Relatare autobiografică

Să ne amintim din tinereţe de Creatorul nostru

RELATARE DE DAVID Z. HIBSHMAN

„Dacă am ajuns la capătul vieţii, sper din toată inima să-i fi fost fidelă lui Iehova. Îl implor să aibă grijă de dragul meu David. Iehova, îţi mulţumesc pentru el şi pentru căsnicia noastră. Atât de minunată, atât de fericită!“

IMAGINAŢI-VĂ ce am simţit când, după ce mi-am înmormântat soţia în martie 1992, am găsit în jurnalul ei această ultimă însemnare! Cu doar cinci luni înainte sărbătoriserăm 60 de ani de când Helen începuse serviciul cu timp integral.

Îmi amintesc foarte bine de acea zi din 1931 în care eu şi Helen stăteam unul lângă altul la congresul de la Columbus (Ohio, SUA). Deşi nu avea încă 14 ani, Helen a apreciat chiar mai mult decât mine semnificaţia acelui eveniment. La scurt timp după aceea, Helen şi-a demonstrat entuziasmul faţă de lucrarea de predicare devenind împreună cu mama sa, care era văduvă, pioniere, cum sunt numiţi la Martorii lui Iehova evanghelizatorii cu timp integral. Ele renunţaseră la casa confortabilă pe care o aveau pentru a predica în zonele rurale din sudul Statelor Unite.

Moştenirea mea creştină

În 1910, părinţii mei, împreună cu cei doi copilaşi ai lor, s-au mutat din estul Pennsylvaniei în oraşul Grove, adică în partea vestică a statului. Aici au dat un acont pentru o căsuţă modestă şi au devenit membri activi ai Bisericii Reformate. Nu după mult timp, ei au fost vizitaţi de William Evans, un Student în Biblie, cum se numeau la data aceea Martorii lui Iehova. Tata — care nu avea pe atunci decât vreo 25 de ani — şi mama — mai tânără decât el cu cinci ani — l-au ascultat pe acel galez prietenos şi l-au invitat la masă. În scurtă vreme ei şi-au însuşit adevărurile biblice pe care le învăţau.

Pentru a fi mai aproape de congregaţie, tata s-a mutat împreună cu familia la circa 40 de kilometri distanţă de oraşul Sharon. După câteva luni, în 1911 sau 1912, tata şi mama s-au botezat. Cuvântarea  de botez a fost ţinută de Charles Taze Russell, primul preşedinte al Societăţii Watch Tower. M-am născut pe 4 decembrie 1916, când părinţii mei aveau deja patru copii. La naşterea mea s-a făcut anunţul: „Încă un frate de iubit“, de unde şi numele meu, David, care înseamnă „iubit“.

Când aveam patru săptămâni am fost dus la primul meu congres. Pe vremea aceea, pentru a participa la întrunirile congregaţiei, tata şi fraţii mei mai mari mergeau pe jos mai mulţi kilometri, în timp ce mama ne ducea pe mine şi pe sora mea cu tramvaiul. Întrunirile erau alcătuite dintr-o sesiune de dimineaţă şi una de după-amiază. Acasă, conversaţiile noastre se axau deseori pe articole apărute în Turnul de veghere şi Epoca de Aur, cum se numea pe atunci revista Treziţi-vă!

Tragem foloase de pe urma unor exemple excelente

Congregaţia noastră a fost vizitată de mulţi pelerini, cum erau numiţi pe atunci oratorii itineranţi. De obicei, ei stăteau cu noi o zi sau două. Unul dintre oratorii pe care mi-i amintesc este Walter J. Thorn, care îşi adusese aminte de Marele său Creator în „zilele tinereţii“ (Eclesiastul 12:1). Când eram mic mergeam cu tata să expunem „Foto-Drama Creaţiunii“, o prezentare audio-video din patru părţi a istoriei omenirii.

Deşi fratele Evans şi soţia lui, Miriam, nu aveau copii, ei au devenit părinţii şi bunicii noştri spirituali. William îi spunea mereu tatălui meu „fiule“. Atât el, cât şi Miriam au inoculat în familia noastră spiritul de evanghelizator. În primii ani ai secolului al XX-lea, fratele Evans a mers de mai multe ori în Ţara Galilor pentru a răspândi adevărul biblic în regiunea din jurul oraşului Swansea. Acolo i se spunea predicatorul din America.

