Paul: Eram atât de entuziasmați! Era noiembrie 1985 și ne îndreptam către prima noastră repartiție ca misionari: Liberia, Africa de Vest. Avionul a făcut o oprire în Senegal. „Cam într-o oră, vom fi în Liberia”, a spus Anne. Apoi s-a făcut un anunț: „Pasagerii spre Liberia trebuie să coboare din avion. Din cauza unei lovituri de stat, nu putem ateriza acolo”. În următoarele zece zile, am stat cu misionarii din Senegal, ascultând știri din Liberia despre camioane pline cu trupuri moarte și despre restricții de deplasare. Oricine le încălca era împușcat.

Anne: Nu suntem firi aventuriere. De fapt, încă din copilărie, eu eram cunoscută drept „Annie fricoasa”. Îmi e teamă și să traversez strada! Însă eram hotărâți să ajungem în repartiție.

Paul: Eu și Anne ne-am născut la numai 8 km distanță unul de altul, în vestul Angliei. Amândoi am început pionieratul imediat după liceu, fiind încurajați de părinții mei și de mama lui Anne. Ei ne-au susținut decizia de a face din serviciul cu timp integral cariera vieții noastre. La 19 ani, am avut privilegiul de a merge la Betel, iar Anne mi s-a alăturat în 1982, după ce ne-am căsătorit.

Anne: Ne plăcea mult la Betel, însă ne-am dorit dintotdeauna să slujim într-o zonă cu necesitate. Lucrând la Betel alături de foști misionari, am cultivat și mai mult această dorință. În fiecare seară, timp de trei ani, ne-am rugat special pentru asta, așa că am fost foarte încântați când, în 1985, am primit invitația de a participa la cursurile celei de-a 79-a clase a Școlii Galaad. Am fost repartizați în Liberia, Africa de Vest.

Paul: Ne-am îmbarcat în primul avion care a putut zbura spre Liberia. Atmosfera era tensionată în țară, iar restricțiile de deplasare erau încă valabile. Era suficient ca o mașină să scoată un zgomot mai puternic, că în piețe se și instala panica. Pentru a ne liniști, citeam împreună  din Psalmi în fiecare seară. Însă ne iubeam mult repartiția! Anne slujea ca misionară în teritoriu, iar eu, în Betel. Lucram cu fratele John Charuk. a Am învățat numeroase lucruri de la el, pentru că era de mult timp în Liberia și înțelegea bine situația fraților și a surorilor de acolo.

Anne: De ce am ajuns să iubim Liberia atât de repede? Datorită fraților și surorilor noastre. Ei erau calzi, deschiși și fideli. Ne-am apropiat mult de ei și au devenit noua noastră familie. Sfaturile lor ne-au întărit din punct de vedere spiritual. Iar lucrarea de predicare era de vis! Locatarii se supărau dacă plecam prea repede. Oamenii discutau idei din Biblie la colț de stradă. Puteai pur și simplu să te apropii și să te alături conversației. Aveam atât de multe studii biblice, încât era o provocare să găsim timp pentru toate. Așa probleme să tot ai!

Paul: În 1989, după patru ani de pace relativă, situația s-a schimbat dramatic: a izbucnit războiul civil. În 2 iulie 1990, trupele rebele au ocupat zona din jurul Betelului. Timp de trei luni, am pierdut orice legătură cu exteriorul, inclusiv cu familiile noastre și cu sediul mondial. Peste tot domnea anarhia, alimentele erau insuficiente, iar femeile erau violate. Tulburările au durat 14 ani și au afectat întreaga țară.

Anne: Câteva triburi se luptau între ele. Bărbați înarmați până în dinți și îmbrăcați în haine ciudate cutreierau străzile, jefuind toate clădirile. Când ucideau oameni, unii dintre ei ziceau că „tăiau găini”. La punctele de control erau grămezi de cadavre, unele chiar lângă filială. Au fost uciși și Martori fideli, inclusiv doi dintre dragii noștri misionari.

Martorii își riscau viața și îi ascundeau pe cei din triburile vânate de rebeli. La fel făceau și misionarii și beteliștii. La Betel, câțiva Martori fugari dormeau la parter, iar alții, cu noi, în camerele de la etaj. În camera noastră, găzduiam o familie formată din șapte membri.

Paul: Luptătorii încercau zilnic să pătrundă în Betel ca să verifice dacă ascundeam pe cineva. Aveam „un sistem de siguranță” format din patru persoane: două stăteau la fereastră, iar două mergeau la poarta exterioară. Dacă cei de la poartă își țineau mâinile în față, totul era în  regulă. Dar, dacă își puneau mâinile la spate, însemna că luptătorii erau agresivi, așa că cei de la fereastră fugeau să-i ascundă pe frați.

