Relatare autobiografică

Recunoscător lui Iehova prin serviciul cu timp integral

RELATARE DE STANLEY E. REYNOLDS

M-am născut la Londra (Anglia) în 1910. După primul război mondial, părinţii mei s-au mutat într-un sătuleţ numit Westbury Leigh, din comitatul Wiltshire. Când eram tânăr, mă întrebam deseori cine este Dumnezeu. Nimeni nu putea să-mi răspundă. În plus, nu puteam să înţeleg de ce o comunitate atât de mică cum era a noastră avea nevoie de două capele, precum şi de o biserică pentru a i se închina lui Dumnezeu.

ÎN 1935, cu patru ani înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, eu şi fratele meu mai mic, Dick, am plecat cu bicicleta spre Weymouth, situat pe coasta sudică a Angliei, într-o excursie cu cortul. În timp ce stăteam în cort ascultând ploaia torenţială şi întrebându-ne ce să facem, am fost vizitaţi de un domn în vârstă distins, care mi-a oferit trei auxiliare pentru studierea Bibliei: Harfa lui Dumnezeu şi două volume intitulate Lumină. Le-am acceptat, fiind bucuros că aveam ceva care să mă ajute să scap de plictiseală. Lucrurile pe care le-am citit m-au captivat imediat, însă în acel moment nici nu-mi trecea prin minte că acestea aveau să schimbe cursul vieţii mele şi a fratelui meu.

Când m-am întors acasă, mama mi-a spus că Kate Parsons, din satul nostru, distribuia şi ea literatură biblică de acest fel. Această femeie era bine cunoscută deoarece, în pofida vârstei ei destul de înaintate, mergea pe o mică motocicletă pentru a-i vizita pe oamenii din comunitatea noastră dispersată. M-am dus la ea şi mi-a dat cu bucurie cărţile Creaţiune şi Bogăţie, precum şi alte publicaţii editate de Societatea Watch Tower. De asemenea, mi-a spus că era Martoră a lui Iehova.

 Când am terminat de citit cărţile împreună cu Biblia, eram convins că Iehova este Dumnezeul adevărat şi doream să-i aduc închinare. Ca urmare, am trimis bisericii noastre o scrisoare de retragere şi am început să asist la studiile biblice care se ţineau în locuinţa lui John şi Alice Moddy, în Westbury, cel mai apropiat oraş de satul nostru. La aceste întruniri asistau numai 7 persoane. Înainte şi după întruniri, Kate Parsons ne acompania la armoniu în timp ce noi intonam cu entuziasm cântările Regatului!

La începuturi

Îmi dădeam seama că trăiam într-o perioadă semnificativă şi doream cu ardoare să particip la lucrarea de predicare profeţită în Matei 24:14. Prin urmare, m-am lăsat de fumat, mi-am cumpărat o servietă şi m-am dedicat Marelui Dumnezeu, Iehova.

În august 1936, Joseph F. Rutherford, preşedintele Societăţii Watch Tower, urma să viziteze oraşul Glasgow (Scoţia) pentru a ţine o cuvântare intitulată „Armaghedonul“. Deşi oraşul Glasgow se afla la o distanţă de 600 de kilometri, eram hotărât să merg acolo şi să mă botez la acel congres. Întrucât aveam puţini bani, am mers cu trenul până la Carlisle, un oraş aflat la graniţa Scoţiei; îmi luasem bicicleta cu mine, iar de la Carlisle am pedalat 160 de kilometri spre nord. La întoarcere, am parcurs cea mai mare parte a drumului cu bicicleta, ajungând acasă epuizat fizic, însă întărit spiritualiceşte.

După aceea, am folosit bicicleta ori de câte ori mergeam să le vorbesc despre credinţa mea oamenilor din satele aflate în apropiere. Pe atunci, fiecare Martor avea o fişă de mărturie care conţinea un mesaj scriptural şi pe care i-o dădea locatarului ca s-o citească. De asemenea, foloseam fonograful portabil pentru a pune discuri pe care erau înregistrate cuvântări biblice ţinute de preşedintele Societăţii. Şi, bineînţeles, aveam întotdeauna la noi o traistă pentru reviste *, care ne identifica drept Martori ai lui Iehova.

