Cum a devenit creştinătatea o parte a acestei lumi

IMPERIUL Roman, în care au apărut zorile creştinismului, s-a prăbuşit în cele din urmă. Mulţi istorici afirmă că această prăbuşire a constituit totodată momentul victoriei finale a creştinismului împotriva păgînismului. Exprimînd un punct de vedere diferit, episcopul anglican E. W. Barnes scria: „Pe măsură ce civilizaţia clasică s-a prăbuşit, creştinismul a încetat să mai fie credinţa nobilă a lui Isus, Cristosul: acesta a devenit o religie utilizată ca liant social al unei lumi aflate în destrămare“. — The Rise of Christianity.

Istoria relatează că, înaintea acestei prăbuşiri, în decursul secolelor al II-lea, al III-lea şi al IV-lea e.n., cei care pretindeau că îl urmau pe Isus se păstrau în multe privinţe separaţi de lumea romană. Însă ea scoate la iveală şi dezvoltarea apostaziei în doctrină, conduită şi organizare, întocmai cum preziseseră Isus şi apostolii săi (Matei 13:36–43; Faptele 20:29, 30; 2 Tesaloniceni 2:3–12; 2 Timotei 2:16–18; 2 Petru 2:1–3, 10–22). În cele din urmă, s-a ajuns la compromisuri cu lumea greco-romană, iar unii care pretindeau că sînt creştini au adoptat păgînismul lumii (cum ar fi sărbătorile ei, precum şi închinarea la o zeiţă-mamă şi la un dumnezeu triunic), filozofia acesteia (cum ar fi credinţa într-un suflet nemuritor), precum şi organizarea ei administrativă (care se observă în apariţia unei clase clericale). Această variantă coruptă a creştinismului a fost cea care a atras masele păgîne şi a devenit o forţă pe care împăraţii romani au încercat mai întîi să o elimine, dar mai tîrziu au acceptat-o şi s-au străduit să o folosească pentru propriile lor scopuri.

 Învinşi de lume

Augustus Neander, istoric religios, a arătat riscurile pe care le implica această nouă relaţie dintre „creştinism“ şi lume. Dacă creştinii şi-ar sacrifica separarea lor de lume, „consecinţa ar fi o confundare a bisericii cu lumea . . . prin care biserica şi-ar pierde puritatea şi, în timp ce pare să învingă, ea însăşi ar fi învinsă“, scria el. — General History of the Christian Religion and Church, volumul 2, pagina 161.

Aşa s-a şi întîmplat. La începutul secolului al IV-lea, împăratul roman Constantin a încercat să se folosească de religia „creştină“ din timpul său pentru a-şi consolida imperiul care se destrăma. În acest scop, el le-a acordat libertate religioasă celor ce declarau că sînt creştini şi a transferat clasei clerului acestora unele privilegii pe care le avusese preoţia păgînă. The New Encyclopædia Britannica declară: „Constantin a determinat biserica să renunţe la retragerea ei din lume pentru a accepta responsabilităţi sociale şi a contribuit la cîştigarea societăţii păgîne de partea bisericii“.

Religie de stat

După Constantin, împăratul Iulian (361–363 e.n.) a încercat să se opună creştinismului şi să restabilească păgînismul. Dar nu a reuşit, iar circa 20 de ani mai tîrziu, împăratul Theodosius I a interzis păgînismul şi a impus „creştinismul“ trinitarian ca religie de stat a Imperiului Roman. Cu o exactitate pătrunzătoare, istoricul francez Henri Marrou scria: „La sfîrşitul domniei lui Theodosius, creştinismul, sau mai exact, catolicismul ortodox, a devenit religia oficială a întregii lumi romane“. Catolicismul ortodox înlocuise adevăratul creştinism şi devenise „o parte a lumii“. Această religie de stat era extrem de diferită de religia primilor continuatori ai lui Isus, cărora el le spunea: „Nu faceţi parte din lume“. — Ioan 15:19, NW.

Istoricul şi filozoful francez Louis Rougier scria: „Pe măsură ce s-a răspîndit, creştinismul a suferit mutaţii ciudate pînă pe punctul de a deveni de nerecunoscut . . . Biserica primitivă a săracilor, care trăia din acţiuni caritabile, a devenit o biserică căreia nu-i stătea nimic în cale şi care cădea de acord cu autorităţile laice existente, cînd nu reuşea să le domine“.

La începutul secolului al V-lea e.n., „sfîntul“ Augustin de religie romano-catolică şi-a scris lucrarea lui principală, The City of God (Oraşul lui Dumnezeu). Aici el descria două oraşe, „cel al lui Dumnezeu şi cel al lumii“. A pus oare această lucrare accentul pe separarea dintre catolici şi lume? Nu tocmai. Profesorul Latourette afirmă: „Augustin a recunoscut în mod deschis [faptul că] cele două oraşe, cel ceresc şi cel pămîntesc, se confundă“. Augustin susţinea că „Regatul lui Dumnezeu a început deja în această lume odată cu instituirea bisericii [catolice]“ (The New Encyclopædia Britannica, Macropædia, volumul 4, pagina 506). Astfel, indiferent care ar fi fost scopul iniţial al lui Augustin, efectul teoriilor lui a fost acela că a implicat şi mai adînc Biserica Catolică în afacerile politice ale acestei lumi.

