M-am născut în 1934, într-o familie de imigranți elvețieni, care se stabiliseră în Timmins, un oraș minier din Ontario, Canada. Prin 1939, mama a început să citească revista Turnul de veghe și să asiste la întrunirile Martorilor lui Iehova. Ea a avut grijă ca eu și cei șase frați și surori ale mele să o însoțim la întruniri. În scurt timp, s-a botezat ca Martoră a lui Iehova.

Tata nu a fost de acord cu decizia ei, dar mama iubea adevărul și era hotărâtă să nu renunțe. Deși nu i-a fost ușor, ea a continuat să țină ferm la adevăr chiar și atunci când lucrarea noastră a fost interzisă în Canada, la începutul anilor ’40. Mama a arătat întotdeauna respect și bunătate față de tata, deși el îi vorbea foarte urât. Purtarea ei exemplară ne-a ajutat pe mine și pe ceilalți copii să acceptăm adevărul. Din fericire, cu timpul, atitudinea tatălui meu s-a schimbat în bine și a devenit mai înțelegător cu noi.

În vara anului 1950, am participat la Congresul „Creșterea teocrației” din orașul New York. După ce am întâlnit frați și surori din întreaga lume și am ascultat interviurile pline de entuziasm ale absolvenților Școlii Galaad, am fost dornic să fac mai mult în serviciul lui Iehova. Eram mai hotărât ca oricând să încep serviciul cu timp integral. Imediat cum am ajuns acasă, am completat o cerere pentru pionieratul regular. Frații de la filiala din Canada mi-au răspuns și mi-au sugerat să mă botez mai întâi. Astfel, la 1 octombrie 1950, m-am botezat. După o lună, am început pionieratul regular și am primit prima mea repartiție, în orașul Kapuskasing. Acesta era situat la o distanță mare de orașul în care locuiam eu la vremea respectivă.

 În primăvara lui 1951, filiala i-a invitat pe Martorii care știau franceză să se gândească la posibilitatea de a se muta în provincia Québec. Acolo, se vorbea franceza și era nevoie de mai mulți vestitori. Întrucât vorbeam de mic engleza și franceza, am răspuns invitației și, astfel, am fost repartizat în Rouyn. Însă nu cunoșteam pe nimeni acolo. După cum am povestit la început, nu aveam decât adresa unui frate. Însă lucrurile au decurs bine. Eu și Marcel am devenit prieteni buni, iar eu am slujit în Québec patru ani. Spre sfârșitul acestei perioade, am primit numirea de pionier special.

În timp ce slujeam în Québec, am fost încântat să primesc o invitație la cea de-a 26-a clasă a Școlii Galaad, ținută în South Lansing, New York. Am absolvit în 12 februarie 1956 și am fost repartizat în Ghana b, Africa de Vest. Însă trebuia să mă întorc în Canada pentru „câteva săptămâni”, până când documentele mele de călătorie aveau să fie gata.

Cele câteva săptămâni pe care trebuia să le petrec în Toronto, Canada, s-au transformat în șapte luni. În acest timp, am fost găzduit de familia Cripps și atunci am cunoscut-o pe Sheila, fiica lor, de care m-am îndrăgostit. Când eram pe punctul de a-i propune să ne căsătorim, am primit viza pentru Ghana. Eu și Sheila ne-am rugat și am ajuns la concluzia că era cel mai bine să merg în repartiție. Însă am decis să continuăm să ne scriem scrisori pentru a vedea dacă aveam să ne căsătorim sau nu în viitor. Nu a fost cea mai ușoară decizie, însă timpul a arătat că a fost o decizie înțeleaptă.

După ce am călătorit timp de o lună cu trenul, cu o navă maritimă comercială și cu avionul, am ajuns, în cele din urmă, în Accra, Ghana. Acolo, am fost repartizat ca supraveghetor de district. Această numire presupunea să călătoresc prin Ghana, precum și prin două țări învecinate, Coasta de Fildeș (acum Côte d’Ivoire) și Togoland (acum, Togo). De  cele mai multe ori, călătoream singur cu jeepul pus la dispoziție de filială. M-am bucurat de fiecare clipă petrecută în această repartiție!

În weekenduri, eram repartizat la congrese de circumscripție. Nu erau săli de congrese. Prin urmare, frații trebuiau să construiască structuri temporare cu un acoperiș de bambus, pe care puneau ramuri de palmier. Acestea îi adăposteau pe cei din auditoriu de razele arzătoare ale soarelui. În zona în care se pregătea masa, nu exista un frigider. Prin urmare, în apropiere erau ținute animale vii, care erau sacrificate ori de câte ori era nevoie pentru a-i hrăni pe cei prezenți.

