Tata era bătrân în Biserica Unită a Canadei. Prin urmare, în fiecare săptămână, ne trimitea pe mine și pe sora mea la școala duminicală. Apoi, la ora 11, mergeam cu el la biserică. După-amiază, o însoțeam pe mama la sala Regatului. Vedeam clar diferența dintre cele două religii!

Mama le-a vorbit despre adevăr și prietenilor ei buni Bob și Marion Hutcheson, care au devenit Martori. În 1958, familia Hutcheson m-a luat și pe mine, alături de cei trei băieți ai lor, la Congresul Internațional „Voința Divină”, de opt zile, ținut în orașul New York. Privind în urmă, îmi dau seama că nu le-a fost deloc ușor să mă ia cu ei la congres. Însă acel eveniment a fost o piatră de hotar în viața mea.

În adolescență, am locuit la o fermă, unde aveam grijă de animale. Îmi plăcea mult ce făceam. Visam să devin veterinar. Mama i-a vorbit unui bătrân de congregație despre planurile mele de viitor. El mi-a amintit cu amabilitate că trăim în „zilele din urmă” și mi-a spus să mă gândesc cum aveau să-mi influențeze anii de facultate relația cu Iehova. (2 Tim. 3:1) Prin urmare, am decis să nu urmez o instruire universitară.

Încă nu știam ce voi face după ce voi termina liceul. Nu-mi plăcea predicarea, deși ieșeam în lucrare în fiecare weekend. Nu mă vedeam în serviciul de pionier. Între timp, tatăl și unchiul meu, care nu erau Martori, m-au încurajat să mă angajez cu normă întreagă la o companie prestigioasă de asigurări din Toronto. Unchiul meu avea o poziție înaltă în acea companie, așa că am acceptat oferta.

 În Toronto, lucram deseori peste program și stăteam mult timp într-un anturaj nepotrivit. Prin urmare, nu mai luam parte cu regularitate la activitățile spirituale. La început, am locuit cu bunicul meu, care nu era Martor. Apoi, după ce a decedat, a trebuit să-mi caut altă locuință.

Bob și Marion Hutcheson, cu care mersesem la congresul din 1958, erau ca niște părinți pentru mine. M-au invitat să stau la ei și m-au ajutat să progresez pe plan spiritual. În 1960, m-am botezat împreună cu fiul lor John. Când John a început pionieratul, m-am simțit și eu motivat să particip mai mult la predicare. Progresul meu spiritual a fost remarcat de frați, iar în cele din urmă, am fost numit servul Școlii de Serviciu Teocratic. a

În 1966, m-am căsătorit cu Randi Berge, o pionieră zeloasă, dornică să slujească în teritorii unde era nevoie de mai mulți vestitori. Supraveghetorul nostru itinerant a manifestat un interes sincer față de noi și ne-a îndemnat să ajutăm congregația din Orillia (Ontario). Așa că ne-am strâns lucrurile și ne-am mutat.

Imediat după ce am ajuns în Orillia, am început pionieratul regular alături de Randi. Entuziasmul ei fusese molipsitor. După ce am făcut eforturi pentru a deveni un pionier eficient, am simțit satisfacția de a mânui cu iscusință Biblia și de a vedea cum oamenii înțeleg adevărul. Am avut bucuria de a ajuta un cuplu din Orillia să progreseze și să devină slujitori ai lui Iehova.

În timpul unei vizite la Toronto, l-am cunoscut pe fratele Arnold MacNamara, unul dintre frații cu răspundere de la Betel. El ne-a întrebat dacă ne-ar plăcea să fim pionieri speciali. Am răspuns fără ezitare: „Bineînțeles.  Mergem oriunde, numai nu în Québec!”. Fusesem influențat de mentalitatea vorbitorilor de engleză din Canada, care aveau o percepție negativă asupra provinciei Québec, o regiune unde se vorbea limba franceză. În acea perioadă, în Québec aveau loc mișcări de protest pentru ca provincia să se desprindă de restul Canadei.

Arnold a spus: „În prezent, filiala nu trimite pionieri speciali decât în Québec”. Am acceptat imediat această repartiție. Știam deja că Randi voia să slujim acolo. Mai târziu, am înțeles că aceasta a fost una dintre cele mai bune decizii din viața noastră!

