AM CRESCUT în Graz, Austria. La vârsta de șapte ani, părinții m-au trimis la o școală pentru a primi instruire religioasă. Însă acolo am fost martoră la acte șocante de imoralitate sexuală între preoți și călugărițe. Drept urmare, după nici un an, mama m-a retras de la acea școală.

Mai târziu, am mers la o școală cu internat în orașul Graz. Într-o noapte, tata a venit să mă ia de acolo fiindcă orașul urma să fie bombardat. Ne-am refugiat în orașul Schladming. Când am ajuns aici, am trecut un pod care, imediat după aceea, a fost aruncat în aer. Într-o altă zi, eu și bunica ne-am trezit sub o rafală de gloanțe, trase din avioane ce zburau la joasă altitudine. La sfârșitul războiului eram dezamăgiți și de biserică, și de guvern.

În 1950, o Martoră a lui Iehova i-a vorbit mamei din Biblie. Eu asistam la discuțiile lor și o însoțeam pe mama la unele întruniri. Mama s-a botezat în 1952, după ce s-a convins că Martorii dețin adevărul.

La acea vreme, congregația locală mi se părea un fel de club pentru bunicuțe. Mai târziu însă, am mers în vizită în altă congregație, unde erau mulți tineri. Când m-am întors în Graz, am început să particip la toate întrunirile și, nu după mult timp, m-am convins că ceea ce învățam era adevărul. Am ajuns să-l cunosc pe Iehova și să înțeleg că este un Dumnezeu care nu-și dezamăgește niciodată slujitorii. El ne susține și atunci când ne aflăm singuri în fața unor încercări ce par de netrecut. (Ps. 3:5, 6)

Mi-am dorit să le împărtășesc și altora adevărul. Prima dată le-am vorbit surorilor mele și fratelui meu. Cele patru surori mai mari plecaseră deja de acasă și lucrau în învățământ. Le-am vizitat pe fiecare în  localitatea ei și le-am încurajat să studieze Biblia. În cele din urmă, toți au acceptat un studiu biblic și au devenit Martori.

M-am botezat în aprilie 1954. Predicam din casă în casă de doar două săptămâni când am întâlnit o femeie de aproximativ 35 de ani, cu care am început să studiez Biblia. S-a botezat, iar, mai târziu, s-au botezat și soțul ei și cei doi fii. Studiul acesta mi-a întărit foarte mult credința. Cu mine nu ținuse nimeni un studiu sistematic, așa că trebuia să mă pregătesc temeinic pentru fiecare lecție. Cu alte cuvinte, trebuia să mă învăț mai întâi pe mine și apoi să o învăț pe eleva mea! Acest lucru mi-a adâncit aprecierea pentru adevăr.

În 1955 am participat la congresele internaționale din Germania, Franța și Anglia. În Londra l-am cunoscut pe fratele Albert Schroeder. Atunci era instructor la Școala Biblică Galaad, iar, mai târziu, a slujit ca membru al Corpului de Guvernare. În timpul unui tur la British Museum, fratele Schroeder ne-a atras atenția asupra unor manuscrise biblice, care conțineau numele lui Dumnezeu scris cu caractere ebraice. El ne-a explicat importanța lor, ceea ce m-a făcut să-l iubesc și mai mult pe Iehova și adevărul său. Dorința mea de a le împărtăși altora adevărul biblic a devenit și mai puternică.

Am început pionieratul la 1 ianuarie 1956. După patru luni am fost numită pionieră specială. În Mistelbach (Austria), orașul unde fusesem repartizată, nu era niciun Martor. O altă problemă era că eu și partenera mea de lucrare eram foarte diferite. Eu aveam aproape 19 ani și eram de la oraș, ea avea 25 și era de la țară. Mie îmi plăcea să dorm mai mult dimineața, iar ei îi plăcea să se scoale devreme. Seara, eu voiam să mă culc mai târziu, iar ea voia să se culce devreme. Totuși, aplicând principiile biblice, am reușit să trecem peste diferențele dintre noi și să colaborăm bine în lucrarea de predicare.

