Înainte de a vă spune ce s-a întâmplat mai departe, vă voi povesti cum am început serviciul cu timp integral.

M-am născut în 1942 în Curaçao, o insulă splendidă din Marea Caraibilor. Tata era originar din Suriname, dar se mutase pe insulă în căutarea unui loc de muncă. Cu câțiva ani înainte să mă nasc, tata s-a botezat ca Martor al lui Iehova, fiind unul dintre primii Martori din Curaçao. a Studia Biblia săptămânal cu noi, copiii, chiar dacă uneori îi dădeam bătăi de cap. Când aveam 14 ani, tata a decis să ne mutăm în Suriname ca să se îngrijească de mama lui în vârstă.

În Suriname, m-am împrietenit cu unii tineri din congregație care îi slujeau cu zel lui Iehova. Erau cu câțiva ani mai mari decât mine și făceau pionierat regular. Povesteau cu atât entuziasm experiențe din lucrarea de predicare, încât fața lor radia de bucurie. După întruniri, obișnuiam să purtăm discuții biblice, uneori sub cerul înstelat. Acești prieteni m-au ajutat să aleg o viață în serviciul lui Iehova. Prin urmare, m-am botezat la 16 ani, iar după doi ani am început pionieratul regular.

Ca pionier, am învățat multe lecții, care mi-au fost de folos în toți anii de serviciu cu timp integral. Prima lecție a fost aceea că este important să-i instruiesc pe alții. Când am început pionieratul, un misionar pe nume Willem van Seijl b m-a luat sub aripa lui. El m-a învățat multe lucruri despre cum să mă achit de însărcinările teocratice. La vremea aceea, nici nu bănuiam  câtă nevoie aveam de instruire. În anul următor, am fost numit pionier special, iar apoi am fost repartizat să organizez lucrarea în grupele izolate din pădurea tropicală. Am apreciat foarte mult instruirea oferită de frați. A fost foarte oportună. De atunci, am căutat să le urmez exemplul, făcându-mi timp să-i instruiesc pe alții.

A doua lecție pe care am învățat-o a fost aceea de a duce o viață simplă, dar bine organizată. La începutul fiecărei luni, eu și partenerul meu de pionierat făceam o listă cu alimentele și bunurile de care aveam nevoie în săptămânile următoare. Apoi, unul dintre noi se ducea la cumpărături în capitală, parcurgând o distanță foarte mare. Trebuia să ne cheltuim cu mare atenție subsidiul și să nu facem niciun fel de risipă, pentru ca produsele să ne ajungă toată luna. Dacă ni se termina ceva în timp ce eram în repartiție, nu prea avea cine să ne ajute. Faptul că am învățat de tânăr să duc o viață simplă, dar bine organizată m-a ajutat să mă concentrez mereu asupra lucrării lui Iehova.

A treia lecție a avut legătură cu importanța de a le preda oamenilor adevărul în limba lor maternă. Am învățat din copilărie engleză, olandeză, papiamentu și sranan (tongo) (cunoscută și ca sranan) – limba principală din Suriname. Dar am văzut că localnicii din pădurea tropicală reacționau mai bine la mesajul veștii bune când le predicam în limba lor maternă. Mi-a fost greu să învăț unele limbi locale, precum saramaccan, care folosește tonuri înalte și tonuri joase. Însă a meritat efortul. De-a lungul anilor, am putut să predau adevărul mult mai multor oameni deoarece vorbeam limba lor maternă.

Bineînțeles, am făcut și gafe. De exemplu, odată, am vrut să o întreb în saramaccan pe o elevă care studia Biblia cum se simte deoarece avea dureri abdominale. Dar, de fapt, am întrebat-o dacă era însărcinată. E inutil să spun că interesul meu sincer nu a fost deloc apreciat. În pofida unor astfel de incidente, m-am străduit întotdeauna să vorbesc cât mai bine limba localnicilor din repartițiile mele.

În 1970, am fost numit supraveghetor de circumscripție. În acel an, am prezentat multor grupe izolate un program cu diapozitive, intitulat: „Vizitarea sediului mondial al Martorilor lui Iehova”. Pentru a ajunge în acele zone îndepărtate, eu și un grup de frați navigam pe râuri într-o barcă lungă și îngustă. În barcă, luam cu noi și un generator, o canistră cu benzină, lămpi cu gaz și un proiector de diapozitive. La destinație, transportam tot echipamentul pe uscat, în locul unde țineam programul. Îmi amintesc cu drag cât de mult apreciau oamenii acele programe. Era o mare bucurie să-i învăț despre Iehova și despre partea pământească a organizației sale! Binecuvântările spirituale au depășit cu mult  sacrificiile de ordin fizic pe care le-am făcut în serviciul lui Iehova.

Deși am realizat că celibatul era un avantaj în repartiția mea, am simțit nevoia să am alături de mine un partener pentru toată viața. Așadar, m-am rugat să găsesc o soție care să slujească cu bucurie alături de mine, în acea repartiție dificilă din pădurea tropicală. După aproximativ un an, am început să o curtez pe Ethel, o pionieră specială cu mult spirit de sacrificiu. Încă de mică, Ethel a avut o admirație profundă față de apostolul Pavel și a dorit să se dedice serviciului creștin, la fel ca el. Ne-am căsătorit în septembrie 1971 și am început lucrarea de circumscripție ca familie.

