M-am născut în 1954 în St. Paul, Minnesota (SUA). Părinții mei erau romano-catolici și făceau parte din clasa de mijloc. Am fost al doilea copil din cinci. Clasele primare le-am făcut la o școală catolică. Acolo am fost băiat de altar, însă aveam puține cunoștințe biblice. Deși eram convins că există un Dumnezeu care a creat toate lucrurile, îmi pierdusem încrederea în Biserică.

Când eram student în primul an la Facultatea de Drept „William Mitchell”, am fost vizitat de un cuplu de Martori ai lui Iehova. Pentru că, în acel moment, spălam rufe, i-am rugat să revină cu altă ocazie, iar ei au fost de acord. Când cei doi s-au întors, i-am întrebat: „De ce oamenii răi o duc mai bine decât cei buni?” și „Care este secretul fericirii?”. Mi-au dat cartea Adevărul care conduce la viață eternă și Sfintele Scripturi – Traducerea lumii noi, pe atunci cu copertă verde deschis. De asemenea, am acceptat să studiez Biblia, fapt care mi-a deschis ochii. Am fost foarte fericit când am aflat că Regatul lui Dumnezeu este guvernul care va conduce pământul.  Înțelesesem deja că guvernarea omului eșuase lamentabil și crease o lume nedreaptă, plină de durere.

Mi-am dedicat viața lui Iehova la începutul anului 1982 și m-am botezat mai târziu, în același an, cu ocazia Congresului „Adevărul Regatului”, ținut pe arena St. Paul Civic Center. În următoarea săptămână m-am întors aici pentru a susține examenul de intrare în barou. La începutul lunii octombrie am aflat că luasem examenul și că puteam practica avocatura.

La Congresul „Adevărul Regatului”, l-am cunoscut pe Mike Richardson, care lucra la Betelul din Brooklyn și care mi-a spus că la sediul mondial tocmai se înființase un departament juridic. Atunci mi-am amintit cuvintele eunucului etiopian, consemnate în Faptele 8:36, și mi-am zis: „Ce mă împiedică să întreb dacă pot lucra la Departamentul juridic?”. Așa că am completat o cerere pentru a sluji la Betel.

Părinții mei nu s-au bucurat că devenisem Martor al lui Iehova. Tata m-a întrebat cum mă va ajuta serviciul la Betel în carieră. I-am explicat că aveam să lucrez ca voluntar și să primesc un subsidiu de 75 de dolari pe lună.

Întrucât lucram deja la un tribunal, am început serviciul la Betelul din Brooklyn, New York, abia în 1984 și am fost repartizat la Departamentul juridic. Experiența dobândită la tribunal m-a ajutat pentru ceea ce avea să urmeze.

Teatrul Stanley din Jersey City, New Jersey, a fost achiziționat în noiembrie 1983. Frații depuseseră o cerere în vederea obținerii autorizațiilor de renovare a instalației electrice și sanitare. Când s-au întâlnit cu autoritățile locale, ei le-au explicat că intenționau să folosească Teatrul Stanley ca sală de congrese a Martorilor lui Iehova. Acest lucru însă a ridicat unele probleme. Planul urbanistic zonal permitea construirea lăcașurilor de cult doar în zona rezidențială. Teatrul Stanley se afla în centrul comercial, așa că edilii orașului au refuzat să emită autorizațiile necesare. Frații au mai înaintat o cerere, dar și aceasta a fost respinsă.

În prima mea săptămână la Betel, organizația a contestat la tribunalul districtual federal refuzul de eliberare a autorizațiilor. Întrucât tocmai îmi terminasem stagiul de doi ani la tribunalul districtual federal din St. Paul, Minnesota, eram foarte obișnuit cu astfel de cazuri. Unul dintre avocații noștri a  adus drept argument faptul că Teatrul Stanley fusese folosit pentru diverse evenimente publice, precum concerte rock și proiecții de filme. Atunci de ce era considerată ilegală organizarea unui eveniment cu caracter religios? Tribunalul a analizat problema și a hotărât că Jersey City ne încălcase dreptul la libertate religioasă. De asemenea, a dispus ca autoritățile locale să elibereze autorizațiile necesare. Astfel, am început să văd cum binecuvânta Iehova acțiunile juridice întreprinse de organizație pentru a promova lucrarea Sa. M-am bucurat foarte mult să pot contribui și eu la această activitate.