Pionieratul în timpul războiului

Fratele meu s-a botezat în 1940. Cel de-al doilea război mondial începuse în 1939, şi atât eu, cât şi fratele meu am înţeles nevoia stringentă de predicatori cu timp integral. Aşadar, amândoi am făcut cerere pentru serviciul de pionier. Când am fost repartizaţi împreună la casa de pionieri din Bristol pentru a lucra alături de Edith Poole, Bert Farmer, Tom şi Dorothy Bridges, Bernard Houghton şi alţi pionieri a căror credinţă o admiram de mult, am fost plini de recunoştinţă.

 Nu după mult timp, o mică furgonetă, care avea pe părţile laterale scris cu litere aldine „MARTORII LUI IEHOVA“, a sosit să ne ia. Şoferul era Stanley Jones, care mai târziu a slujit ca misionar în China şi a fost închis acolo şapte ani la regim de izolare din cauza activităţii sale de predicare.

Pe măsură ce războiul se înteţea, rareori am avut parte de o noapte de somn întreagă. În jurul casei de pionieri cădeau bombe şi trebuia să fim în permanenţă atenţi la dispozitivele incendiare. Într-o seară am plecat din centrul Bristolului după un frumos congres la care participaseră 200 de Martori şi am ajuns în adăpostul relativ sigur oferit de casa noastră printr-o ploaie de obuze de artilerie antiaeriană.

În dimineaţa următoare, eu şi Dick ne-am dus din nou în oraş ca să strângem unele lucruri pe care le lăsaserăm acolo. Am rămas înmărmuriţi. Bristolul fusese scena unui măcel. Centrul oraşului fusese distrus şi ars până în temelii. Park Street, strada pe care se aflase Sala noastră a Regatului, era un morman de moloz fumegând. Totuşi nici un Martor nu a fost ucis sau rănit. Din fericire, tocmai luasem literatura noastră biblică de la Sala Regatului şi o distribuisem membrilor congregaţiei. I-am mulţumit lui Iehova pentru că nici un Martor nu fusese ucis şi pentru că literatura nu fusese distrusă.

O libertate neaşteptată

Numărul miniştrilor din Congregaţia Bristol, în care slujeam ca supraveghetor care prezidează, ajunsese la 64 când am primit ordinul de chemare pentru serviciul militar. Mulţi alţi Martori fuseseră trimişi în închisoare din cauza neutralităţii lor şi mă aşteptam ca şi eu să fiu privat de libertate. Cazul meu a fost audiat de un tribunal din Bristol, iar eu am fost reprezentat de fratele Anthony Buck, fost funcţionar al unei închisori. El era un om curajos, un apărător ferm al adevărului biblic, şi, în urma excelentei sale pledoarii, surprinzător, mi s-a acordat scutire totală de serviciul militar cu condiţia de a-mi continua ministerul cu timp integral!

Eram fericit că beneficiam de libertate şi m-am hotărât să o folosesc pentru a predica în cel mai deplin mod posibil. Când am primit un telefon pentru a mă prezenta la filiala din Londra ca să vorbesc cu Albert D. Schroeder, supraveghetorul filialei, m-am întrebat, bineînţeles, ce anume mă aştepta. Imaginaţi-vă cât de surprins am rămas când am fost invitat să merg la Yorkshire ca să slujesc în calitate de supraveghetor itinerant, vizitând săptămânal câte o congregaţie pentru a-i ajuta şi încuraja pe fraţi! Mă simţeam incompetent pentru o asemenea repartiţie, însă eram scutit de serviciul militar şi nu aveam nici un fel de obligaţii care să mă reţină. Prin urmare, am acceptat îndrumarea lui Iehova şi am pornit fără ezitare.