În 1928, fratele Evans a renunţat la serviciul laic şi a început să predice în regiunea deluroasă din Virginia de Vest. El a fost însoţit de cei doi fraţi ai mei mai mari, Clarence, de 21 de ani, şi Carl, de 19 ani. Atât eu, cât şi cei trei fraţi ai mei am petrecut mulţi ani în ministerul cu timp integral. De fapt, toţi patru am slujit în tinereţe ca supraveghetori itineranţi ai Martorilor lui Iehova. Nu cu mult timp în urmă, sora cea mai mică a mamei, Mary, în vârstă acum de peste 90 de ani, mi-a scris: „Cât de recunoscători suntem cu toţii că fratele Evans a manifestat zel faţă de minister şi a vizitat oraşul Grove!“ Mătuşa Mary face şi ea parte dintre cei care şi-au adus aminte de Creatorul lor încă din tinereţe.

Participăm la congrese

Numai tata şi Clarence au putut să asiste la congresul istoric ţinut în 1922 la Cedar Point, Ohio. În 1924 aveam însă maşină, aşa că am putut merge cu toţii la congresul de la Columbus, Ohio. Nouă, copiilor, ni s-a cerut să ne folosim economiile personale pentru a ne plăti singuri mâncarea pe parcursul celor opt zile de congres. Părinţii noştri considerau că toţi membrii familiei trebuie să înveţe să se întreţină singuri. De aceea, creşteam pui şi iepuri şi ne îngrijeam de stupi, iar noi, băieţii, distribuiam cu toţii ziare contra cost.

Când, în 1927, s-a ţinut congresul de la Toronto (Canada), frăţiorul nostru Paul avea şase luni. Eu am fost repartizat să rămân acasă şi să am grijă de Paul ajutat de o mătuşă a noastră care era căsătorită, în timp ce părinţii mei au plecat la Toronto împreună cu ceilalţi copii. Am fost răsplătit cu zece dolari, din care mi-am cumpărat un costum nou. Ni s-a spus întotdeauna că trebuie să  ne îmbrăcăm frumos la întruniri şi să avem grijă de hainele noastre.

La congresul memorabil din 1931 ţinut la Columbus, Ohio, Clarence şi Carl erau deja căsătoriţi şi activau ca pionieri împreună cu soţiile lor. Fiecare locuia într-o căsuţă mobilă făcută de ei. Carl se căsătorise cu Claire Houston din Wheeling, Virginia de Vest, şi, de aceea, la congresul de la Columbus am stat lângă Helen, care era sora mai mică a lui Claire.

Ministerul cu timp integral

Am terminat liceul în 1932, la vârsta de 15 ani. În anul următor, fratele meu Clarence, care activa ca pionier în Carolina de Sud, a primit o maşină de ocazie. Am făcut cerere pentru serviciul de pionier şi am început să lucrez alături de Clarence şi de soţia lui. Pe atunci, Helen slujea ca pionieră în Hopkinsville, Kentucky, unde i-am scris pentru prima oară. În scrisoarea de răspuns, ea m-a întrebat: „Eşti pionier?“

Apoi, în scrisoarea pe care i-am trimis-o şi pe care Helen a păstrat-o aproximativ 60 de ani, până la moarte, i-am răspuns: „Sunt şi sper să pot fi mereu“. În acea scrisoare i-am povestit lui Helen că distribuisem broşura intitulată Regatul, speranţa lumii unor clerici şi unor jurişti întâlniţi în teritoriul ce-mi fusese repartizat.

În 1933, tata mi-a construit un cort pe roţi — un fel de remorcă lungă de 2,4 metri şi lată de 2 metri, cu pereţi confecţionaţi dintr-o prelată fixată de jur împrejurul unor stâlpi subţiri; şi cu două ferestre, una în faţă şi cealaltă în spate. Aceasta a fost umila mea locuinţă pe parcursul următorilor patru ani de pionierat.

În martie 1934, Clarence şi Carl, împreună cu soţiile lor, precum şi Helen şi mama ei, cumnata lui Clarence şi eu — adică 8 persoane — ne îndreptam spre vest pentru a participa la congresul de la Los Angeles, California. Unii dintre noi mergeau cu bicicleta, dar dormeau la mine în remorcă. Eu am dormit în maşină, în timp ce restul au închiriat camere. Din cauza unor defecţiuni la maşină, am ajuns la Los Angeles în a doua din cele şase zile de congres. Aici, la 26 martie, eu şi Helen am putut în sfârşit să ne simbolizăm dedicarea lui Iehova prin botezul în apă.