La acele congrese, am avut parte și de întâmplări amuzante. Odată, pe când Herb Jennings c, un misionar, ținea o cuvântare, un vițel a scăpat din zona în care se lua masa. Apoi, a început să alerge de colo-colo, între podium și auditoriu. Herb și-a întrerupt cuvântarea, iar patru frați vânjoși au reușit să prindă animalul dezorientat și să-l ducă înapoi. Această „realizare” a avut loc în uralele auditoriului.

Între congrese, în zilele din timpul săptămânii, prezentam filmul Societatea lumii noi în acțiune în satele dimprejur. Îl proiectam pe o pânză albă, pe care o agățam între doi stâlpi sau doi copaci. Sătenilor le plăcea foarte mult acest film! Pentru mulți dintre ei era primul film pe care îl vedeau în viața lor. Când erau prezentate scene cu persoane care se botezau, sătenii aplaudau cu putere. Acel film i-a ajutat pe oameni să vadă cu ochii lor că facem parte dintr-o organizație mondială unită.

În 1958, după aproape doi ani petrecuți în Africa, am fost foarte bucuros să particip la un congres internațional din orașul New York. Aici, a fost o bucurie de nedescris să o revăd pe Sheila, care venise la acest congres din Québec, unde slujea ca pionieră specială. În tot acest timp, ținuserăm legătura prin scrisori. Însă acum eram din nou împreună! Am cerut-o în căsătorie, iar ea a acceptat. Apoi, i-am scris fratelui Knorr d și l-am întrebat dacă Sheila putea urma cursurile Școlii Galaad, după care să slujească cu mine în Africa. A fost de acord, iar Sheila a sosit, în cele din urmă, în Ghana. Ne-am căsătorit în 3 octombrie 1959 în Accra. Am simțit că Iehova ne-a binecuvântat din plin întrucât l-am pus pe primul loc în viață.

În 1961, am fost repartizați să slujim în Camerun. Întrucât acolo nu era încă o filială, am fost numit să ajut la înființarea ei. Ca serv de filială, aveam multe de învățat și eram foarte ocupat. Apoi, în 1965, am aflat că vom fi părinți. Recunosc că nu mi-a fost deloc ușor să mă obișnuiesc cu această idee. Totuși, chiar când făceam pregătiri pentru a ne întoarce în Canada și așteptam cu bucurie nașterea copilului nostru, pe neașteptate, a avut loc o tragedie.

Sheila a pierdut sarcina. Doctorul ne-a spus că am fi avut un băiat. Acest eveniment, petrecut cu peste 50 de ani în urmă, a lăsat o urmă de neșters în mintea noastră. În acea perioadă, am fost foarte triști. Cu toate acestea, am rămas în repartiția noastră, pe care o prețuiam foarte mult.

Frații din Camerun erau deseori persecutați deoarece își păstrau neutralitatea pe plan politic. Persecuțiile se intensificau în special în perioada alegerilor prezidențiale. În 13 mai 1970, temerile noastre cele mai sumbre au devenit realitate. Martorii lui Iehova au fost oficial interziși. Frumoasa noastră filială, în care ne mutaserăm cu doar cinci luni înainte, a fost confiscată de guvern. În decurs de o săptămână, toți misionarii, inclusiv eu și Sheila, au fost expulzați. Cu inima strânsă, ne-am despărțit de frații și surorile pe care îi iubeam atât de mult. Ne întrebam cu îngrijorare cum aveau să facă față situațiilor dificile care îi așteptau.

Următoarele șase luni le-am petrecut la filiala din Franța. Acolo, am continuat să fac tot ce pot pentru a mă îngriji de necesitățile fraților noștri din Camerun. În luna decembrie a acelui an, am fost repartizați la filiala din Nigeria, care începuse să supravegheze lucrarea din Camerun. Și aici, am fost primiți cu multă iubire. Am rămas în această repartiție câțiva ani.

