Anul următor, familia Betel a fost anunțată că era nevoie de voluntari pentru a sluji la filiala din Africa de Sud, unde avea să fie instalată o presă rotativă. Mi-am făcut cunoscută disponibilitatea și, spre marea mea bucurie, am fost ales împreună cu alți trei frați de la Betelul din Canada: Dennis Leech, Bill McLellan și Ken Nordin. Am fost informați că aveam bilete doar dus.

Am sunat-o pe mama și i-am spus: „Mamă, vreau să-ți dau o veste. Plec în Africa de Sud”. Mama era o persoană tăcută, totuși avea o credință puternică și era foarte spirituală. Nu a spus multe lucruri, dar știam că mă susține. Nici mama, nici tata nu s-au opus acestei decizii, deși s-au întristat la gândul că voi pleca atât de departe.

Mai întâi, toți patru am mers la Betelul din Brooklyn, unde, timp de trei luni am fost instruiți să folosim linotipul și presa de tipărit. Apoi, ne-am îmbarcat pe un vas de marfă, cu destinația Cape Town, Africa de Sud. Tocmai împlinisem 20 de ani. Din Cape Town, am luat trenul spre Johannesburg. Am plecat seara, iar în zorii zilei am ajuns într-un orășel din Karoo, o zonă semideșertică. Era o căldură înăbușitoare și mult praf. Toți patru ne-am uitat uimiți pe fereastră și ne-am întrebat unde ajunseserăm. Oare ce ne aștepta? Ani mai târziu, urma să ne întoarcem și să privim cu alți ochi această zonă fermecătoare și traiul tihnit al oamenilor de aici.

Timp de câțiva ani, am lucrat la linotip, o mașină complexă și interesantă. Trebuia să culeg și să torn rânduri de text în plăcuțe de plumb, folosite ulterior pentru tipărirea revistelor Turnul de veghe și Treziți-vă!. Filiala tipărea revistele în multe limbi africane, nu doar pentru Africa de Sud, ci și pentru multe alte țări de pe continent. Presa rotativă la care veniserăm să lucrăm din celălalt capăt al lumii era folosită la capacitate maximă!

Mai târziu, am lucrat într-un birou din cadrul departamentului care organiza traducerea, tipărirea și expedierea literaturii. Deși eram ocupat din plin, viața la Betel îmi aducea multe satisfacții.

În 1968, m-am căsătorit cu Laura Bowen, o pionieră care locuia lângă Betel. Ea lucra și în Departamentul de traducere ca dactilografă. În acea perioadă, cuplurile nou căsătorite nu rămâneau la Betel, așadar am fost numiți pionieri speciali. Eram puțin îngrijorat pentru că nu știam dacă, după 10 ani la Betel, unde beteliștilor le erau asigurate hrana și locuința, aveam să ne descurcăm cu subsidiul de pionier special. Fiecare primeam lunar 25 de ranzi (echivalentul pe atunci a 35 de dolari americani), cu condiția să realizăm necesarul de ore, vizite ulterioare și publicații. Cu acești bani, trebuia să ne acoperim cheltuielile legate de chirie, hrană, transport, precum și cheltuielile medicale și de natură personală.

Am fost repartizați într-o grupă mică, aflată lângă orașul Durban, de pe coasta Oceanului Indian. Aici era o populație numeroasă de indieni. Mulți dintre ei erau urmașii muncitorilor aduși la sfârșitul secolului al XIX-lea în Africa de Sud pentru a lucra pe plantații de trestie-de-zahăr. Acum aveau alte ocupații, dar încă își păstrau cultura și bucătăria tradițională, inclusiv deliciosul curry. Și, nu în ultimul rând, vorbeau engleza, ceea ce ne-a ajutat foarte mult.

Pionierii speciali trebuiau să predice 150 de ore pe lună, de aceea, eu și Laura ne-am propus ca în prima zi să petrecem șase ore în predicare. Era foarte cald și umed! Nu aveam vizite ulterioare sau studii biblice, așa că ne așteptau șase ore de lucrare din casă în casă. După un timp, m-am uitat la ceas: trecuseră doar 40 de minute! M-am gândit: Cum o să facem noi pionierat special în ritmul ăsta?