La congres, Joseph F. Rutherford, pe atunci preşedintele Societăţii Watch Tower, s-a întâlnit personal cu toţi pionierii. El ne-a încurajat spunând că suntem apărători vajnici ai adevărului biblic. Tot atunci s-au luat măsuri pentru ca pionierii să primească un ajutor bănesc astfel încât să-şi poată continua ministerul.

Învăţăminte pe viaţă

Când ne-am întors de la congresul ţinut la Los Angeles, am răspândit cu toţii mesajul despre Regat oamenilor din Carolina de Sud, Virginia, Virginia de Vest şi Kentucky. După ani de zile, Helen scria despre acea perioadă: „Nu exista nici o congregaţie pe care să te bizui, nici un prieten care să te ajute, deoarece eram într-adevăr nişte străini într-un ţinut străin. Dar ştiu acum că am tras învăţăminte. Am devenit bogată“.

Ea se întreba: „Ce face o tânără cu timpul ei când este departe de prieteni şi de casă? Ei bine, nu a fost chiar aşa de rău. Nu-mi amintesc să mă fi plictisit vreodată. Citeam mult. Nu am renunţat niciodată la obiceiul de a citi publicaţiile noastre biblice şi de a studia. Stăteam lângă mama învăţând să drămuiesc banii pe care îi aveam, să fac cumpărături, să schimb o roată dezumflată, să gătesc, să cos şi să predic. Nu regret nimic şi aş lua-o cu dragă inimă de la capăt“.

Pe parcursul acelor ani, Helen şi mama ei se mulţumeau să locuiască într-o mică remorcă, deşi mama sa avea o casă frumoasă. După congresul  din 1937 de la Columbus, Ohio, sănătatea mamei lui Helen s-a înrăutăţit, ea trebuind să fie internată în spital. Mama lui Helen a murit în noiembrie 1937, în Philippi, Virginia de Vest, unde fusese repartizată ca pionieră.

M-am căsătorit şi mi-am continuat serviciul

La 10 iunie 1938, eu şi Helen ne-am căsătorit în cadrul unei ceremonii simple ţinute în casa unde se născuse Helen, la Elm Grove, lângă Wheeling (Virginia de Vest). Cuvântarea de nuntă a fost ţinută de dragul nostru frate Evans, care adusese familia noastră la adevăr cu câţiva ani înainte ca eu să mă fi născut. După nuntă, eu şi Helen am plănuit să ne întoarcem să lucrăm ca pionieri în estul statului Kentucky, dar, spre marea noastră surpriză, am fost invitat să lucrez ca serv de zonă. Această sarcină pretindea să vizitez grupurile de Martori ai lui Iehova din vestul statului Kentucky, precum şi unele regiuni din Tennessee pentru a-i ajuta pe fraţi în minister. Pe atunci, în toate zonele pe care le-am vizitat nu existau decât vreo 75 de proclamatori ai Regatului.

Deoarece, pe vremea aceea, naţionalismul pervertise gândirea multora, mă aşteptam să fiu curând arestat ca urmare a neutralităţii mele creştine (Isaia 2:4). Totuşi, graţie fişei mele de activitate în minister, am primit de la centrul de recrutare un certificat prin care mi se permitea să continuu ministerul cu timp integral.

La începutul lucrării noastre itinerante, aproape toată lumea se mira cât eram de tineri. În Hopkinsville, Kentucky, o soră creştină a îmbrăţişat-o afectuos pe Helen şi a întrebat-o: „Îţi aduci aminte de mine?“ În 1933, Helen îi depusese mărturie în magazinul sătesc condus de soţul ei. Această femeie era profesoară la şcoala duminicală, dar, după ce a citit cartea pe care i-o lăsase Helen, ea şi-a cerut scuze în faţa elevilor săi pentru faptul că le predase învăţături nebiblice. După ce şi-a dat demisia din biserică, ea a început să proclame adevărurile biblice în localitatea sa. Împreună cu Helen am slujit trei ani în vestul statului Kentucky, iar această soră şi soţul ei ne-au găzduit de fiecare dată.