Ethel a crescut într-o familie modestă, prin urmare, s-a adaptat bine la lucrarea itinerantă din pădurea tropicală. De exemplu, când ne pregăteam să vizităm congregațiile din inima pădurii, nu luam multe lucruri cu noi. Ne spălam hainele și ne îmbăiam în râuri. Mâncam tot ce ne ofereau gazdele: iguane, piranha sau orice altceva vânau sau pescuiau. Când nu aveam farfurii, mâncam de pe frunze de bananier, iar când nu aveam tacâmuri, mâncam cu mâna. Ethel și cu mine am considerat că sacrificiile pe care le-am făcut împreună în lucrarea lui Iehova ne-au apropiat și mai mult, relația noastră fiind o funie împletită strâns în trei. (Ecl. 4:12) Nu am schimba cu nimic experiențele pe care le-am avut!

Întâmplarea pe care am relatat-o la început a avut loc în timp ce ne întorceam dintr-o astfel de vizită. Când piroga a intrat în apele învolburate, s-a scufundat puțin, dar a ieșit repede la suprafață. Din fericire, purtam veste de salvare și nu am căzut din barcă. Însă piroga s-a umplut cu apă, așa că am golit recipientele cu mâncare  în râu și le-am folosit pentru a scoate apa din barcă.

Întrucât rămăseserăm fără hrană, am pescuit în timp ce ne-am continuat călătoria pe râu. Dar nu am prins nimic. De aceea, l-am rugat pe Iehova să ne dea hrana pentru acea zi. Imediat după ce ne-am rugat, un frate a aruncat undița și a prins un pește foarte mare. Astfel, în seara aceea, toți cinci am mâncat pe săturate.

După cinci ani în lucrarea de circumscripție, eu și Ethel am primit o binecuvântare neașteptată: urma să fim părinți. Această veste ne-a bucurat, deși nu știam cum avea să ne influențeze viața. Amândoi ne doream foarte mult să rămânem în serviciul cu timp integral dacă era posibil. În 1976, s-a născut fiul nostru Ethniël, iar după doi ani și jumătate, ni s-a născut al doilea fiu, Giovanni.

Având în vedere necesitățile din Suriname de la acea vreme, filiala a decis să continui să slujesc ca supraveghetor de circumscripție. Când fiii noștri erau mici, mi s-au repartizat circumscripții cu mai puține congregații. Astfel, slujeam ca supraveghetor de circumscripție două săptămâni, iar restul lunii făceam pionierat în congregația în care eram repartizați. Ethel și băieții mă însoțeau când vizitam congregațiile din apropiere. Însă, când mergeam la congregații sau la congrese în pădurea tropicală, călătoream singur.

Trebuia să mă organizez foarte bine ca să mă pot achita de toate responsabilitățile. Aveam grijă să ținem studiul în familie în fiecare săptămână. Când nu eram acasă pentru că vizitam congregațiile din pădurea tropicală, Ethel conducea studiul în familie cu băieții. Totuși, ori de câte ori era posibil, petreceam timp împreună ca familie. De asemenea, ne făceam timp cu regularitate să ne destindem cu copiii: jucam jocuri sau ieșeam în aer liber. Deseori, stăteam seara până târziu ca să mă ocup de însărcinările teocratice. Iar Ethel, asemenea soției capabile descrise în Proverbele 31:15, se trezea dimineața foarte devreme și făcea pregătiri, astfel încât să putem citi textul zilei și să luăm micul-dejun ca familie, înainte ca fiii noștri să plece  la școală. Sunt foarte recunoscător că am o soție cu un spirit de sacrificiu extraordinar. Ea m-a susținut mereu, ca să mă pot achita de responsabilitățile teocratice.

Ca părinți, am făcut tot posibilul să-i ajutăm pe băieții noștri să-l iubească pe Iehova și să prețuiască serviciul creștin. Doream ca ei să facă din serviciul cu timp integral o carieră, dar nu constrânși de noi, ci ca urmare a alegerii lor. Le-am vorbit mereu despre satisfacțiile pe care le aduce acest serviciu. Fără a ezita să le vorbim și despre dificultăți, am evidențiat modul în care Iehova ne-a ajutat și ne-a binecuvântat ca familie. Am avut grijă să fie mereu înconjurați de frați și surori, care îl puneau pe Iehova pe primul loc în viață.

Iehova s-a îngrijit de toate necesitățile noastre în timp ce ne-am crescut copiii. Bineînțeles, întotdeauna m-am străduit să-mi fac partea. Experiența mea ca pionier special celibatar în pădurea tropicală m-a învățat să calculez cu grijă bugetul familiei. Au fost însă și situații când nu am avut toate lucrurile necesare, deși am făcut tot ce a depins de noi. Sunt convins că atunci Iehova ne-a întins o mână de ajutor. De exemplu, în timpul războiului civil din Suriname, care a avut loc în perioada 1986-1992, era greu să procuri strictul necesar, însă Iehova s-a îngrijit de noi. (Mat. 6:32)

De-a lungul timpului, Iehova ne-a purtat de grijă și ne-a dat multe bucurii și satisfacții. Copiii noștri sunt o adevărată binecuvântare și ne considerăm privilegiați că le-am putut insufla iubire față de Iehova. Suntem fericiți că și ei au făcut din serviciul cu timp integral cariera lor! Ethniël și Giovanni au absolvit școli teocratice și, în prezent, slujesc la filiala din Suriname împreună cu soțiile lor.

Eu și Ethel am ajuns la o vârstă înaintată, dar suntem în continuare ocupați în serviciul lui Iehova, ca pionieri speciali. De fapt, suntem atât de ocupați, încât nu am găsit timp nici până acum ca să învăț să înot. Dar nu regret! Privind în urmă, pot spune cu cea mai mare sinceritate că alegerea pe care am făcut-o în tinerețe, aceea de a sluji cu timp integral, a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat vreodată!