Primii creştini şi lumea

CU APROXIMATIV două mii de ani în urmă, a avut loc în Orientul Mijlociu un eveniment cu totul extraordinar. Fiul unic-născut al lui Dumnezeu a fost trimis din locuinţa cerească pentru a trăi pentru scurt timp în lumea omenirii. Cum a reacţionat majoritatea omenirii? Apostolul Ioan răspunde: „El [Isus] era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi [Israel] şi ai Săi nu L-au primit“. — Ioan 1:10, 11.

Într-adevăr, lumea nu l-a acceptat pe Isus, Fiul lui Dumnezeu. De ce? Isus a explicat unul dintre motive atunci cînd a spus: „Lumea . . . pe Mine Mă urăşte, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sînt rele“ (Ioan 7:7). În cele din urmă, aceeaşi lume — reprezentată prin cîţiva conducători religioşi iudei, un rege edomit şi un politician roman — l-a condamnat pe Isus la moarte (Luca 22:66—23:25; Faptele  3:14, 15; 4:24–28). Ce se poate spune despre continuatorii lui Isus? Avea să fie lumea mai dispusă să-i accepte pe aceştia? Nu. Cu puţin timp înainte de moartea sa, Isus i-a avertizat: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sînteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte“. — Ioan 15:19.

În timpul apostolilor

Cuvintele lui Isus s-au dovedit a fi adevărate. La numai cîteva săptămîni după moartea sa, apostolii săi au fost arestaţi, ameninţaţi şi bătuţi (Faptele 4:1–3; 5:17, 18, 40). La scurt timp după aceea, zelosul Ştefan a fost tîrît înaintea Sanhedrinului iudaic şi apoi a fost omorît cu pietre (Faptele 6:8–12; 7:54, 57, 58). Mai tîrziu, apostolul Iacov a fost executat de către regele Irod Agripa I (Faptele 12:1, 2). În timpul călătoriilor sale misionare, Pavel a fost persecutat la instigările iudeilor din diaspora. — Faptele 13:50; 14:2, 19.

Cum au reacţionat primii creştini la o astfel de opoziţie? În primele zile, cînd autorităţile religioase le-au interzis apostolilor să predice în numele lui Isus, ei au declarat: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decît de oameni“ (Faptele 4:19, 20; 5:29). Aceasta a continuat să fie atitudinea lor ori de cîte ori întîmpinau opoziţie. Totuşi, apostolul Pavel i-a sfătuit pe creştinii din Roma ‘să fie supuşi autorităţilor [guvernamentale] care sînt mai presus de ei’. De asemenea, el i-a sfătuit: „Dacă este cu putinţă, atît cît depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii“ (Romani 12:18; 13:1). Aşadar, primii creştini aveau de realizat un echilibru dificil. Ei ascultau de Dumnezeu în calitate de principal Stăpînitor al lor. În acelaşi timp, ei erau supuşi autorităţilor naţionale şi căutau să trăiască în pace cu toţi oamenii.

Creştinii în lumea romană

În societatea Imperiului Roman din secolul I, creştinii au beneficiat fără îndoială de pe urma acelei pax romana, sau pacea romană, menţinută cu ajutorul legiunilor romane. Autoritatea stabilă a legii şi a ordinii, drumurile bune şi călătoriile maritime relativ sigure au creat condiţii care au favorizat extinderea creştinismului. Evident că primii creştini şi-au recunoscut îndatoririle faţă de societate şi au urmat porunca lui Isus de ‘a da Cezarului ce este al Cezarului’ (Marcu 12:17). Scriindu-i împăratului roman Antoninus Pius (138–161 e.n.), Iustin Martirul afirma despre creştini că îşi plăteau impozitele „mai repede decît toţi oamenii“ (First Apology, capitolul 17). În anul 197 e.n., Tertulian le-a spus conducătorilor romani că încasatorii lor de impozite „le erau recunoscători creştinilor“ pentru conştiinciozitatea cu care îşi achitau impozitele (Apology, capitolul 42). Aceasta era o modalitate prin care ei urmau sfatul lui Pavel potrivit căruia trebuiau să se supună autorităţilor superioare.

În plus, în măsura în care le permiteau principiile lor creştine, primii creştini căutau să trăiască în pace cu vecinii lor. Dar acest lucru nu era uşor. Lumea din jurul lor era extrem de imorală şi era cufundată în idolatria greco-romană, la care, nu cu mult timp în urmă, fusese adăugată închinarea la împărat. Religia păgînă a romanilor era în esenţă o religie de stat, astfel că orice refuz  de a o practica putea fi considerat drept un act de ostilitate faţă de Stat. În ce situaţii i-a pus acest lucru pe creştini?

Profesorul E. G. Hardy de la Universitatea Oxford a scris: „Tertulian enumeră multe lucruri care erau inacceptabile pentru un creştin conştiincios, deoarece implicau idolatria, cum ar fi: jurămîntul care se obişnuia la încheierea de contracte; iluminatul uşilor cu ocazia sărbătorilor etc.; toate ceremoniile religioase păgîne; întrecerile sportive şi circul; profesia de învăţător al literaturii laice [clasicii păgîni]; serviciul militar; funcţiile publice”. — Christianity and the Roman Government.