De fapt, împreună a trebuit să facem față unor probleme mult mai mari. Uneori am avut de înfruntat persecuții, dar Iehova nu ne-a părăsit. (2 Cor. 4:7-9) Odată, în timp ce predicam într-un sat, oamenii au dat drumul la câini. Eu și partenera mea ne-am trezit înconjurate de niște dulăi care lătrau și își arătau colții. Ne-am luat de mână, iar eu chiar m-am rugat: „Iehova, te rog, dacă sar pe noi, măcar să murim repede!”. Câinii ajunseseră foarte aproape de noi, când, deodată, s-au oprit, au început să dea din coadă și au plecat. Am simțit că Iehova ne-a ocrotit! Am continuat să predicăm în sat și, spre încântarea noastră, oamenii au fost foarte receptivi. Probabil că au fost uimiți fiindcă acei câini nu ne atacaseră sau pentru că am continuat să predicăm în pofida acelei experiențe înfricoșătoare. Cu timpul, unii dintre săteni au devenit Martori.

Într-o zi, am mai tras o spaimă. Proprietarul casei unde locuiam a venit acasă beat și a început să amenințe că ne omoară deoarece îi deranjam pe oamenii din cartier. Soția lui a încercat să-l calmeze, dar nu a reușit. Noi auzeam totul din camera noastră de la  etaj. Imediat am blocat ușa cu scaune și am început să ne facem valizele. Când am deschis ușa ca să plecăm, proprietarul era în capul scării cu un cuțit mare în mână. Așa că am ieșit pe ușa din spate și am fugit pe aleea din grădină. Nu ne-am mai întors niciodată acolo.

Ne-am dus la un hotel și am cerut o cameră. Am rămas acolo aproape un an, ceea ce s-a dovedit a fi în folosul lucrării de predicare. Hotelul era situat în centrul orașului, iar unii dintre cei cu care studiam Biblia voiau să studieze la hotel. Nu după mult timp am început să ținem în camera noastră studiul de carte și studiul Turnului de veghe, având o asistență de circa 15 persoane.

Am predicat în Mistelbach mai bine de un an. Apoi am fost repartizată în Feldbach, la sud de Graz, și am primit o altă parteneră de pionierat. Nici în acest oraș nu era congregație. Am locuit într-o cameră mică, la etaj, într-o cabană de lemn. Vântul șuiera prin crăpăturile dintre bârne oricât încercam noi să le acoperim cu ziare. Nu aveam apă curentă, așa că trebuia să aducem de la fântână. Dar sacrificiile ne-au fost răsplătite. În doar câteva luni s-a format o grupă și, cu timpul, aproximativ 30 de membri ai unei familii cu care am studiat au acceptat adevărul.

Aceste experiențe mi-au adâncit recunoștința față de Iehova, care nu-i dezamăgește niciodată pe cei ce urmăresc interesele Regatului, ci îi susține cu loialitate. Chiar și atunci când suntem în situații în care niciun om nu ne poate ajuta, Iehova este lângă noi. (Ps. 121:1-3)

În 1958 urma să se țină un congres internațional în New York, pe Yankee Stadium și Polo Grounds. Am completat o cerere ca să particip și eu la congres. Cu acea ocazie, filiala din Austria m-a întrebat dacă aș fi interesată să particip la a 32-a clasă a Școlii Galaad. Cum aș fi putut refuza un asemenea privilegiu? Am acceptat fără ezitare.

În timpul școlii, am stat în clasă lângă fratele Martin Poetzinger. El îndurase multe persecuții în lagărele de concentrare naziste. Și el a slujit ulterior ca membru al Corpului  de Guvernare. Uneori, în timpul orelor, fratele Martin mă întreba în șoaptă: „Erika, ce înseamnă asta în germană?”.

