ACELE cărți erau numite „colecția curcubeu”. Imaginile viu colorate mi-au stârnit imaginația încă de la o vârstă fragedă. Drept urmare, am cultivat de mic dorința de a asimila cunoștințe biblice, precum cele prezentate în acele cărți.

Însă lumea mea a început să se prăbușească când India a fost atrasă în cel de-al Doilea Război Mondial. Atunci părinții mei s-au separat și au divorțat. Nu înțelegeam de ce oamenii pe care îi iubeam se despărțeau. Mă simțeam dezorientat și abandonat. Eram singur la părinți și nu primeam de nicăieri alinare și sprijin.

Locuiam cu mama în Karachi, capitala provinciei. Într-o zi, Fred Hardaker, un medic în vârstă, care era Martor al lui Iehova, a bătut la ușa noastră. Avea aceeași religie ca a misionarului care ne dăduse setul de cărți. El i-a propus mamei un studiu biblic, dar ea a refuzat. Totuși, i-a spus că aș putea fi eu interesat. Am început studiul cu fratele Hardaker chiar săptămâna următoare.

 După câteva săptămâni, am început să particip la întruniri, care se țineau la clinica fratelui Hardaker. Aici veneau aproximativ 12 Martori în vârstă. Ei mi-au oferit alinare și s-au îngrijit de mine ca și cum aș fi fost copilul lor. Îmi amintesc cu plăcere că se așezau lângă mine și-mi vorbeau pe un ton prietenos. Mi-au oferit afecțiunea de care aveam atâta nevoie atunci!

Nu după mult timp, fratele Hardaker m-a invitat să-l însoțesc în lucrarea de predicare. M-a învățat să folosesc fonograful portabil, astfel că puteam să le pun oamenilor înregistrări ale unor cuvântări biblice scurte. Câteva cuvântări erau foarte directe, iar unii locatari erau deranjați de mesajul lor. Totuși, a început să-mi placă lucrarea de predicare. Eram plin de zel și le împărtășeam cu plăcere altora adevărul biblic.

Pe măsură ce armata japoneză înainta spre India, autoritățile britanice făceau tot mai multe presiuni asupra Martorilor lui Iehova. Am simțit aceste presiuni în mod personal în iulie 1943. Directorul școlii, un pastor anglican, m-a exmatriculat pe motiv că aveam „un comportament nesatisfăcător”. I-a spus mamei că eram un exemplu negativ pentru ceilalți elevi întrucât aveam legături cu Martorii lui Iehova. Mama a fost șocată și mi-a interzis să mă mai asociez cu Martorii. Mai târziu, m-a trimis la tata, la Peshawar, un oraș aflat la aproximativ 1 370 de kilometri nord de Karachi. Nemaiavând hrană spirituală și influența sănătoasă a Martorilor, am devenit inactiv.

În 1947, m-am întors în Karachi ca să-mi caut un loc de muncă. M-am dus și la clinica doctorului Hardaker, care m-a primit cu multă căldură.

„Ce te deranjează?”, m-a întrebat el, crezând că am venit pentru o consultație medicală.

„Nu sunt bolnav din punct de vedere fizic”, i-am spus eu. „Sunt bolnav din punct de vedere spiritual. Am nevoie de un studiu biblic.”

„Și când ai vrea să începem?”, m-a întrebat.

„Chiar acum, dacă se poate!”

Am petrecut o seară minunată studiind Biblia. Spiritualicește vorbind, simțeam că m-am întors acasă. Mama a încercat din răsputeri să mă împiedice să mă asociez cu Martorii, dar de data aceasta am fost hotărât să-mi însușesc adevărul. M-am botezat la 31 august 1947, iar, nu după mult timp, la vârsta de 17 ani, am început pionieratul regular.

Prima mea repartiție ca pionier a fost orașul Quetta, unde se aflase un avanpost britanic. În 1947, țara a fost împărțită în India și Pakistan. * Acest eveniment a provocat disensiuni religioase și multe acte de violență în toată țara. În plus, a obligat o mare parte din populație să se mute, ceea ce a dus la una dintre cele mai mari emigrări din istorie. Au fost strămutați aproximativ 14 milioane de refugiați. Musulmanii din India au mers în Pakistan, iar hindușii și sikhii din Pakistan au fost mutați în India. În acel haos, m-am urcat într-un tren supraaglomerat care pleca din Karachi și am călătorit aproape tot drumul până la Quetta agățat de o bară de susținere exterioară.

În Quetta l-am cunoscut pe George Singh, un pionier special, care avea în jur de 25 de ani. George mi-a dat o bicicletă veche cu care puteam merge sau pe care o puteam împinge pe dealurile din teritoriul nostru. De cele mai multe ori mergeam singur în predicare. După șase luni, studiam cu 17 persoane, dintre care unele s-au botezat. Una dintre aceste persoane era Sadiq Masih, un ofițer de armată. El ne-a ajutat pe mine și pe George să traducem câteva publicații biblice în urdu, limba oficială a Pakistanului. Cu timpul, Sadiq a devenit un vestitor zelos al veștii bune.

Mai târziu, m-am întors în Karachi și am slujit împreună cu Henry Finch și Harry Forrest, misionari care abia veniseră de la Școala Galaad. Am primit de la ei o instruire teocratică neprețuită! Odată l-am însoțit pe fratele Finch într-o călătorie de predicare în nordul Pakistanului. La poalele unui lanț muntos semeț, am găsit mulți săteni umili, vorbitori de urdu, care erau însetați după adevărul biblic. Doi ani mai târziu, am fost invitat la Școala  Galaad. Apoi m-am întors în Pakistan și am slujit ocazional ca supraveghetor de circumscripție. Locuiam într-o casă de misionari din Lahore împreună cu alți trei misionari.