Albert Schroeder m-a prezentat fraţilor la un congres ţinut la Huddersfield, iar, în aprilie 1941, am început serviciul în noua mea repartiţie. Ce bucurie  am avut să-i cunosc pe acei fraţi dragi! Iubirea şi bunătatea lor m-au făcut să apreciez şi mai mult faptul că Iehova are un popor care-i este devotat întru totul şi ai cărui membri se iubesc unii pe alţii. — Ioan 13:35.

Mai multe privilegii de serviciu

Un congres naţional de neuitat, care a durat 5 zile, s-a ţinut în 1941 la Sala De Montfort din Leicester. În pofida faptului că hrana era raţionalizată, iar transportul în ţară era limitat, asistenţa la congres a înregistrat duminică un record de 12 000 de persoane, deşi, la data aceea, în ţară existau doar aproximativ 11 000 de Martori. S-au ascultat înregistrări ale unor cuvântări ţinute de preşedintele Societăţii şi a fost lansată cartea Copiii. Acel congres a fost un jalon important în istoria teocratică a poporului lui Iehova din Marea Britanie, întrucât el s-a ţinut în toiul celui de-al doilea război mondial.

La scurt timp după acest congres, am fost invitat să slujesc alături de familia Betel din Londra. Aici am lucrat în departamentul de împachetare şi expediţie, iar, mai târziu, într-un birou, ocupându-mă de problemele legate de congregaţii.

Familia Betel a trebuit să facă faţă zi şi noapte raidurilor aeriene de deasupra Londrei, precum şi controalelor regulate pe care autorităţile le făceau fraţilor cu răspundere ce lucrau aici. Pryce Hughes, Ewart Chitty şi Frank Platt au fost trimişi cu toţii în închisoare pentru neutralitatea lor, iar, în final, Albert Schroeder a fost expulzat din ţară, fiind nevoit să se întoarcă în Statele Unite. În pofida acestor încercări, necesităţile congregaţiilor şi interesele Regatului au continuat să fie satisfăcute cum se cuvine.

Spre Galaad!

În 1945, când războiul a luat sfârşit, am făcut cerere pentru a fi instruit ca misionar la Şcoala Biblică Galaad a Societăţii Watchtower şi am fost chemat să urmez cursurile celei de-a opta clase, în 1946. Societatea a luat măsuri ca mai mulţi dintre noi, printre care Tony Attwood, Stanley Jones, Harold King, Don Rendell şi Stanley Woodburn, să pornească din portul de pescuit Fowey, din comitatul Cornwall. Un Martor local ne-a cumpărat bilete la un cargou mic care transporta caolin. Cabinele erau foarte strâmte, iar puntea era inundată mai tot timpul. Ce uşuraţi ne-am simţit când, în cele din urmă, am acostat în portul Philadelphia!

Campusul Şcolii Galaad se afla într-un cadru încântător la South Lansing (în nordul statului New York), iar instruirea pe care am primit-o aici a fost foarte preţioasă pentru mine. Cursanţii din clasa noastră veneau din 18 ţări, aceasta fiind prima dată când Societatea reuşea să înscrie atât de mulţi miniştri din străinătate. Ne-am ataşat foarte mult unii de alţii. Am apreciat foarte mult compania colegului meu de cameră, Kalle Salavaara din Finlanda.

Timpul a trecut repede, şi, la încheierea celor cinci luni, preşedintele Societăţii, Nathan H. Knorr, a venit de la sediul central din Brooklyn ca să ne înmâneze diplomele şi să ne spună repartiţia. Pe atunci, cursanţii nu îşi aflau destinaţia decât cu ocazia anunţului de la festivitatea de absolvire. Eu am fost repartizat să-mi continuu activitatea la Betelul din Londra.

