ÎNCĂ din vechime, israeliții obișnuiau să contribuie financiar la susținerea închinării adevărate. Însă, pe timpul lui Isus, sistemul de impozitare devenise complicat și împovărător.

O modalitate prin care fiecare evreu adult trebuia să susțină închinarea la tabernacol și, mai târziu, la templu era plătirea unei contribuții de o jumătate de siclu (două drahme). În secolul I, aceasta era folosită pentru întreținerea templului construit de Irod și pentru procurarea animalelor de jertfă. Unii evrei l-au întrebat pe Petru cum privea Isus această taxă, iar Isus a arătat că nu era împotriva ei. De fapt, el chiar i-a spus lui Petru unde putea găsi o monedă pentru a plăti taxa. (Mat. 17:24-27)

În trecut, slujitorii lui Dumnezeu aveau obligația de a plăti și zeciuială, adică a zecea parte din recoltele sau veniturile lor. (Lev. 27:30-32; Num. 18:26-28) Conducătorii religioși insistau ca zeciuiala să fie dată din orice plantă de grădină, chiar și „din mentă, din mărar și din chimen”. Isus a demascat atitudinea lor ipocrită, dar nu a condamnat plătirea zeciuielii. (Mat. 23:23)

Însă, în acea vreme, evreii trebuiau să le plătească multe taxe romanilor, întrucât se aflau sub dominația lor. De exemplu, proprietarilor de pământ li se impunea un impozit în bani sau în produse. Se estimează că valoarea acestui impozit era de 20-25% din recoltă. O altă taxă impusă de romani evreilor era impozitul pe cap de locuitor. Fariseii l-au întrebat pe Isus dacă era bine să plătească această taxă, iar el a arătat în câteva cuvinte care este optica potrivită: „Dați, așadar, Cezarului ce este al Cezarului, dar lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. (Mat. 22:15-22)

Exista, de asemenea, o taxă vamală pe bunurile care treceau dintr-o regiune în alta. Această taxă era percepută în porturi, la poduri, la răscruci de drumuri ori la intrarea în orașe sau piețe.

Taxele impuse de romani reprezentau o povară deosebit de grea. Potrivit istoricului roman Tacit, în timpul domniei împăratului Tiberiu, când Isus era pe pământ, „provinciile Siria și Iudeea, istovite de dări, cereau micșorarea tributului”.

Povara impozitării apăsa și mai greu pe umerii oamenilor întrucât cei care percepeau aceste taxe cereau deseori mai mult decât sumele stabilite. Dreptul de a încasa taxele era câștigat prin licitație. Cei care câștigau licitațiile angajau persoane care să strângă efectiv impozitele, ambele grupuri căutând să obțină profit. Din câte se pare, Zacheu avea în subordine alți încasatori de impozite. (Luca 19:1, 2) Nu este de mirare că oamenii erau indignați din cauza acestei practici și îi detestau pe cei care strângeau taxele.