M-am născut în 22 decembrie 1929, în Noville, o mică comunitate rurală alcătuită din nouă ferme. Aceasta era situată în apropiere de Bastogne, în munții Ardeni din Belgia. Îmi amintesc cu drag de anii copilăriei, petrecuți la ferma părinților mei. Eu și fratele meu mai mic, Raymond, aveam repartizate diverse treburi gospodărești. De exemplu, mulgeam vacile în fiecare zi și lucram la câmp. În satul nostru, oamenii erau foarte uniți și se ajutau unii pe alții ori de câte ori era nevoie.

Părinții mei, Emile și Alice, erau catolici devotați. Ei asistau în fiecare duminică la liturghie. Însă, prin 1939, niște pionieri din Anglia au predicat în satul nostru și i-au oferit tatălui meu un abonament la revista Mângâiere (în prezent, Treziți-vă!). Tata a recunoscut imediat glasul adevărului și a început să citească Biblia. După ce tata nu a mai asistat la liturghie, vecinii noștri, cu care ne înțelegeam foarte bine până atunci, au devenit împotrivitori înverșunați. Ei au făcut presiuni asupra tatălui meu ca să nu renunțe la religia catolică. Au urmat multe discuții aprinse pe tema asta.

Sufeream când îl vedeam pe tata înfruntând împotrivirea celor din jur. Acesta a fost motivul pentru care i-am cerut ajutor lui Dumnezeu în rugăciunea menționată la început. Am fost foarte bucuros să văd că, în timp, opoziția vecinilor a scăzut în intensitate. Asta m-a convins că Iehova este ‘Ascultătorul rugăciunii’.

În 10 mai 1940, Germania nazistă a invadat Belgia, generând un exod al populației civile. Familia noastră s-a refugiat în sudul Franței. În timpul călătoriei,  am fost martori la lupte crâncene între armata germană și cea franceză.

Ulterior, am revenit în Belgia la ferma noastră și am constatat că fusese jefuită. Rămăsese doar Bobbie, câinele nostru, care ne-a ieșit în întâmpinare. Aceste întâmplări m-au făcut să mă întreb: „De ce există războaie și suferință?”.

În acea perioadă, am fost foarte încurajați de vizitele fratelui Emile Schrantz a, care slujea ca pionier și bătrân. Cu ajutorul Bibliei, el ne-a explicat cu claritate de ce există suferință și mi-a răspuns și la alte întrebări despre viață care mă frământau. Astfel, am ajuns să am o relație mai strânsă cu Iehova și să mă conving că el este un Dumnezeu al iubirii.

Chiar înainte de terminarea războiului, familia noastră a putut să se întâlnească mai des cu alți Martori. În august 1943, fratele José-Nicolas Minet a venit la ferma noastră pentru a ține un discurs biblic. El a întrebat: „Cine vrea să se boteze?”. Eu și tatăl meu am ridicat mâna. Ne-am botezat într-un râu de lângă ferma noastră.

În decembrie 1944, armata germană a lansat ultima ofensivă majoră de pe frontul de vest, cunoscută drept „Bătălia din Ardeni”. Locuiam aproape de zona în care s-a dat această bătălie și am fost nevoiți să ne ascundem în beci timp de aproximativ o lună. Într-o zi, când am ieșit să dau de mâncare la animale, proiectilele ne-au lovit ferma și au distrus acoperișul șurii. Un soldat american care se adăpostea în grajdul nostru a strigat: „La pământ!”. Am alergat și m-am aruncat la pământ lângă el. Ca să mă protejeze, mi-a pus pe cap casca lui.

După război, am reușit să păstrăm legătura cu o congregație din Liège, situată la circa 90 km nord de satul nostru. În timp, am contribuit la formarea unei mici grupe de studiu în Bastogne. Am lucrat în domeniul administrației fiscale și mi s-a oferit ocazia să studiez dreptul. Mai târziu, m-am angajat ca secretar într-un birou notarial. În 1951, a fost organizat un mic congres de circumscripție în Bastogne, la care au asistat aproape 100 de persoane, printre care și Elly Reuter, o pionieră foarte zeloasă. Pentru a  ajunge la congres, ea a parcurs cu bicicleta o distanță de 50 km. După puțin timp, ne-am îndrăgostit și ne-am logodit. Elly fusese invitată la Școala Galaad, în Statele Unite. Însă ea a scris la sediul mondial, explicând motivul pentru care nu putea onora invitația. Fratele Knorr, care atunci se afla în fruntea poporului lui Iehova, i-a trimis o scrisoare în care și-a exprimat plin de amabilitate speranța că Elly va putea absolvi într-o bună zi Școala Galaad împreună cu soțul ei. Ne-am căsătorit în februarie 1953.