Pe vremea aceea ţineam congrese locale restrânse şi la unul dintre ele a participat A. H. Macmillan. El stătuse în casa părinţilor lui Helen când ea era mică, motiv pentru care, pe parcursul congresului, el a preferat să stea cu noi în casa noastră mobilă lungă de 5 metri, unde aveam un pat în plus. Şi el îşi amintise de Marele său Creator în zilele tinereţii, fiind dedicat lui Iehova din 1900, de la vârsta de 23 de ani.

În noiembrie 1941, lucrarea fraţilor itineranţi a fost întreruptă pentru o vreme, iar eu am fost repartizat ca pionier în Hazard, Kentucky. Am lucrat şi cu acest prilej împreună cu fratele meu Carl şi cu soţia lui, Claire. Aici ni s-a alăturat Joseph Houston, nepotul lui Helen, care a început să activeze şi el ca pionier şi a continuat să lucreze în ministerul cu timp integral aproximativ 50 de ani. El a murit subit în urma unui atac de cord în 1992, în timp ce slujea cu fidelitate la sediul mondial al Martorilor lui Iehova din Brooklyn, New York.

În 1943 am fost repartizaţi la Rockville, Connecticut. Pentru mine şi Helen, aici era o altă lume, ca să zicem aşa, deoarece noi eram obişnuiţi să predicăm în sudul Statelor Unite. În Rockville, Helen conducea cu regularitate peste 20 de studii biblice pe săptămână. În cele din urmă am închiriat o cameră modestă menită să servească drept Sală a Regatului, formând nucleul unei mici congregaţii.

În timp ce slujeam la Rockville, am fost invitaţi să urmăm cursurile celei de a 5-a clase a Şcolii Biblice Galaad a Societăţii Watchtower, cursuri ţinute la South Lansing, New York. Am fost nespus de bucuroşi să aflăm că Aubrey şi Bertha Bivens, prieteni de-ai noştri din perioada când lucraserăm ca pionieri în Kentucky, aveau să ne fie colegi de clasă.

Şcoala şi noua noastră repartiţie

Deşi eram încă destul de tineri, majoritatea colegilor noştri erau şi mai tineri. Da, ei îşi aminteau de Creatorul lor în tinereţe. Am absolvit şcoala în iulie 1945, chiar spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial. În timp ce aşteptam repartiţiile ca misionari, am lucrat împreună cu congregaţia Flatbush din Brooklyn, New York. În sfârşit, la 21 octombrie 1946 zburam spre noua noastră  locuinţă: oraşul Guatemala, din Guatemala. În acest zbor eram însoţiţi de alţi şase colegi de clasă, inclusiv de familia Bivens. Pe atunci, în această ţară din America Centrală existau mai puţin de 50 de Martori ai lui Iehova.

În aprilie 1949, câţiva dintre noi, misionarii, au fost mutaţi la Quetzaltenango, al doilea oraş ca mărime şi importanţă din ţară. Acest oraş este situat la circa 2 300 de metri deasupra nivelului mării, iar aerul de munte este proaspăt şi curat. Helen a rezumat activitatea noastră aici astfel: „Pentru noi a fost un privilegiu să predicăm în zeci de oraşe şi sate. Ne sculam la aproximativ patru dimineaţa şi luam un autobuz (care deseori era prevăzut cu câte un stor din prelată în loc de geamuri) până într-un oraş îndepărtat. Acolo predicam circa opt ore, iar seara ne întorceam acasă“. Astăzi, în multe dintre aceste locuri există congregaţii, inclusiv în Quetzaltenango, unde sunt şase.

Nu după mult timp, a fost nevoie de misionari care să slujească pe coasta caraibiană, la Puerto Barrios, al treilea oraş ca mărime din Guatemala. Fratele şi sora Bivens, tovarăşii noştri dragi alături de care slujisem cinci ani în Guatemala, au fost printre cei ce au plecat spre această nouă repartiţie. Despărţirea a fost dureroasă şi a lăsat un gol în vieţile noastre. Deoarece în casa de misionari nu mai rămăsesem decât eu şi Helen, ne-am mutat într-un apartament mic. În 1955, eu şi Helen am acceptat o nouă repartiţie într-un oraş mai aproape de tropice numit Mazatenango. Fratele meu cel mai mic, Paul, şi soţia lui, Dolores, care absolviseră Galaadul în 1953, slujiseră în acest oraş cu puţin timp înainte de sosirea noastră aici.