Însă, în scurt timp, am reușit să ne organizăm. Ne luam cu noi în fiecare zi sendvișuri și supă sau cafea la termos. Când voiam să facem o pauză, parcam micul nostru Volkswagen la umbra unui copac. În jurul nostru se strângeau uneori copii drăgălași ai indienilor, care ne studiau curioși. În câteva zile, ne-am dat seama că, după primele două, trei ore, timpul parcă zbura.

Ce bucuroși eram să le împărtășim adevărul Bibliei oamenilor ospitalieri din acel teritoriu! Indienii erau respectuoși și amabili și se temeau de Dumnezeu. Mulți hinduși au reacționat favorabil la mesajul nostru. Le plăcea să învețe despre Iehova, despre Isus, despre Biblie, despre lumea nouă și despre speranța învierii. După un an, aveam 20 de studii biblice. În fiecare zi, luam prânzul la una dintre familiile cu care studiam. Ne plăcea mult acest teritoriu.

Nu după mult timp, am fost repartizați în lucrarea itinerantă de-a lungul încântătoarei coaste a Oceanului Indian. În fiecare săptămână, eram găzduiți la o familie de frați în timp ce vizitam congregația lor și colaboram cu vestitorii. Simțeam că facem parte din familia lor și ne plăcea să petrecem timp cu ei, cu copiii lor și cu animalele lor de companie. Au fost doi ani de neuitat. Apoi, pe neașteptate, am primit un telefon de la filială. Ni s-a spus: „Am vrea să veniți din nou la Betel”. Le-am zis: „Ne place mult repartiția pe care o avem acum”. Însă, bineînțeles, am fost dispuși să slujim oriunde era nevoie.

Am fost repartizat la Departamentul pentru serviciu, unde am avut privilegiul să colaborez cu mulți frați maturi. Pe atunci, fiecare congregație care era vizitată de supraveghetorul de circumscripție primea o scrisoare pe baza raportului întocmit de acesta. Scrisorile aveau menirea de a încuraja și de a transmite unele îndrumări necesare. Aceasta presupunea un volum mare de muncă pentru secretari, care traduceau corespondența din xhosa, zulu și alte limbi în engleză, iar apoi, din engleză în limbile africane. I-am apreciat mult pe acești traducători dedicați, care m-au ajutat  să înțeleg dificultățile cu care se confruntau frații noștri africani de culoare.

La acea vreme, guvernul Africii de Sud practica politica de apartheid. Fiecare grup rasial locuia și își desfășura activitățile într-o anumită zonă, astfel că interacțiunea dintre oamenii de diferite rase era redusă la minimum. Frații africani de culoare vorbeau și predicau doar în limba lor maternă și asistau la întruniri în congregațiile în care se vorbea limba lor.

Nu cunoșteam mulți frați africani de culoare întrucât fusesem mereu repartizat în congregații de limbă engleză. Însă acum aveam ocazia să cunosc mai multe lucruri despre ei și despre cultura și obiceiurile lor. De asemenea, am aflat cu ce dificultăți se confruntau frații noștri deoarece nu se conformau tradițiilor și credințelor religioase locale. Era nevoie de mult curaj pentru a respinge tradițiile nebiblice și practicile spiritiste și pentru a înfrunta opoziția cruntă din partea familiei și a satului. De asemenea, în zonele rurale era multă sărăcie. Majoritatea oamenilor aveau puțină instruire sau deloc, însă priveau Biblia cu mult respect.

Am avut privilegiul să lucrez la soluționarea unor cazuri juridice privind libertatea de închinare și neutralitatea. Loialitatea și curajul tinerilor Martori mi-au întărit mult credința. Ei fuseseră exmatriculați deoarece refuzaseră să rostească rugăciuni și să intoneze imnuri religioase.

Într-o mică țară africană, numită pe atunci Swaziland, frații s-au confruntat cu altă încercare. Când regele Sobhuza al II-lea a murit, tuturor locuitorilor li s-a cerut să îndeplinească anumite ritualuri funerare. Bărbații trebuiau să-și radă părul, iar femeile să se tundă scurt. Mulți frați și surori au fost persecutați pentru că au refuzat să se implice în aceste ritualuri care aveau legătură cu închinarea la strămoși. Loialitatea lor față de Iehova ne-a mișcat inima. Frații noștri africani ne-au dat adevărate lecții de loialitate și de răbdare, ceea ce ne-a întărit mult credința.