Anne: După mai multe săptămâni, un grup de luptători furioși au intrat cu forța în Betel. Eu și o soră ne-am încuiat în baie, unde aveam o mică ascunzătoare într-un dulap. Acesta era prevăzut cu un compartiment secret în partea de jos. Sora a reușit să se strecoare înăuntru. Înarmați cu mitraliere, luptătorii au urcat după mine. Au început să bată cu furie în ușă. Paul le-a explicat: „Soția mea este la baie”. Când am rearanjat raftul fals, am făcut zgomot și mi-a luat ceva timp să pun toate lucrurile înapoi pe el, așa că am început să tremur din cap până în picioare. Cum să deschid ușa în starea aceea? Am spus o rugăciune în gând și l-am implorat pe Iehova să mă ajute. Apoi am descuiat ușa și am reușit cumva să-i salut cu calm. Unul dintre ei m-a împins și s-a dus direct la dulap, l-a deschis și a scotocit printre rafturi. Nu-i venea să creadă că nu găsea nimic. Apoi, el și cei din grupul lui au cotrobăit prin celelalte camere și prin pod. Dar tot nu au găsit nimic.

Paul: Luni la rând, am avut extrem de puțină hrană. Însă hrana spirituală a fost colacul nostru de salvare. Închinarea de dimineață de la Betel constituia singurul nostru „mic-dejun” și eram cu toții recunoscători pentru forța interioară pe care ne-o dădea.

Dacă ni s-ar fi terminat mâncarea și apa și am fi fost nevoiți să ieșim din Betel, cei pe care îi ascundeam ar fi fost, probabil, executați. Uneori, modul și momentul în care Iehova intervenea păreau un miracol. Iehova s-a îngrijit de necesitățile noastre și ne-a ajutat să facem față fricii.

Cu cât mai întunecată devenea situația din țară, cu atât mai puternic strălucea adevărul. Mulți frați și surori au trebuit să fugă în repetate rânduri pentru a-și salva viața, însă credința și demnitatea lor au rămas neștirbite. Unii spuneau că perioada aceea era „un exercițiu pentru marele necaz”. Bătrâni de congregație și tineri curajoși au făcut tot ce au putut pentru frații lor. Când fugeau în alte locuri, frații și surorile stăteau împreună, deschizând noi teritorii de predicare și ținând întruniri în săli ale Regatului improvizate în pădure. Întrunirile erau ca niște bărci de salvare pe o mare a disperării, iar predicarea îi ajuta pe frați să nu renunțe. Când distribuiam ajutoare, eram impresionați că, în loc de îmbrăcăminte, majoritatea cereau genți pentru predicare! Mulți oameni care văzuseră și suferiseră lucruri îngrozitoare voiau să audă vestea bună. Rămâneau uimiți când vedeau ce atitudine bucuroasă și pozitivă aveau Martorii. Aceștia erau ca lumina unui far pe o mare întunecată! (Mat. 5:14-16) Datorită  zelului fraților noștri, chiar și unii rebeli violenți au devenit Martori.

Paul: De câteva ori, a trebuit să părăsim țara: de trei ori pentru scurt timp, iar de două ori pentru un an întreg. O misionară a exprimat foarte bine sentimentele noastre prin cuvintele: „La Galaad am învățat să punem inimă în repartiția noastră și așa am făcut. De aceea, când a trebuit să plecăm și să-i lăsăm pe frații noștri într-o astfel de situație, am simțit că ni s-a rupt inima!”. Din fericire, cât timp am stat în țările învecinate, am putut susține activitatea din Liberia.

Anne: În mai 1996, patru dintre noi ne-am urcat în mașina filialei vrând să ne îndreptăm către un loc mai sigur, aflat în celălalt capăt al orașului, la 16 km distanță. Mașina era plină cu dosare importante ale filialei. Chiar atunci, zona în care ne aflam a fost atacată. Luptători furioși au tras în aer, ne-au oprit, ne-au scos afară pe trei dintre noi și au plecat cu mașina. Dar Paul rămăsese înăuntru. Eram înmărmuriți! Deodată, l-am văzut pe Paul venind prin mulțime, cu sângele șiroindu-i pe frunte. La început, am crezut că fusese împușcat, însă apoi ne-am dat seama că, dacă ar fi fost așa, nu ar fi putut merge! Un rebel îl lovise când îl împinsese din mașină. Din fericire, a fost doar o rană ușoară.

În apropiere era un vehicul militar plin cu oameni înfricoșați. Ne-am agățat cu vârful degetelor de marginea vehiculului. Șoferul a demarat în viteză, așa că a fost cât pe ce să cădem. L-am implorat să oprească, însă era prea speriat ca să ne asculte. Cumva-cumva, am reușit să ne ținem, dar, când am ajuns, eram cu nervii la pământ și ne tremurau toți mușchii din cauza încordării.

Paul: Rămăseserăm doar cu hainele de pe noi – și acestea, rupte și murdare. Ne-am uitat unul la altul și ne-am mirat că eram încă în viață. În noaptea aceea, am dormit în câmp deschis, lângă un elicopter șubred, ciuruit de gloanțe, care, a doua zi, ne-a dus în Sierra Leone. Eram recunoscători că suntem în viață, însă ne făceam mari griji pentru frații noștri.