În 1958, aveam în Guatemala peste 700 de Martori, 20 de congregaţii şi trei circumscripţii. Eu şi Helen începuserăm din nou lucrarea itinerantă, vizitând grupuri mici de Martori şi mai multe congregaţii, inclusiv cea din Quetzaltenango. Apoi, în august 1959, am fost invitaţi să ne întoarcem în oraşul Guatemala, unde am locuit la biroul filialei. Am fost repartizat să lucrez la filială, în timp ce Helen şi-a continuat lucrarea misionară încă 16 ani. Apoi a început să lucreze şi ea la biroul filialei.

Alte binecuvântări

Cu ani în urmă se părea că eu eram întotdeauna cel mai tânăr dintre cei ce-i slujeau lui Iehova. Acum, de cele mai multe ori, sunt cel mai în vârstă, aşa cum s-a întâmplat în 1996 când am participat la Şcoala pentru Membrii Comitetelor de Filială ţinută la Patterson. Aşa cum în tinereţe am primit atât de mult ajutor de la cei în etate, acum, în ultimele decenii, este un privilegiu pentru mine să-i pot ajuta pe mulţi tineri care doresc să-şi aducă aminte de Creatorul lor în tinereţe.

Iehova continuă să reverse o abundenţă de binecuvântări asupra poporului său de aici, din Guatemala. În 1999, erau peste 60 de congregaţii în oraşul Guatemala; iar în toate colţurile ţării există şi mai multe congregaţii, precum şi mii de proclamatori ai veştii bune despre Regatul lui Dumnezeu. Cei mai puţin de 50 de proclamatori ai Regatului existenţi la venirea noastră aici, acum 53 de ani, au devenit astăzi peste 19 000!

Am multe motive să fiu recunoscător

Nimeni nu trece prin viaţă fără necazuri, dar putem întotdeauna să ne aruncăm „sarcina asupra DOMNULUI“ (Psalmul 55:22). Deseori el ne dă forţă prin intermediul sprijinului pe care ni-l oferă tovarăşii noştri dragi. De exemplu, cu câţiva ani înainte să moară, Helen mi-a dăruit o plăcuţă înrămată pe care era inscripţionat versetul biblic din Evrei 6:10: „Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite lucrarea voastră şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru Numele Lui, voi care aţi slujit şi slujiţi sfinţilor“.

În comentariul pe care îl anexase, ea spunea printre altele: „Dragul meu, nu-ţi pot oferi aproape nimic în afară de TOATĂ DRAGOSTEA MEA . . .  Acest verset biblic ţi se potriveşte atât de bine şi te rog să ţi-l pui pe birou, nu pentru că ţi l-am dăruit eu, ci pentru că te caracterizează în toţi aceşti mulţi ani de serviciu“. Şi astăzi, plăcuţa se află pe biroul meu de la filiala din Guatemala.

Îi slujesc lui Iehova din tinereţe, iar acum, când sunt înaintat în vârstă, îi mulţumesc lui Iehova pentru că sunt sănătos şi pot să mă achit de sarcinile încredinţate. Când, conform obişnuinţei, citesc din Biblie, dau deseori de anumite versete pe care cred că iubita mea Helen le-ar fi subliniat în Biblia ei. Aşa mi s-a întâmplat când am recitit Psalmul 48:14: „Iată, Dumnezeul acesta este Dumnezeul nostru în veci de veci; El va fi călăuza noastră până la moarte“.

Este o plăcere pentru mine să le vorbesc altora despre perspectiva pe care ne-o oferă ziua învierii, când oameni aparţinând naţiunilor apuse îi vor întâmpina pe cei dragi, întorşi din moarte la o lume nouă. Ce perspectivă minunată! Câte lacrimi de bucurie nu vor curge atunci când ne vom aminti că Iehova este într-adevăr Dumnezeul „care îi mângâie pe cei ce sunt abătuţi“! — 2 Corinteni 7:6, NW.

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Începând din stânga sus, în sensul acelor de ceasornic: mama, tata, mătuşa Eva şi fraţii mei Carl şi Clarence, în 1910

[Legenda fotografiilor de la pagina 26]

Alături de Helen, în 1947 şi 1992