Cam pe la jumătatea școlii, Nathan Knorr a anunțat repartițiile. Eu am fost trimisă în Paraguay. Întrucât eram foarte tânără, aveam nevoie de permisiunea tatălui meu pentru a intra în țară. În martie 1959, după ce am obținut permisiunea, am plecat în Paraguay. Am fost repartizată într-o casă de misionari din Asunción și am primit o parteneră de lucrare.

La scurt timp, l-am cunoscut pe Walter Bright, un misionar care absolvise a 30-a clasă a Școlii Galaad. Ne-am căsătorit și, astfel, am putut înfrunta împreună problemele vieții. Ori de câte ori ne confruntam cu o problemă, citeam promisiunea lui Iehova, consemnată în Isaia 41:10: „Nu te teme, căci eu sunt cu tine! Nu te uita în jur, căci eu sunt Dumnezeul tău! Eu te voi întări”. Aceste cuvinte ne aminteau că, atât timp cât ne străduim să-i rămânem fideli lui Dumnezeu și să punem Regatul pe primul loc în viață, El este alături de noi.

După un timp, am fost repartizați într-o zonă din apropierea graniței cu Brazilia. Acolo, preoții i-au pus pe copii să arunce cu pietre în casa de misionari, care oricum nu era în cea mai bună stare. Apoi Walter a început să studieze Biblia cu șeful poliției. Acesta a trimis niște polițiști să ne supravegheze casa o săptămână. De atunci n-am mai avut probleme. Mai târziu, ne-am mutat într-o locuință mai bună, dincolo de granița cu Brazilia. Noua locație ne-a avantajat, deoarece puteam să ținem întruniri atât în Paraguay, cât și în Brazilia. Când am plecat din repartiție, se formaseră două congregații mici.

Medicii îmi spuseseră că nu puteam avea copii, așa că vă puteți imagina cât de surprinși am fost în 1962, când am aflat că eram însărcinată! Am hotărât să ne stabilim în Hollywood (Florida), ca să fim aproape de familia lui Walter. Câțiva ani, eu și Walter nu am putut face pionierat, deoarece trebuia să ne îngrijim de familie. Totuși, am continuat să punem interesele Regatului pe primul loc. (Mat. 6:33)

Când am ajuns în Florida, în noiembrie 1962, am fost uimiți să vedem că, din cauza prejudecăților din zonă, frații albi se întruneau separat de frații de culoare și predicau în zone diferite. Iehova însă nu face discriminări rasiale, așa că, în scurt timp, frații au început să țină întruniri împreună. Iehova a binecuvântat această schimbare, astfel că, în prezent, în această zonă sunt zeci de congregații.

Din nefericire, în 2015, Walter a murit din cauza unei tumori pe creier. Timp de 55 de ani a fost un soț minunat, un om care l-a iubit pe Iehova și care a ajutat mulți frați. Aștept cu nerăbdare să-l revăd la înviere, când se va bucura de o sănătate perfectă. (Fap. 24:15)

Sunt recunoscătoare că am slujit în serviciul cu timp integral mai bine de 40 de ani. Împreună cu Walter am avut bucuria să ajutăm 136 de persoane să ajungă la pasul botezului. Desigur, au fost și greutăți. Dar nu am permis niciodată ca acestea să ne împiedice să-i slujim cu fidelitate lui Iehova. Din contră, în astfel de momente, ne-am apropiat și mai mult de Dumnezeu, având încredere că el va rezolva lucrurile la timpul și în modul stabilite de el. (2 Tim. 4:16, 17)

Îmi este foarte dor de Walter, dar pionieratul mă ajută să fac față durerii. Faptul că le vorbesc altora despre adevăr, în special despre speranța învierii, mă întărește. Iehova nu m-a dezamăgit niciodată! Nu mi-ar ajunge timpul să povestesc în câte feluri m-a susținut, m-a întărit și m-a ținut cu ‘mâna dreaptă a dreptății sale’! (Is. 41:10)