Da, era dificil să trăieşti în lumea romană fără să-ţi renegi credinţa creştină. Scriitorul catolic francez A. Hamman scrie: „Era imposibil să întreprindă ceva fără să întîlnească o divinitate. Din cauza poziţiei sale, creştinul se confrunta zilnic cu probleme; el se afla la periferia societăţii . . . Problemele se iveau în orice moment, acasă, pe stradă, la piaţă . . . Pe stradă, creştinul, indiferent că era sau nu cetăţean roman, trebuia să-şi descopere capul în faţa templelor sau a statuilor. Cum să se sustragă de la acest lucru fără să trezească suspiciuni şi cum să i se supună fără să comită un act de devoţiune? Dacă era comerciant şi trebuia să împrumute o sumă de bani, creditorul îi pretindea un jurămînt în numele zeilor . . . Dacă accepta o funcţie publică, se aştepta din partea lui să aducă o jertfă. Dacă era înrolat, cum să se sustragă de la depunerea jurămîntului şi de la ritualurile pe care le implica serviciul militar?“ — La vie quotidienne des premiers chrétiens (95–197) (Viaţa cotidiană a primilor creştini, 95–197 e.n.).

Buni cetăţeni, dar defăimaţi

În jurul anului 60 sau 61 e.n., cînd Pavel se afla la Roma aşteptînd să fie judecat de împăratul Nero, iudeii de frunte spuneau referitor la primii creştini: „Despre partida [secta, NW] aceasta am aflat, căci pretutindeni se vorbeşte împotriva ei“ (Faptele 28:22). Consemnările istorice confirmă faptul că se vorbea împotriva creştinilor — însă pe nedrept. În cartea sa The Rise of Christianity, E. W. Barnes relatează: „În primele documente demne de încredere, mişcarea creştină este reprezentată ca fiind în principal morală şi manifestînd respect faţă de lege. Membrii săi doreau să fie buni cetăţeni şi supuşi loiali. Ei evitau slăbiciunile şi viciile păgînismului. În viaţa particulară, căutau să fie vecini paşnici şi prieteni demni de încredere. Ei erau învăţaţi să fie echilibraţi, harnici şi să ducă o viaţă curată. În mijlocul corupţiei şi imoralităţii care predomina, ei erau cinstiţi şi fideli dacă rămîneau loiali principiilor lor. Normele lor de ordin sexual erau înalte: legătura căsătoriei era respectată, iar viaţa de familie era pură. Oricine ar fi crezut că, întrucît ei aveau astfel de virtuţi, nu puteau fi nişte cetăţeni care să creeze probleme. Cu toate acestea, ei au fost mult timp dispreţuiţi, defăimaţi şi urîţi“.

Întocmai cum lumea antică nu-l înţelesese pe Isus, nu-i înţelegea nici pe creştini şi, drept urmare, îi ura. Deoarece refuzau să se închine împăratului şi divinităţilor păgîne, ei erau acuzaţi de ateism. Dacă avea loc o catastrofă, erau condamnaţi că i-au mîniat pe zei. Întrucît nu asistau la jocurile imorale sau la sîngeroasele spectacole cu gladiatori, erau consideraţi antisociali, ba chiar că ‘urăsc rasa umană’. Adversarii lor pretindeau că „secta“ creştină destrăma familiile şi că, prin urmare, ea constituia un pericol la adresa stabilităţii sociale. Tertulian vorbea despre soţi păgîni care preferau ca soţiile lor să comită adulter decît să devină creştine.

Creştinii erau criticaţi pentru că erau împotriva avortului, care era practicat pe scară largă în acel timp. Cu toate acestea, adversarii lor îi acuzau că omoară copii. Se  pretindea că la întrunirile lor ei beau sîngele copiilor sacrificaţi. În acelaşi timp, adversarii lor căutau să-i forţeze să mănînce cîrnaţi cu sînge, ştiind că acest lucru era împotriva conştiinţei lor. În felul acesta, acei opozanţi au dovedit că propriile lor acuzaţii erau mincinoase. — Tertulian, Apology, capitolul 9.

Dispreţuiţi ca fiind o sectă nouă

Istoricul Kenneth Scott Latourette scria: „Mai existau o mulţime de alte acuzaţii prin care creştinismul era ridiculizat din cauza originii sale recente şi era pus în contrast cu caracterul străvechi al rivalilor săi [iudaismul şi religiile păgîne greco-romane]“ (A History of the Expansion of Christianity, volumul 1, pagina 131). La începutul secolului al II-lea e.n., istoricul roman Suetoniu numea creştinismul „o nouă superstiţie dăunătoare“. Tertulian a confirmat faptul că însuşi numele de creştin era detestat şi că creştinii erau o sectă care nu era iubită. Vorbind despre modul în care erau priviţi creştinii de către funcţionarii de stat ai Imperiului Roman din secolul al II-lea, Robert M. Grant scria: „Concepţia fundamentală era că creştinismul nu este altceva decît o religie inutilă, poate chiar dăunătoare“. — Early Christianity and Society.