În același an, eu și Elly am asistat la congresul „Societatea lumii noi”, ținut pe Yankee Stadium (New York). La congres, am întâlnit un frate care mi-a făcut o ofertă tentantă pentru un loc de muncă în Statele Unite, ceea ce ar fi presupus să emigrez acolo. După ce ne-am rugat, eu și Elly am decis să refuzăm oferta și să ne întoarcem în Belgia pentru a susține grupa din Bastogne, formată din aproximativ zece vestitori. În anul următor, am fost binecuvântați cu un băiețel, Serge. Însă, la doar șapte luni după nașterea lui, s-a întâmplat o tragedie: Serge s-a îmbolnăvit și a murit. Ne-am vărsat durerea înaintea lui Iehova în rugăciune și am fost mângâiați la gândul că băiețelul nostru va avea parte de înviere.

În octombrie 1961, mi-am găsit un loc de muncă cu jumătate de normă care avea să-mi permită să încep pionieratul. În aceeași zi însă, am primit un telefon de la servul filialei din Belgia. M-a întrebat dacă pot începe să slujesc ca serv de circumscripție (în prezent, supraveghetor de circumscripție). L-am întrebat dacă nu puteam face pionierat înainte să acceptăm această repartiție. Cererea mi-a fost acceptată. Am slujit ca pionieri opt luni, iar în septembrie 1962 am început lucrarea itinerantă.

În octombrie 1964, după doi ani petrecuți în lucrarea itinerantă, am fost invitați la Betelul din Bruxelles. Noua noastră repartiție ne-a adus multe binecuvântări. În 1965, fratele Knorr ne-a vizitat filiala. La scurt timp după aceea, am primit o invitație care m-a surprins foarte mult, aceea de a sluji ca serv de filială. Apoi, eu și Elly am fost invitați să urmăm cursurile celei de-a 41-a clase a Școlii Galaad. Cuvintele fratelui Knorr spuse în urmă cu 13 ani se adeveriseră. După absolvire, ne-am întors la Betelul din Belgia.

De-a lungul anilor, am avut privilegiul de a-mi folosi cunoștințele în domeniul juridic pentru a apăra drepturile slujitorilor lui Iehova din Europa și din alte zone ale globului. (Filip. 1:7) Astfel, am avut ocazia de a cunoaște oficiali guvernamentali din peste 55 de țări, unde lucrarea noastră era restricționată sau interzisă. Când mă prezentam, spuneam că sunt „un slujitor al lui Dumnezeu”, nu un expert în domeniul juridic. Întotdeauna m-am bazat pe îndrumarea lui Iehova și mi-am amintit principiul din Proverbele 21:1: „Inima  regelui [sau a judecătorului] este ca niște râuri de apă în mâna lui Iehova. El o îndreaptă oriunde îi place”.

O experiență pe care nu am uitat-o niciodată a fost o conversație avută cu un membru al Parlamentului European. După ce solicitasem în repetate rânduri o întrevedere cu el, într-un final, a fost de acord să mă primească. Mi-a spus: „Vă acord cinci minute, niciun minut în plus”. Atunci, mi-am plecat capul și am început să mă rog. Nerăbdător, parlamentarul m-a întrebat ce făceam. Mi-am ridicat capul și am spus: „Îi mulțumesc lui Dumnezeu deoarece vorbesc cu unul dintre slujitorii săi”. El m-a întrebat: „Ce vreți să spuneți cu asta?”. I-am arătat Romani 13:4 și, întrucât era protestant, versetul biblic i-a captat atenția. Drept urmare, mi-a acordat o jumătate de oră, timp în care am avut o discuție productivă. El chiar a avut cuvinte de apreciere pentru lucrarea noastră.