Eu și Randi am urmat un curs de limbă franceză de cinci săptămâni, după care, împreună cu un alt cuplu, ne-am îndreptat către Rimouski, oraș situat la circa 540 de kilometri nord-est de Montreal. Cunoștințele noastre de franceză erau precare, ceea ce s-a văzut clar la o întrunire, când am citit câteva anunțuri. În loc să spun că, la congresul care urma să aibă loc, vor veni mulți „delegați austrieci”, am spus că vor veni mulți „delegați struți”.

În Rimouski, ni s-au alăturat patru surori celibatare zeloase, familia Huberdeau și cele două fiice ale lor. Soții Huberdeau au închiriat o casă cu șapte dormitoare, iar toți pionierii care locuiam acolo contribuiam la chirie. Îi spuneam „Casa Albă” întrucât fațada și coloanele ei erau albe. De regulă, locuiau acolo între 12 și 14 persoane. Fiind pionieri speciali, eu și Randi ne-am bucurat să avem mereu un partener de predicare, indiferent că ieșeam dimineața, după-amiaza sau seara. Chiar și în serile geroase de iarnă găseam pe cineva care să ne însoțească.

Am legat relații strânse cu acei pionieri fideli, care au devenit familia noastră. Uneori, stăteam împreună în jurul unui foc de tabără sau organizam o „zi a colțunașilor”, zi în care pregăteam cu toții colțunași cu diverse umpluturi. Unul dintre frați era muzician, așa că, în serile de sâmbătă, deseori cântam și dansam.

Teritoriul din Rimouski era foarte roditor. În cinci ani, câteva persoane cu care am studiat s-au botezat. Congregația a ajuns la aproximativ 35 de vestitori.

Timpul petrecut în Québec ne-a ajutat să devenim evanghelizatori mai eficienți. Am simțit ajutorul lui Iehova atât în plan spiritual – în lucrarea de predicare – , cât și în plan material. Ne-am apropiat de vorbitorii de limbă franceză și a început să ne placă limba și cultura lor. Această experiență ne-a ajutat să fim mai deschiși la alte culturi. (2 Cor. 6:13)

Pe neașteptate, filiala ne-a invitat să ne mutăm în orașul Tracadie, situat în zona de est a provinciei New Brunswick. Era o decizie dificilă deoarece tocmai semnaserăm un contract de închiriere a unui apartament, iar eu lucram la o școală ca profesor cu jumătate de normă. În plus, unii dintre elevii noștri deveniseră de puțin timp vestitori și tocmai în acea perioadă se construia o sală a Regatului.

Ne-am rugat tot weekendul pentru a lua o decizie bună. De asemenea, am mers în vizită la Tracadie, care era foarte diferit de Rimouski. Dar ne-am gândit că, dacă aceasta era voința lui Iehova, trebuia să ne mutăm. L-am pus pe Iehova la încercare și am văzut cum el a îndepărtat obstacol după obstacol din calea noastră. (Mal. 3:10) Spiritualitatea lui Randi, spiritul ei de sacrificiu și simțul  umorului pe care îl avea au făcut ca mutarea să fie mai ușoară.

Singurul bătrân din noua congregație era Robert Ross. El și soția lui, Linda, făcuseră pionierat în Tracadie și deciseseră să rămână aici și după nașterea primului lor copil. Deși trebuiau să se îngrijească de copilașul lor, ne-au încurajat primindu-ne cu ospitalitate și fiind zeloși în predicare.

După ce am făcut pionierat doi ani în Tracadie, am fost invitați pe neașteptate să luăm parte la lucrarea itinerantă. În următorii șapte ani, am slujit în circumscripții de limbă engleză. Apoi, am fost repartizat din nou în Québec, într-o circumscripție de limbă franceză. Pe atunci, în Québec era supraveghetor de district Léonce Crépeault b. El mă lăuda pentru cuvântările mele, dar de fiecare dată adăuga: „Ar putea fi mai practice?”. Interesul lui sincer față de mine m-a ajutat să fiu mai concret și mai practic în predare.

