo.

După ce am ajuns în Kinshasa, am învățat franceza timp de trei luni. Apoi, am zburat spre orașul Lubumbashi (în trecut Elisabethville), lângă granița cu Zambia, în sudul țării. Ne-am mutat într-o casă de misionari în centrul orașului.

Întrucât în Lubumbashi nu se predicase aproape deloc, am fost foarte bucuroși să fim primii care le-au adus vestea bună multor locuitori de aici. Nu după mult timp, aveam mai multe studii biblice decât puteam conduce. De asemenea, le-am predicat și celor care lucrau în cadrul guvernului sau al poliției. Mulți au arătat respect față de Cuvântul lui Dumnezeu și față de activitatea noastră de predicare. În general, oamenii vorbeau limba swahili. Prin urmare, Claude Lindsay și cu mine am învățat această limbă. La scurt timp, am fost repartizați într-o congregație de limbă swahili.

Deși ne-am bucurat de multe experiențe frumoase, am întâmpinat și obstacole. Deseori, polițiști agresivi sau soldați înarmați, aflați sub influența alcoolului, ne aduceau tot felul de acuzații false. Odată, un grup de polițiști înarmați au întrerupt întrunirea din casa noastră de misionari și ne-au dus pe câțiva dintre noi la secția centrală de poliție. Acolo, ne-au pus să stăm pe podea până la ora zece seara când ne-au eliberat.

În 1969, am fost repartizat în lucrarea itinerantă. Circumscripția în care am lucrat mi-a dat posibilitatea să gust viața din savana africană în timp ce călătoream prin iarba  înaltă, pe poteci pline de noroi. Într-un sat, o cloșcă cu pui a dormit noaptea sub patul meu. Nu pot uita entuziasmul cu care a dat deșteptarea în acea dimineață înainte să se crape de ziuă. Mă gândesc cu drag la serile în care vorbeam cu frații despre adevărurile din Biblie la lumina focului de tabără.

Unul dintre cele mai mari obstacole pe care a trebuit să le depășim a fost frații falși care susțineau mișcarea Kitawala. * Unii dintre ei s-au infiltrat în congregații, în poziții de răspundere. Multe dintre aceste ‘stânci ascunse’ nu au reușit să îi înșele pe frații și pe surorile noastre sincere. (Iuda 12) În cele din urmă, Iehova a curățat congregația și a pus bazele unei creșteri extraordinare.

În 1971, am fost repartizat la Filiala din Kinshasa, unde m-am ocupat de diferite sarcini precum gestionarea corespondenței și a comenzilor de literatură. Apoi, am lucrat în cadrul Departamentului pentru serviciu. La Betel am învățat să organizez lucrarea într-o țară cu o suprafață foarte mare și cu o infrastructură limitată. Uneori, serviciilor poștale par avion le lua câteva luni pentru a duce coletele la congregații. Poșta era descărcată din avion și transportată cu bărcile, care, uneori, rămâneau blocate săptămâni în șir într-un covor gros de zambile de apă. Însă lucrarea a progresat în pofida acestor obstacole, precum și a altora.

Am fost uimit să văd cum frații organizează congrese de proporții cu fonduri reduse. Ei sculptau podiumuri din mușuroaiele de termite pentru frații care prezentau teme, foloseau un tip de iarbă pe post de pereți și tot din iarbă făceau perne pe care stăteau. Din bambus făceau structuri, iar din trestie confecționau acoperișuri și mese. Scoarța copacilor o foloseau în loc de cuie. Perseverența și ingeniozitatea acestor frați și surori mă uimea. Ei au un loc special în inima mea. Cât de greu mi-a fost să mă despart de ei când mi-am schimbat repartiția!

În 1974, am fost transferat la Filiala din Nairobi, Kenya. Am avut mult de lucru întrucât filiala de acolo susținea lucrarea de predicare în zece țări din apropriere, iar în unele dintre ele activitatea noastră era interzisă. Am fost repartizat de multe ori să vizitez acele țări, în special Etiopia, unde frații erau aspru persecutați. Mulți dintre ei erau tratați cu brutalitate sau aruncați în închisori, iar unii chiar au fost uciși. Însă au perseverat cu credință deoarece au avut o relație strânsă de prietenie cu Iehova și cu frații lor.