Frații au început un proiect uriaș de renovare, astfel încât absolvirea celei de-a 79-a clase a Școlii Galaad a putut fi ținută la Sala de Congrese din Jersey City în 8 septembrie 1985, la mai puțin de un an de la începerea lucrărilor de renovare. M-am simțit foarte privilegiat să iau parte la promovarea intereselor Regatului ca membru al Departamentului juridic. Acest lucru mi-a adus mult mai multă satisfacție decât munca pe care o desfășurasem ca avocat înainte de a veni la Betel. Însă nu știam cât de multe privilegii îmi pregătea Iehova în viitor.

În anii ’80 ai secolului trecut, medicii și spitalele nu respectau, în general, dorința Martorilor adulți de a primi tratamente medicale fără sânge. Femeile însărcinate întâmpinau obstacole și mai mari, deoarece judecătorii considerau, adesea, că mamele nu aveau dreptul legal de a refuza o transfuzie. Ei argumentau că bebelușul putea rămâne orfan dacă mamei nu i se administra sânge.

În 29 decembrie 1988, sora Denise Nicoleau a suferit o hemoragie majoră în urma nașterii fiului ei. Nivelul hemoglobinei îi scăzuse sub 5 g/dl, iar medicul îi ceruse consimțământul pentru a-i administra sânge. Sora Nicoleau a refuzat. În dimineața următoare, spitalul a încercat să obțină un ordin judecătoresc care să autorizeze personalul medical să-i administreze sânge. Fără ca sora Nicoleau sau soțul acesteia să fie audiați sau măcar informați, judecătorul a aprobat cererea spitalului de a-i administra transfuzii surorii noastre.

Vineri, 30 decembrie, personalul medical i-a administrat surorii Nicoleau transfuzii, în pofida obiecției ridicate de soțul ei, precum și de alți membri ai familiei care se aflau lângă patul ei. În acea seară, mai mulți membri ai familiei și câțiva bătrâni de congregație au fost arestați, fiind acuzați că au format un zid uman în jurul surorii Nicoleau pentru a-i  împiedica pe medici să-i administreze sânge. În dimineața zilei de sâmbătă, 31 decembrie, mass-media din New York City și Long Island prezenta știri despre arestările făcute.

Luni dimineață, am discutat cu Milton Mollen, un judecător de la o instanță superioară. I-am explicat detaliile cazului, subliniind faptul că judecătorul de la instanța inferioară semnase ordinul de administrare a transfuziei fără să-i audieze pe cei în cauză. Judecătorul Mollen mi-a cerut să merg la el la birou în acea după-amiază pentru a discuta cazul, precum și legile care se aplicau. În acea seară, am mers la biroul judecătorului Mollen împreună cu Philip Brumley, supraveghetorul meu. Judecătorul îl convocase și pe avocatul spitalului. A urmat o discuție aprinsă. La un moment dat, fratele Brumley mi-a scris pe carnețelul lui să vorbesc pe un ton mai calm. Privind în urmă, îmi dau seama că a fost un sfat potrivit, deoarece mă ambalasem foarte tare încercând să combat argumentele avocatului.

După aproximativ o oră, judecătorul Mollen a afirmat că, în dimineața următoare, cazul nostru avea să fie în cap de listă. În timp ce ieșeam din biroul său, judecătorul Mollen a spus că pe avocatul spitalului îl aștepta „o zi grea”. Aceasta însemna că nu avea să-i fie ușor să pledeze în favoarea spitalului. Era ca și cum Iehova îmi dădea asigurarea că aveam toate șansele să câștigăm. Eram uimit să văd cum ne folosea pentru a-i îndeplini voința.