În 1973, a trebuit să luăm o decizie foarte grea. În acea perioadă, Sheila se confrunta cu probleme grave de sănătate. În timp ce ne aflam la un congres în New York, ea a izbucnit în lacrimi și mi-a spus: „Nu cred că mai pot continua așa. Am ajuns la capătul puterilor și mă simt rău aproape tot timpul”. Sheila slujise cu fidelitate alături de mine în Africa de Vest mai bine de 14 ani și eram mândru de ea. Dar trebuia să facem unele schimbări. Am discutat despre situația noastră și, după ce ne-am rugat îndelung și cu ardoare, am decis să ne întoarcem în Canada. Acolo, ne puteam îngriji mai bine de sănătatea ei. Renunțarea la repartiția noastră misionară și la serviciul cu timp integral a fost de departe cea mai dificilă și dureroasă decizie pe care a trebuit s-o luăm vreodată!

Când am sosit în Canada, m-am angajat la un vechi prieten de-al meu, care avea o afacere cu mașini într-un oraș la nord de Toronto. Am locuit într-un apartament închiriat, am cumpărat mobilă la mâna a doua și, astfel, am reușit să începem o nouă viață fără să intrăm în datorii. Voiam să ne păstrăm ochiul simplu  și speram că, într-o zi, vom reuși să reîncepem serviciul cu timp integral. Speranța noastră s-a materializat mai repede decât ne-am fi gândit.

Am început să lucrez ca voluntar în fiecare sâmbătă pe șantierul unei săli de congrese care se construia în Norval, Ontario. După un timp, mi s-a propus să slujesc ca supraveghetor al acestei săli de congrese. Întrucât Sheila se simțea mai bine, am considerat că putem accepta această nouă repartiție. Prin urmare, în iunie 1974, ne-am mutat în apartamentul sălii de congrese. Eram în culmea fericirii – reîncepuserăm serviciul cu timp integral.

Sănătatea Sheilei se îmbunătățea considerabil. Doi ani mai târziu, am acceptat o repartiție în lucrarea de circumscripție, în Manitoba, o provincie canadiană, cunoscută pentru iernile ei aspre. Totuși, ne-am bucurat din plin de căldura fraților de acolo. Am învățat că, în realitate, nu contează unde slujim. Cel mai important este să continuăm să-i slujim lui Iehova oriunde ne aflăm.

În 1978, după câțiva ani petrecuți în lucrarea itinerantă, am fost invitați la Betelul din Canada. La scurt timp după aceea, eu am învățat o lecție dureroasă, dar importantă. Am primit o temă de o oră și jumătate, pe care urma să o țin în limba franceză, la o întrunire specială din Montreal. Din nefericire, tema mea nu a captat atenția auditoriului, iar un frate care lucra la Departamentul pentru serviciu mi-a dat câteva sfaturi. Pe atunci, încă nu înțelesesem că nu sunt cel mai talentat orator. Iar modul în care am reacționat la acele sfaturi nu a fost potrivit. Conversația nu a decurs foarte bine, iar eu m-am supărat deoarece am considerat că fratele a fost exagerat de critic – nu a menționat nicio laudă. Am făcut greșeala de a judeca sfatul după modul în care a fost dat și după felul în care l-am perceput pe acel frate.

După câteva zile, am fost abordat de un membru al Comitetului filialei. Am recunoscut că nu am avut o reacție potrivită și i-am spus că regretam cele întâmplate. Apoi, am vorbit cu fratele care mă sfătuise, i-am cerut scuze, iar el le-a acceptat. Nu am uitat nici în prezent această lecție practică despre umilință. (Prov. 16:18) M-am rugat de multe ori cu privire la această situație și sunt hotărât să nu mai reacționez niciodată în mod negativ atunci când primesc un sfat.

Slujesc de peste 40 de ani la Betelul din Canada și, din 1985, am privilegiul de a fi un membru al Comitetului filialei. În februarie 2021, iubita mea soție a adormit în moarte. Pe lângă durerea cauzată de pierderea ei, trebuie să fac față și problemelor mele de sănătate. Însă sunt atât de ocupat și fericit în serviciul lui Iehova, încât ‘nu mă gândesc prea mult la zilele trecătoare ale vieții mele’. (Ecl. 5:20) Deși în viață am avut și dificultăți, bucuria pe care am simțit-o le-a depășit pe toate. Am avut nenumărate satisfacții deoarece l-am pus pe Iehova pe primul loc în viață în cei 70 de ani petrecuți în serviciul cu timp integral. Mă rog pentru surorile și frații noștri tineri să continue să-l pună pe Iehova pe primul loc în viață. Sunt convins că, la fel ca mine, și ei vor avea nenumărate bucurii și satisfacții care derivă doar din serviciul adus lui Iehova!