Acuzaţi de prozelitism agresiv

În cartea sa, intitulată Les premiers siècles de l’Eglise (Primele secole ale Bisericii), Jean Bernardi, profesor la Sorbona, scria: „[Creştinii] trebuiau să se ducă să vorbească pretutindeni şi tuturor. Pe drumuri şi în oraşe, în pieţe publice şi în case. La timp şi nelatimp. Celor săraci, şi celor bogaţi, împovăraţi de propriile averi. Celor neînsemnaţi, precum şi guvernatorilor provinciilor romane . . . Trebuiau să pornească la drum, să se îmbarce pe corăbii pentru a se duce pînă la marginile pămîntului“.

Făceau ei acest lucru? Există dovezi că da. Profesorul Léon Homo relatează că opinia publică era ostilă primilor creştini din cauza ‘prozelitismului lor înflăcărat’. Profesorul Latourette declară că, în timp ce iudeii îşi pierduseră zelul pentru facerea de prozeliţi, „creştinii, în schimb, erau nişte misionari stăruitori şi, drept urmare, stîrneau resentimente“.

În secolul al II-lea e.n., filozoful roman Celsus a criticat metodele de predicare ale creştinilor. El a declarat că creştinismul era pentru oamenii neinstruiţi şi că îi putea ‘convinge numai pe cei stupizi, pe sclavi, pe femei şi pe copiii mici’. El i-a acuzat pe creştini că îi îndoctrinau pe „cei creduli“, determinîndu-i „să creadă fără să gîndească în mod logic“. El pretindea că aceştia le spuneau noilor lor discipoli: „Nu puneţi întrebări; doar credeţi“. Totuşi, după părerea lui Origene, Celsus însuşi recunoştea că „nu doar oamenii de rînd adoptau religia lui Isus, conduşi fiind de doctrina acestuia“.

Fără ecumenism

Primii creştini mai erau criticaţi şi pentru că pretindeau că deţin adevărul primit de la singurul Dumnezeu adevărat. Ei nu acceptau ecumenismul, sau interconfesionalismul. Latourette scria: „Spre deosebire de majoritatea credinţelor din timpul acela, ei [creştinii] erau ostili altor religii . . . În contrast cu toleranţa fără margini care caracteriza celelalte culte, ei declarau că deţineau adevărul absolut“.

 În anul 202 e.n., împăratul Septimiu Sever a emis un edict care le interzicea creştinilor să facă prozeliţi. Acest lucru nu i-a oprit însă din activitatea de a depune mărturie despre credinţa lor. Latourette descrie care a fost rezultatul: „Prin refuzul de a face compromis cu religiile păgîne existente şi cu multe dintre obiceiurile sociale şi dintre practicile morale ale timpului, [creştinismul de început] a dezvoltat o unitate şi o organizare care l-a pus în opoziţie cu societatea. Tocmai schimbarea bruscă ce se pretindea pentru a i te alătura le dădea aderenţilor săi o convingere care constituia o sursă de rezistenţă împotriva persecuţiei şi o sursă de zel în cîştigarea de prozeliţi“.

Consemnarea istorică este deci clară. Primii creştini, în marea lor majoritate, deşi se străduiau să fie buni cetăţeni şi să trăiască în pace cu toţi oamenii, refuzau să devină o parte ‘a lumii’ (Ioan 15:19). Ei respectau autorităţile. Dar cînd Cezarul le interzicea să predice, ei nu aveau altă soluţie decît să continue să predice. Ei căutau să trăiască în pace cu toţi oamenii, dar refuzau să facă compromis în privinţa normelor morale şi a idolatriei păgîne. Pentru toate acestea, ei erau dispreţuiţi, defăimaţi, urîţi şi persecutaţi, întocmai cum profeţise Cristos că se va întîmpla. — Ioan 16:33.

Au continuat oare să fie separaţi de lume? Sau, odată cu trecerea timpului, cei care declarau că practică creştinismul şi-au schimbat atitudinea în această privinţă?

[Text generic pe pagina 4]

„Din cauza poziţiei sale, creştinul se confrunta zilnic cu probleme; el se afla la periferia societăţii.“

[Text generic pe pagina 6]

„Creştinismul era ridiculizat din cauza originii sale recente şi era pus în contrast cu caracterul străvechi al rivalilor săi.“

 [Provenienţa fotografiei de pe copertă]

Coperta: Alinari/Art Resource, N.Y.

[Legenda fotografiei de la pagina 3]

Deoarece refuzau să se închine împăratului roman şi divinităţilor păgîne, creştinii erau acuzaţi de ateism

[Provenienţa fotografiei]

Museo della Civiltà Romana, Roma

[Legenda ilustraţiei de la pagina 7]

Creştinii din secolul I erau cunoscuţi ca predicatori zeloşi ai mesajului despre Regat