În 1980, în viața mea a apărut o schimbare plăcută când m-am căsătorit cu Gail Matheson, o soră originară din Canada. Gail fusese colegă cu mine la Galaad și păstraserăm legătura prin scrisori. Ea era repartizată ca misionară în Bolivia. După 12 ani, ne-am întâlnit din nou la New York. Nu după mult timp, ne-am căsătorit în Kenya. Îi sunt foarte recunoscător lui Gail pentru că și-a păstrat o optică spirituală și a fost întotdeauna mulțumită cu lucrurile pe care le-a avut. Prețuiesc mult sprijinul iubitor pe care continuă să mi-l acorde.

În 1986, Gail și cu mine am fost repartizați în lucrarea itinerantă, în timp ce eu slujeam și ca membru al Comitetului fiIialei. Lucrarea itinerantă includea vizitarea multor țări care se aflau sub supravegherea Filialei din Kenya.

Îmi amintesc cu plăcere cum făceam pregătiri pentru un congres din Asmara (Eritreea) în anul 1992. Pe atunci, lucrarea nu era interzisă în acea zonă. Din păcate, tot ce am găsit a fost un hambar care pe interior arăta chiar mai rău decât pe dinafară. În ziua congresului însă, am observat cu uimire cum frații au transformat interiorul acelui hambar într-un loc potrivit pentru a ne închina lui  Iehova. Multe familii au adus pânze decorative și au acoperit cu iscusință orice loc care nu arăta bine. A fost un congres emoționant la care au participat 1 279 de persoane.

Lucrarea itinerantă a reprezentat o schimbare pentru noi, iar locurile de cazare au fost foarte variate. Odată am stat într-o vilă luxoasă pe malul mării, altă dată într-o baracă de tablă, toaletele fiind la o distanță de peste 100 de metri. Indiferent de locul în care am slujit, amintirile pe care le prețuim cel mai mult sunt legate de zilele pline petrecute în predicare alături de vestitori și de pionieri zeloși. Când am primit următoarea repartiție, a trebuit să lăsăm în urmă mulți prieteni la care țineam mult.

Spre sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90 lucrarea noastră a fost recunoscută din punct de vedere legal în câteva țări aflate sub supravegherea Filialei din Kenya. Drept urmare, au fost înființate filiale sau birouri de filială și în aceste țări. În 1993, am fost repartizați să slujim în Addis Abeba (Etiopia), unde, după câteva decenii de activitate desfășurată în ilegalitate, lucrarea noastră era, în sfârșit, recunoscută legal.

Iehova a binecuvântat lucrarea în Etiopia. Mulți frați și surori au început pionieratul. Din 2012, peste 20 la sută dintre vestitori slujesc ca pionieri regulari. Mai mult, s-au organizat școli teocratice și au fost construite peste 120 de săli ale Regatului. În 2004, familia Betel s-a mutat într-o nouă clădire. Sala de congrese de pe aceeași proprietate s-a dovedit și ea o binecuvântare.

De-a lungul anilor, Gail și cu mine am legat multe prietenii strânse cu frații și surorile noastre din Etiopia. Căldura și bunătatea lor ne fac să-i îndrăgim. Recent, întrucât ne-am confruntat cu probleme de sănătate, a trebuit să ne mutăm la Filiala pentru Europa Centrală. Aici suntem tratați cu multă grijă, dar ne este foarte dor de prietenii noștri dragi din Etiopia.

De-a lungul timpului, am observat cum Iehova face să crească lucrarea sa. (1 Cor. 3:6, 9) De exemplu, când le-am depus mărturie pentru prima dată unor mineri rwandezi în regiunea „Copperbelt” (Congo), în Rwanda nu era niciun vestitor. Acum, în această țară activează peste 30 000 de frați și surori. În 1967, în Congo (Kinshasa) activau aproximativ 6 000 de vestitori. Acum, sunt aproximativ 230 000. În 2018, la Comemorarea morții lui Isus au asistat peste un milion de persoane. În toate țările care erau sub supravegherea Filialei din Kenya numărul de vestitori a crescut la peste 100 000.

Cu peste 50 de ani în urmă, Iehova a folosit diferiți frați pentru a mă ajuta să încep serviciul cu timp integral. Deși încă nu am scăpat de timiditate, am învățat să mă bazez întru totul pe Iehova. Experiența din Africa m-a ajutat să cultiv răbdare și un sentiment de mulțumire. Gail și cu mine îi admirăm pe frații care manifestă ospitalitate, perseverență și încredere în Iehova. Îi sunt foarte recunoscător lui Iehova pentru bunătatea sa nemeritată. Binecuvântarea lui Iehova mi-a întrecut cu mult toate așteptările. (Ps. 37:4)