În 1981, am fost repartizat să lucrez din nou la tipografie, pentru a ajuta la implementarea unor metode de tipărire computerizată. Trăiam timpuri unice! Ne aflam în pragul unei noi ere a tiparului. Un reprezentant al unei firme locale a pus gratuit la dispoziția filialei o mașină de fotoculegere electronică pentru o perioadă de probă. Astfel, au fost înlocuite cele nouă linotipuri ale filialei cu cinci mașini de fotoculegere. De asemenea, a fost instalată o rotativă ofset. Viteza de tipărire crescuse simțitor!

Datorită tehnologiei computerizate, au fost concepute metode noi de tehnoredactare cu ajutorul Sistemului Multilingv de Editare Electronică (MEPS). Ce progres impresionant, de la linotipurile greoaie și complicate și vechile prese de tipărit, pentru care veniserăm din Canada în Africa de Sud! (Is. 60:17) Până atunci, toți patru ne căsătoriserăm cu surori spirituale care făceau pionierat. Eu și Bill slujeam încă la Betel, iar Ken și Dennis își întemeiaseră familii și locuiau în apropiere.

Activitățile de la filială deveneau tot mai numeroase. Publicațiile biblice erau traduse și tipărite în tot mai multe limbi și expediate la alte filiale. Întrucât era nevoie de un Betel nou, mai încăpător, frații au construit unul într-o zonă pitorească, la vest de Johannesburg, care a fost dedicat în 1987. M-am simțit onorat să asist la extinderea activității din Africa de Sud și să slujesc în Comitetul filialei mulți ani.

În 2001, am avut marea surpriză de a fi invitat să slujesc în Comitetul filialei din Statele Unite, care tocmai fusese format. Deși am lăsat cu tristețe în urmă repartiția și prietenii din Africa de Sud, am fost încântați să începem o nouă etapă a vieții în familia Betel din Statele Unite.

Totuși, eram îngrijorați că vom fi departe de mama Laurei, care era înaintată în vârstă. Ne-am mai liniștit când cele trei surori ale Laurei s-au oferit să o susțină din punct de vedere fizic, emoțional și financiar. Ele au spus: „Noi nu putem sluji în serviciul cu timp integral, dar putem avea grijă de mama, iar voi puteți rămâne în repartiție”. Le suntem profund recunoscători!

Având aceeași atitudine, fratele meu împreună cu soția sa, care locuiau în Toronto (Canada), s-au îngrijit de mama, rămasă văduvă. Când ne-am întors, ei o îngrijeau deja pe mama de peste 20 de ani. Din nefericire, ea a decedat la scurt timp după ce am sosit la New York. Apreciem mult iubirea și grija pe care i le-au arătat până în acel moment. E o adevărată binecuvântare să fii susținut de membri ai familiei care sunt dispuși să-și schimbe stilul de viață pentru a se îngriji de părinții în vârstă, ceea ce uneori poate fi destul de dificil!

În Statele Unite, am lucrat câțiva ani la tipografie. Procesul de producere a literaturii s-a modernizat și s-a simplificat și mai mult. În prezent, lucrez la Departamentul de aprovizionare. Ce privilegiu a fost să slujesc în ultimii 20 de ani în această filială uriașă, care acum numără aproximativ 5 000 de beteliști și aproximativ 2 000 de slujitori navetiști!

În urmă cu 60 de ani, nu m-aș fi gândit că o să am o viață atât de bogată în serviciul lui Iehova! De-a lungul timpului, Laura m-a susținut din toată inima. Ne amintim cu plăcere de toate repartițiile pe care le-am avut și de toți oamenii minunați cu care am colaborat. Am cunoscut mulți frați la filialele pe care le-am vizitat în diferite părți ale lumii. Acum, că am peste 80 de ani, nu mai pot lucra la fel de mult ca înainte. Însă sunt mulți tineri capabili care au fost instruiți să preia mai multe responsabilități.

Cât de adevărate sunt cuvintele psalmistului: „Fericită este națiunea al cărei Dumnezeu este Iehova”! (Ps. 33:12) Sunt foarte recunoscător că pot să-i slujesc lui Iehova alături de poporul său fericit.