Anne: Am ajuns în siguranță la Betelul din Freetown, Sierra Leone, unde frații s-au îngrijit bine de noi. Însă au început să îmi revină în minte imagini cu întâmplările oribile din Liberia. În timpul zilei, eram neliniștită și speriată și nu puteam gândi limpede. Totul în jurul meu părea ireal. Noaptea, mă trezeam având transpirații reci și tremurând, de parcă urma să se întâmple ceva rău. Îmi era greu și să respir. Paul mă ținea în brațe și se ruga împreună cu mine. Cântam cântările Regatului până ce mă opream din tremurat. Am crezut că îmi pierd mințile și că n-o să mai pot sluji ca misionară.

Nu voi uita niciodată ce s-a întâmplat apoi. Chiar în săptămâna aceea, am primit două reviste. Una era Treziți-vă din 8 iunie 1996, care conținea articolul: „Cum să depășim crizele de panică”. În sfârșit, înțelegeam ce se întâmpla cu mine! A doua era Turnul de veghe din 15 mai 1996, în care apărea articolul: „De unde își primesc ei puterea?”. În Turn, era o fotografie cu un fluture care avea o aripă ruptă. Articolul arăta că, așa cum un fluture cu aripile rănite se poate hrăni și poate zbura în continuare, tot așa și noi, datorită spiritului lui Iehova, putem continua să-i ajutăm pe alții, chiar dacă am fost răniți din punct de vedere emoțional. Prin aceste articole, Iehova mi-a dat puterea necesară la momentul potrivit. (Mat. 24:45) Am căutat și alte articole cu privire la acest subiect și le-am pus într-un dosar. Ele m-au ajutat foarte mult. Cu timpul, simptomele de stres posttraumatic s-au diminuat.

Paul: Ori de câte ori ne întorceam acasă, în Liberia, eram foarte bucuroși. La sfârșitul lui 2004, aveam aproape 20 de ani de când eram în repartiția noastră. Războiul luase sfârșit. Se făceau planuri pentru începerea construcțiilor la filială. Însă, pe neașteptate, am primit o nouă repartiție.

Aceasta a fost o mare încercare. Eram foarte apropiați de familia noastră spirituală:  oare cum aveam să facem față despărțirii? Însă văzuserăm înainte cum ne-a binecuvântat Iehova când ne-am lăsat în mâinile lui și am plecat de lângă familiile noastre pentru a merge la Galaad. Astfel, am acceptat noua repartiție, care ne-a dus în Ghana, o țară din apropiere.

Anne: Am vărsat multe lacrimi când am plecat din Liberia. Ne-a surprins ce ne-a spus un frate în vârstă și înțelept pe nume Frank: „Trebuie să uitați de noi!”. Apoi ne-a explicat: „Știm că nu ne veți uita niciodată, însă trebuie să vă dedicați cu toată inima noii voastre repartiții. Este de la Iehova, deci concentrați-vă asupra fraților și surorilor de acolo!”. Cuvintele lui ne-au întărit ca să facem față provocării de-a o lua de la capăt într-un loc în care puțini ne cunoșteau și în care nu aveam niciun trecut.

Paul: Însă nu ne-a luat mult să ne atașăm de noua noastră familie spirituală din Ghana. Erau atâția Martori acolo! Am învățat multe observând loialitatea și tăria lor spirituală. Mai târziu, după 13 ani petrecuți în Ghana, am avut parte de o altă surpriză. Am fost invitați să slujim la filiala pentru Africa de Est, din Kenya. Deși ne era foarte dor de prietenii noștri din fostele repartiții, ne-am apropiat imediat de frații fideli din Kenya. Și aici slujim într-un teritoriu vast, în care este mare nevoie de vestitori.

Anne: De-a lungul anilor, eu am trecut prin multe momente în care am tremurat de frică. Situațiile periculoase sau stresante ne pot afecta atât fizic, cât și emoțional. Nu ne putem aștepta să fim ocrotiți în mod miraculos. Chiar și acum, când aud împușcături, simt un nod în stomac și îmi amorțesc mâinile. Însă am învățat să profit de tot ajutorul pe care ni-l oferă Iehova pentru a ne întări, inclusiv de sprijinul fraților și al surorilor. Și am remarcat că, dacă ne respectăm programul de activități spirituale, Iehova ne poate ajuta să rămânem în repartiție.

Paul: Unii ne întreabă: „Vă place repartiția voastră?”. Oricât de frumoasă ar fi o țară, situația de acolo poate deveni instabilă și periculoasă. Deci ce iubim mai mult decât țara în sine? Pe frații și pe surorile noastre prețioase, care sunt familia noastră. Deși provenim din medii diferite, avem același mod de gândire. La început, am crezut că am fost trimiși acolo pentru a-i întări, însă, în realitate, ei ne-au întărit pe noi.

Oriunde am fost, am văzut clar că fraternitatea noastră este un miracol de la Iehova. Atât timp cât facem parte dintr-o congregație, avem o familie și un cămin. Suntem convinși că, dacă vom continua să ne bazăm pe Iehova, el ne va da tăria de care avem nevoie. (Filip. 4:13)