Din nefericire, în 1954, între misionarii din Lahore s-a iscat un conflict de personalitate, din cauza căruia filiala a trebuit să facă schimbări de repartiții. Întrucât am fost neînțelept și am susținut una dintre părțile implicate, am fost mustrat. M-am simțit dărâmat și am crezut că am eșuat din punct de vedere spiritual. M-am întors la Karachi și apoi m-am mutat la Londra, sperând să-mi revin.

În congregația din Londra unde slujeam, erau repartizați mulți beteliști. Fratele Pryce Hughes, servul de filială, m-a luat cu bunătate sub aripa lui. Într-o zi mi-a povestit că și el primise un sfat ferm de la fratele Joseph Rutherford, care supraveghea lucrarea de predicare mondială. Când fratele Hughes a încercat să se justifice, fratele Rutherford l-a mustrat cu asprime. Am fost foarte surprins să-l văd zâmbind pe fratele Hughes în timp ce îmi povestea toate acestea. El mi-a spus că incidentul respectiv îl întristase la început, dar că, mai târziu, și-a dat seama că avusese nevoie de un sfat ferm și că acel sfat fusese o expresie a iubirii lui Iehova. (Evr. 12:6) Cuvintele lui mi-au atins inima și m-au ajutat să-mi regăsesc echilibrul spiritual.

În perioada aceea, mama s-a mutat la Londra și a acceptat să studieze Biblia cu John Barr, care a slujit mai târziu ca membru al Corpului de Guvernare. Ea a făcut progrese rapide și s-a botezat în 1957. Ulterior am aflat că, înainte să moară, și tatăl meu studiase cu Martorii lui Iehova.

În 1958 m-am căsătorit cu Lene, o soră daneză care se stabilise la Londra. După un an, am fost binecuvântați cu o fiică, Jane, apoi am mai avut patru copii. În plus, în congregația Fulham, m-am bucurat de privilegii de serviciu. Însă, după un timp, sănătatea soției mele s-a înrăutățit, astfel că a trebuit să ne mutăm într-o țară cu climă mai caldă. Prin urmare, în 1967, am emigrat în Adelaide, Australia.

În congregația din Adelaide slujeau 12 creștini unși în vârstă, care erau foarte zeloși în lucrarea de predicare. Acest lucru ne-a ajutat să ne reluăm repede bunele obiceiuri spirituale.

În 1979, s-a născut Daniel, al cincilea copil al nostru. Din nefericire, el a fost diagnosticat cu sindromul Down *, iar medicii ne-au spus că nu va trăi  mult. Chiar și acum mi-e greu să vorbesc despre durerea cumplită pe care am simțit-o ca părinți. Am făcut tot ce am putut pentru a ne îngriji de necesitățile băiatului nostru, fără a-i neglija însă pe ceilalți patru copii. Uneori, Daniel se învinețea la față din cauza lipsei de oxigen cauzată de cele două găuri pe care le avea în inimă, așa că trebuia să-l ducem de urgență la spital. În pofida problemelor de sănătate, Daniel era un băiețel inteligent și iubitor. De asemenea, îi plăceau foarte mult lucrurile spirituale. Când spuneam rugăciunea la masă, obișnuia să-și împreuneze mânuțele, să dea din cap și să spună din inimă „Amin!”. Doar după aceea începea să mănânce.

La vârsta de 4 ani, Daniel s-a îmbolnăvit de leucemie acută. Eu și Lene eram epuizați pe plan fizic și emoțional. Simțeam că cedez nervos. Dar, în clipa în care am simțit că eram la capătul puterilor, am fost vizitați de fratele Neville Bromwich, supraveghetorul de circumscripție. În seara aceea, cu lacrimi în ochi, el ne-a luat în brațe. Am plâns cu toții. Cuvintele lui pline de iubire și de compasiune ne-au adus o profundă alinare. A plecat de la noi pe la unu noaptea. La puțin timp după vizita lui, Daniel a murit. Pierderea lui a fost cel mai traumatizant eveniment din viața noastră. Cu toate acestea, am suportat durerea cu convingerea că nimic, nici chiar moartea, nu îl poate separa pe Daniel de iubirea lui Iehova. (Rom. 8:38, 39) Tânjim după timpul când va fi înviat și vom fi din nou împreună, în lumea nouă promisă de Dumnezeu! (Ioan 5:28, 29)

În prezent, slujesc ca bătrân de congregație, cu toate că am suferit două accidente vasculare cerebrale. Experiențele prin care am trecut mă ajută să am mai multă empatie și compasiune față de alții, în special față de cei care luptă cu diferite probleme. Încerc să nu-i judec, ci să-mi pun următoarele întrebări: Cum le-a influențat mediul din care provin sentimentele și modul de gândire? Cum pot să le arăt că sunt sincer interesat de ei? Cum pot să-i încurajez să urmeze căile lui Iehova? Îmi place foarte mult să fac vizite de păstorire. Într-adevăr, când le aduc alinare și înviorare altora pe plan spiritual, mă simt eu însumi alinat și înviorat.

Împărtășesc sentimentele psalmistului care a spus: „Când gândurile tulburătoare s-au înmulțit înăuntrul meu, mângâierile tale au început să-mi aline sufletul”. (Ps. 94:19) Iehova m-a susținut în toate încercările mele: probleme de familie, persecuție religioasă, eșecuri personale și depresie. Da, Iehova este un adevărat Tată pentru mine!