Un imperiu scindat

În anul 395 e.n., cînd Theodosius I a murit, Imperiul Roman s-a scindat în mod oficial în două. Imperiul de Răsărit, sau Bizantin, avea capitala la Constantinopol (fostul Bizanţ, actualul Istanbul), iar Imperiul de Apus avea capitala (după 402 e.n.) la Ravenna, Italia. Ca urmare, creştinătatea a ajuns să fie scindată atît pe plan politic, cît şi religios. Cu privire la relaţiile dintre Biserică şi Stat, biserica din Imperiul de Răsărit a urmat teoria lui Eusebiu din Cezareea (un contemporan al lui Constantin cel Mare). Ignorînd principiul creştin al separării de lume, Eusebiu susţinea că dacă  împăratul şi imperiul s-ar converti la creştinism, Biserica şi Statul ar deveni o singură societate creştină, în care împăratul ar acţiona ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pămînt. În general, bisericile ortodoxe răsăritene au menţinut de-a lungul secolelor această relaţie între Biserică şi Stat. Episcopul ortodox Timothy Ware arăta în cartea sa, The Orthodox Church, care a fost rezultatul: „Naţionalismul a devenit plaga ortodoxiei în timpul ultimelor zece secole“.

În Apus, ultimul împărat roman a fost detronat în anul 476 e.n. datorită invaziei triburilor germanice. Acest eveniment a marcat sfîrşitul Imperiului Roman de Apus. Referitor la vacuum-ul politic care a urmat, The New Encyclopædia Britannica afirmă: „O nouă putere s-a format: Biserica Romană, biserica episcopului de Roma. Această biserică se credea a fi succesoarea Imperiului Roman dispărut“. Această enciclopedie spune în continuare: „Papii romani . . . au extins pretenţia laică de guvernare a bisericii dincolo de graniţele bisericii-stat şi au dezvoltat aşa-numita teorie a celor două spade, afirmînd că Cristos i-a dat papei nu numai putere spirituală asupra bisericii, ci şi putere laică asupra regatelor lumii“.

Bisericile protestante naţionale

Pe parcursul Evului Mediu, atît religia ortodoxă, cît şi cea romano-catolică au continuat să fie implicate profund în politică, în intrigile lumii şi în războaie. A marcat oare Reforma Protestantă din secolul al XVI-lea o întoarcere la adevăratul creştinism, separat de lume?

 Nu. În The New Encyclopædia Britannica citim: „Reformatorii protestanţi aparţinînd tradiţiilor luterane, calviniste şi anglicane . . . au rămas ferm ataşaţi de concepţiile lui Augustin, pentru a cărui teologie simţeau o afinitate deosebită . . . Fiecare dintre cele trei tradiţii protestante principale din Europa secolului al XVI-lea . . . a găsit sprijin din partea autorităţilor laice din Saxonia [Germania centrală], Elveţia şi Anglia şi a rămas pe aceeaşi poziţie faţă de stat ca şi biserica medievală“.

În loc să realizeze o întoarcere la creştinismul autentic, Reforma a dat naştere la o mulţime de biserici naţionale sau teritoriale care căutau să intre în graţiile statelor politice şi le sprijineau activ în războaiele lor. De fapt, atît Biserica Catolică, cît şi Biserica Protestantă au promovat războaie religioase. Referitor la astfel de războaie, Arnold Toynbee scria în cartea sa An Historian’s Approach to Religion: „Ele i-au dat în vileag pe catolicii şi protestanţii din Franţa, Olanda, Germania şi Irlanda, precum şi sectele rivale de protestanţi din Anglia şi din Scoţia, în cursul străduinţei pline de brutalitate de a se suprima unii pe alţii prin forţa armelor“. Conflictele din prezent care dezbină Irlanda, precum şi fosta Iugoslavie, demonstrează faptul că Bisericile Romano-Catolică, Ortodoxă şi Protestantă sînt încă profund implicate în afacerile acestei lumi.

Înseamnă aceasta că adevăratul creştinism, separat de lume, nu mai există pe pămînt? Articolul care urmează va răspunde la această întrebare.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 10, 11]

CUM A DEVENIT „CREŞTINISMUL“ O RELIGIE DE STAT

CREŞTINISMUL nu a fost niciodată destinat să facă parte din această lume (Matei 24:3, 9; Ioan 17:16). Totuşi, cărţile de istorie ne spun că în secolul al IV-lea e.n. „creştinismul“ a devenit religia oficială de stat a Imperiului Roman. Cum s-a întîmplat lucrul acesta?