Am stat până noaptea târziu să ne pregătim pledoaria pentru dimineața următoare. Tribunalul se află aproape de Betelul din Brooklyn, așa că majoritatea celor ce lucrau în micul nostru Departament juridic au mers pe jos până acolo. După ce ne-a ascultat pledoaria, completul de judecată, alcătuit din patru judecători, a stabilit că judecătorul de la instanța inferioară nu trebuia să dea ordinul de efectuare a transfuziei. Instanța superioară s-a pronunțat în favoarea surorii Nicoleau și a decis că practica de a emite un ordin judecătoresc fără a audia în prealabil pacientul este neconstituțională.

După puțin timp, cea mai înaltă instanță a New York-ului s-a pronunțat în favoarea dreptului surorii Nicoleau de a primi un  tratament medical fără sânge. Aceasta a fost prima dintre cele patru decizii de acest gen pronunțate de cele mai înalte instanțe din diverse state ale SUA la care mi-am adus și eu contribuția. (Vezi chenarul „ Victorii la cele mai înalte instanțe din diverse state ale SUA”.) De asemenea, am colaborat cu alți avocați de la Betel în cazuri legate de custodia copiilor, divorț și legi privitoare la folosirea terenurilor și a clădirilor.

Când am cunoscut-o pe Dawn, era divorțată și avea trei copii. Muncea ca să se întrețină și făcea și pionierat. Avusese o viață grea și m-a impresionat profund hotărârea ei de a-i sluji lui Iehova. În 1992, am participat în New York City la Congresul de District „Purtători de lumină”, unde i-am propus să ne cunoaștem mai bine. După un an ne-am căsătorit. Iehova mi-a dăruit o soție cu preocupări spirituale și cu simțul umorului. Dawn ‘m-a răsplătit cu bine în toate zilele vieții’ petrecute împreună. (Prov. 31:12)

Când ne-am căsătorit, copiii aveau 11, 13 și 16 ani. Am vrut să le fiu un tată bun, așa că am citit cu atenție și am aplicat tot ce am găsit în publicațiile noastre cu privire la părinții vitregi. De-a lungul anilor au fost și momente grele, însă mă bucur că cei trei copii au ajuns să mă considere un prieten de încredere și un tată iubitor. Ușa noastră a fost tot timpul deschisă pentru prietenii copiilor noștri și ne bucuram când în casa noastră erau tineri plini de energie.

În 2013, m-am mutat împreună cu Dawn în Wisconsin pentru a le purta de grijă părinților noștri înaintați în vârstă. Spre surprinderea mea, am continuat să lucrez pentru Betel. Am fost invitat să ofer asistență juridică organizației noastre ca slujitor temporar.

În septembrie 2018, am observat că îmi dregeam foarte des glasul. Medicul de familie m-a consultat, însă nu a putut stabili care era cauza problemei. Mai târziu, un alt medic mi-a sugerat să consult un neurolog. În ianuarie 2019, un neurolog mi-a pus diagnosticul preliminar de paralizie supranucleară progresivă (PSP), o tulburare neurologică rară.

Trei zile mai târziu, în timp ce patinam, mi-am fracturat încheietura mâinii drepte. Toată viața patinasem, patinajul fiind a doua mea natură. Mi-am dat seama atunci că îmi pierdeam capacitățile motorii. Boala a evoluat surprinzător de repede, afectându-mi capacitatea de a vorbi, de a mă mișca și de a înghiți.

A fost o onoare să-mi pot folosi experiența de avocat pentru a promova interesele Regatului. De asemenea, am avut privilegiul de a scrie multe articole în reviste de specialitate, precum și de a ține discursuri la seminarii medico-legale din întreaga lume, unde am apărat dreptul Martorilor lui Iehova de a opta pentru tratamente medicale și chirurgicale fără sânge. Totuși, parafrazând cuvintele din Luca 17:10, ‘sunt doar un sclav, n-am niciun merit. Am făcut ce trebuia să fac’.