De-a lungul anilor, poporul lui Iehova a câștigat mai multe bătălii juridice în Europa, în domenii precum neutralitatea creștină, custodia copiilor, impozitarea și multe altele. A fost un privilegiu să iau parte la multe dintre acestea și să văd cum Iehova ne ajută să avem succes. Martorii lui Iehova au câștigat peste 140 de cazuri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În anii ’90, împreună cu frații Philip Brumley, de la sediul mondial, și Valter Farneti, din Italia, i-am ajutat pe frații din Cuba să se bucure de o mai mare libertate de închinare. Aici, lucrarea era restricționată. Am scris ambasadei cubaneze din Belgia și ne-am întâlnit cu un oficial care fusese numit să se ocupe de cererea noastră. Primele discuții nu au dat prea multe rezultate întrucât nu am reușit să clarificăm neînțelegerile care au condus la restricționarea lucrării noastre.

După ce am cerut îndrumarea lui Iehova în rugăciune, am solicitat autorităților cubaneze permisiunea de a trimite în Cuba 5 000 de Biblii. Cererea ne-a fost aprobată. Bibliile au ajuns la destinație, iar frații au intrat în posesia lor. Era evident că Iehova ne binecuvânta eforturile! Ulterior, ni s-a acordat permisiunea de a trimite alte 27 500 de Biblii. Am simțit o mare satisfacție deoarece îi ajutaserăm pe frații noștri dragi din Cuba să aibă fiecare câte un exemplar al Bibliei.

Am vizitat Cuba de mai multe ori pentru a le acorda sprijin juridic fraților de acolo, astfel încât să se bucure de o libertate de închinare mai mare. Acest lucru mi-a permis să stabilesc relații cordiale cu mulți oficiali guvernamentali.

În 1994, peste 1 000 000 de oameni au fost uciși cu brutalitate într-un genocid îndreptat împotriva etnicilor tutsi din Rwanda. Din nefericire, și unii frați de-ai noștri și-au pierdut viața. La scurt timp, un grup de frați a fost numit să organizeze acordarea de ajutor umanitar.

Când am sosit împreună cu ceilalți frați în capitală, în Kigali, am găsit biroul de traducere și depozitul de literatură ciuruite de gloanțe. Mi s-au povestit multe relatări cutremurătoare despre frați și surori care au fost uciși cu macetele. Dar am auzit și cum frații și-au manifestat plini de curaj iubirea unii față de alții. De exemplu, am întâlnit un frate tutsi care s-a ascuns într-o groapă, în pământ, timp de 28 de zile și a fost protejat de o familie hutu. Am organizat o întrunire în cadrul căreia să oferim încurajare spirituală, la care au fost prezenți peste 900 de frați.

Apoi, am traversat granița în Zair (acum Republica Democratică Congo) pentru a-i căuta pe frații rwandezi care se refugiaseră în număr mare în taberele din apropierea orașului Goma. Pentru că nu i-am găsit, am cerut îndrumarea lui Iehova. După aceea, l-am întrebat pe un bărbat care venea spre noi dacă îi cunoștea pe Martorii lui Iehova. „Da, chiar eu sunt Martor al lui Iehova”, ne-a răspuns el. „Vă pot conduce la comitetul de ajutorare.” Am ținut o întrunire încurajatoare cu membrii acestui comitet, iar apoi ne-am întâlnit cu cei aproximativ 1 600 de refugiați pentru a le oferi mângâiere spirituală. De asemenea, le-am citit o scrisoare din partea Corpului de Guvernare. Frații și surorile au fost profund impresionați când au auzit cuvintele: „Vă menționăm încontinuu în rugăciunile noastre. Avem convingerea că Iehova nu vă va uita”. Aceste cuvinte ale Corpului de Guvernare au trecut testul timpului. În prezent, în Rwanda slujesc cu zel peste 30 000 de Martori.

În 2011, după o căsnicie de aproape 58 de ani, am pierdut-o pe draga mea soție, Elly. Rugăciunile mi-au alinat inima zdrobită de durere. De asemenea, faptul de a le împărtăși semenilor vestea bună despre Regat mi-a adus multă mângâiere.

Deși am peste 90 de ani, continui să predic vestea bună în fiecare săptămână. Îi ajut cu bucurie pe frații de la Departamentul juridic din filiala din Belgia, unde slujesc. De asemenea, îmi face plăcere să le împărtășesc altora din experiența mea de viață și să le ofer încurajare spirituală membrilor mai tineri ai familiei Betel.

În urmă cu aproximativ 84 de ani, i-am vorbit prima dată lui Iehova în rugăciune. Acest moment a marcat începutul unei călătorii care m-a adus tot mai aproape de El. Cât de recunoscător sunt că, de-a lungul timpului, Iehova mi-a ascultat cu atenție rugăciunile! (Ps. 66:19) b