Începînd cu Nero (54–68 e.n.) şi pînă în secolul al III-lea e.n., toţi împăraţii romani i-au persecutat crunt pe creştini, sau au permis persecutarea lor. Gallienus (253–268 e.n.) a fost primul împărat roman care a emis o declaraţie de tolerare a lor. Chiar şi în acel timp, creştinismul era o religie interzisă în tot imperiul. După Gallienus, persecuţiile au continuat, iar în timpul lui Diocleţian (284–305 e.n.) şi al primilor săi succesori, acestea chiar s-au intensificat.

Momentul de cotitură a survenit la începutul secolului al IV-lea, odată cu aşa-zisa convertire la creştinism a împăratului Constantin I. Referitor la această „convertire“, lucrarea în limba franceză intitulată Théo—Nouvelle encyclopédie catholique (Théo — Noua Enciclopedie Catolică) afirmă: „Constantin pretindea că era împărat creştin. În realitate, el s-a botezat numai pe patul de moarte“. Totuşi, în anul 313 e.n., Constantin şi asociatul său în guvernare, Licinius, au emis un edict care garanta libertatea religioasă atît pentru creştini, cît şi pentru păgîni. New Catholic Encyclopedia afirmă: „Faptul că Constantin a extins libertatea de închinare la creştini, ceea ce însemna că creştinismul era recunoscut în mod oficial drept religio licita [religie legală] alături de păgînism, a constituit un act revoluţionar“.

The New Encyclopædia Britannica declară însă: „El [Constantin] nu a făcut din creştinism religia imperiului“. Istoricul francez Jean-Rémy Palanque, membru al Institutului Franţei, scrie: „În mod oficial însă, Statul roman . . . a rămas păgîn. Iar cînd Constantin a aderat la religia lui Cristos, nu s-a pus capăt situaţiei“. În lucrarea The Legacy of Rome, profesorul Ernest Barker afirma: „[Victoria lui Constantin] nu a dus la instituirea imediată a creştinismului ca religie de stat. Constantin s-a mulţumit să recunoască creştinismul drept una dintre formele publice de închinare ale imperiului. În următorii şaptezeci de ani, în Roma au fost practicate în mod oficial vechile ritualuri păgîne“.

Aşadar, în acest moment „creştinismul“ era o religie legală în Imperiul Roman. Cînd a devenit acesta religia oficială de stat, în sensul deplin al cuvîntului? În New Catholic Encyclopedia citim: „Politica [lui Constantin] a fost continuată de către succesorii săi, cu excepţia lui Iulian [361–363 e.n.], ale cărui persecuţii împotriva creştinismului au luat sfîrşit în mod brusc prin moartea sa. În final, în ultimul sfert al secolului al IV-lea, Teodosiu cel Mare [379–395 e.n.] a făcut din creştinism religia oficială a imperiului şi a interzis închinarea păgînă publică“.

Confirmînd acest lucru şi dezvăluind ce era în realitate această nouă religie de stat, biblistul şi istoricul F. J. Foakes Jackson scria: „Sub Constantin, creştinismul şi Imperiul Roman erau aliaţi. Sub Teodosiu, acestea s-au unit . . . De acum înainte, titlul de catolic avea să fie rezervat celor care adorau cu egală reverenţă pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfînt. Întreaga politică religioasă a acestui împărat a fost dirijată în acest scop, şi a avut drept rezultat faptul că Credinţa Catolică a devenit singura religie legală a romanilor“.

Jean-Rémy Palanque scria: „În timp ce combătea păgînismul, Teodosiu a luat, de asemenea, poziţie în favoarea Bisericii [Catolice] ortodoxe; edictul său din anul 380 e.n. le ordona tuturor supuşilor săi să adopte credinţa Papei Damasus şi a episcopului [trinitarian] de Alexandria şi îi priva pe dizidenţi de libertatea de închinare. Marele Conciliu de la Constantinopol (381) condamna din nou toate ereziile, iar împăratul s-a asigurat ca nici un episcop să nu le susţină. Creştinismul [trinitar] niceean devenise cu desăvîrşire religie de stat . . . Biserica era strîns unită cu Statul şi se bucura de sprijinul său exclusiv“.

Astfel, nu creştinismul pur din timpul apostolilor a devenit religia de stat a Imperiului Roman. Catolicismul trinitarian din secolul al IV-lea, impus cu forţa de împăratul Teodosiu I şi practicat de Biserica Romano-Catolică, a fost, şi atunci şi azi, cu adevărat o parte a acestei lumi.

[Provenienţa fotografiei]

Împăratul Teodosiu I: Real Academia de la Historia, Madrid (Foto Oronoz)

[Provenienţa fotografiei de la pagina 8]

Scala/Art Resource, N.Y.