Una dintre cele mai interesante repartiții pe care le-am avut a fost cea de la Congresul Internațional „Credința Victorioasă”, ținut în 1978 la Montreal. Am lucrat în departamentul care pregătea hrana pentru delegați. Anticipam o asistență de 80 000 de persoane. Totul era nou: modalitatea de servire a hranei, echipamentul, meniul și metoda de preparare. Aveam aproximativ 20 de frigidere de mare capacitate, care uneori se defectau. Am putut intra pe stadion pentru a ne instala echipamentul tocmai la miezul nopții, înainte de prima zi de congres, întrucât în ziua precedentă fusese programat un eveniment sportiv. Iar, pentru a pregăti micul dejun, a trebuit să pornim cuptoarele înainte de ivirea zorilor. Eram obosiți, însă munca grea, maturitatea și simțul umorului de care au dat dovadă frații cu care am colaborat au făcut ca această experiență să fie de neuitat. Prieteniile pe care le-am legat atunci dăinuie până în ziua de azi. A fost un adevărat privilegiu să particip la acest congres istoric din Québec, chiar provincia în care, între anii ’40 și ’50, frații au fost aspru persecutați!

Cu ocazia congreselor de proporții ținute în Montreal, am învățat multe lucruri de la  unii supraveghetori. Într-un an, fratele David Splane, în prezent, membru al Corpului de Guvernare, supraveghea Biroul congresului. Mai târziu, cu ocazia altui congres, am primit eu această repartiție, iar fratele David m-a susținut din plin.

În 2011, după 36 de ani petrecuți în lucrarea itinerantă, am fost numit instructor la Școala pentru Bătrânii de Congregație. Eu și Randi am dormit în 75 de paturi în doi ani, însă a meritat sacrificiul. La sfârșitul fiecărei săptămâni, bătrânii de congregație erau copleșiți de recunoștință când vedeau cât de mult se îngrijesc membrii Corpului de Guvernare de spiritualitatea bătrânilor.

Mai târziu, am fost instructor la Școala pentru Evanghelizatori ai Regatului. Deseori, cursanții erau îngrijorați din cauza programului încărcat. Trebuiau să stea în sala de curs în jur de șapte ore în fiecare zi, să-și facă în fiecare seară temele aproximativ trei ore și să pregătească săptămânal patru sau cinci teme. Eu și celălalt instructor le-am explicat că vor reuși doar cu ajutorul lui Iehova. Nu voi uita niciodată cât de surprinși erau când vedeau că, bazându-se pe Iehova, puteau să realizeze mai mult decât credeau că sunt în stare.

Mama a manifestat un interes sincer față de cei cu care a studiat Biblia, ceea ce i-a ajutat să progreseze, dar și față de tata, care, în cele din urmă, și-a schimbat atitudinea față de adevăr. La trei zile după moartea mamei, tata ne-a surprins pe toți venind la un discurs public de la sala Regatului și a continuat să asiste la întruniri timp de 26 de ani. Deși tata nu s-a botezat niciodată, bătrânii de congregație mi-au spus că el era primul care sosea la întruniri în fiecare săptămână.

Prin exemplul său, mama a influențat în mod pozitiv viața copiilor ei. Cele trei surori ale mele și soții lor îi slujesc cu fidelitate lui Iehova. Una dintre surori lucrează la filiala din Portugalia, iar o alta la filiala din Haiti.

În prezent, împreună cu Randi, slujesc ca pionier special în Hamilton (Ontario). Cât timp am fost în lucrarea itinerantă, îi însoțeam pe alții la vizitele lor ulterioare și la studiile lor biblice. Dar acum avem bucuria de a observa progresul propriilor noștri elevi. În timp ce legăm prietenii strânse cu frații și surorile din noua congregație, avem bucuria să vedem cum îi susține Iehova în orice situație.

Privind în urmă, suntem profund recunoscători pentru interesul sincer pe care mulți l-au arătat de-a lungul timpului față de noi. Ne străduim să le arătăm și noi altora aceeași ‘grijă sinceră’ și îi îndemnăm să-și folosească la maximum potențialul în serviciul lui Iehova. (2 Cor. 7:6, 7) De exemplu, într-o familie, soția, fiul și fiica slujeau cu timp integral, mai puțin soțul. De aceea, l-am întrebat dacă s-a gândit vreodată să facă pionierat. El mi-a răspuns că susținea trei pionieri. Atunci i-am spus: „Dar îi poți susține mai bine decât Iehova?”. L-am îndemnat să guste și el bucuria pe care o simțeau membrii familiei sale. După șase luni, a început și el pionieratul.

Eu și Randi vom continua să vorbim „generației viitoare” despre ‘lucrările minunate’ ale lui Dumnezeu, cu dorința sinceră ca și această generație să găsească la fel de multă bucurie în serviciul lui Iehova ca noi. (Ps. 71:17, 18)