Înapoi la Londra

Anii postbelici au fost ani grei pentru Marea Britanie. Alimentele şi multe alte lucruri de bază, inclusiv hârtia, erau în continuare raţionalizate. Însă ne-am descurcat, iar lucrarea Regatului lui Iehova a prosperat. Pe lângă serviciul la Betel, slujeam la congrese de district şi de circumscripţie şi vizitam congregaţii, inclusiv unele din Irlanda. Am avut, de asemenea, privilegiul să fac cunoştinţă cu Erich Frost şi cu alţi fraţi şi surori din Europa şi să aflu de la ei câte ceva despre integritatea colaboratorilor noştri în credinţă care au înfruntat ororile lagărelor de concentrare naziste. Serviciul la Betel a fost, într-adevăr, un privilegiu plin de binecuvântări.

De zece ani o cunoşteam pe Joan Webb, o pionieră specială care slujea în Watford, un oraş situat la nord de Londra. În 1952 ne-am căsătorit. Amândoi doream să continuăm serviciul cu timp integral. Prin urmare, am fost emoţionaţi când, după ce am plecat de la Betel, am fost numit supraveghetor de circumscripţie. Prima circumscripţie în care am slujit se afla pe coasta de sud a Angliei, în Sussex şi Hampshire. Lucrarea itinerantă nu era uşoară în acele zile. Călătoream în cea mai mare  parte cu autobuzul, cu bicicleta sau pe jos. Multe congregaţii aveau teritorii rurale întinse, la care de cele mai multe ori se ajungea cu greu, însă numărul de Martori a continuat să crească constant.

New York, 1958

În 1957 am primit o nouă invitaţie din partea Betelului din Londra: „Ai dori să vii la birou să ne ajuţi în ce priveşte pregătirile în vederea călătoriei la apropiata adunare internaţională care se va ţine la New York pe Yankee Stadium şi Polo Grounds în 1958?“ În scurt timp, eu şi Joan eram ocupaţi cu cererile fraţilor pentru locuri în avioanele şi pe vasele închiriate de Societate. Toate aceste pregătiri au culminat cu renumita Adunare Internaţională „Voinţa Divină“, la care s-a înregistrat o asistenţă uriaşă de 253 922 de persoane. La acest congres, 7 136 de persoane şi-au simbolizat dedicarea lor lui Iehova prin botezul în apă — cu mult mai multe decât dublul numărului de persoane botezate cu ocazia Penticostei din anul 33 e.n., eveniment istoric despre care vorbeşte Biblia. — Faptele 2:41.

Eu şi Joan nu vom uita niciodată amabilitatea manifestată de fratele Knorr când ne-a invitat personal să asistăm la congres pentru a-i ajuta pe delegaţii veniţi la New York din 123 de ţări. Aceasta s-a dovedit a fi pentru noi o ocazie plină de bucurie şi satisfacţie.

Binecuvântările serviciului cu timp integral

După ce ne-am întors, am continuat lucrarea itinerantă până ce au apărut unele probleme de sănătate. Joan a fost internată în spital, iar eu am suferit o uşoară apoplexie. Am trecut la pionieratul special, însă, mai târziu, am avut privilegiul de a sluji din nou, pentru un timp, în lucrarea itinerantă. În cele din urmă, ne-am întors la Bristol şi am continuat serviciul cu timp integral. Fratele meu, Dick, locuieşte cu familia sa aproape de noi, şi deseori ne depănăm amintirile.

În 1971, vederea mi-a fost afectată iremediabil în urma unei dezlipiri de retină. De atunci, mi-e foarte greu să citesc. Prin urmare, consider audiocasetele înregistrate cu publicaţii biblice un dar minunat de la Iehova. Eu şi Joan conducem încă studii biblice la domiciliu şi, de-a lungul anilor, am avut privilegiul de a ajuta aproximativ 40 de persoane să ajungă la cunoştinţa adevărului, printre care şi o familie compusă din şapte membri.

Când ne-am dedicat viaţa lui Iehova, cu mai bine de 60 de ani în urmă, dorinţa noastră a fost să începem serviciul cu timp integral şi să rămânem în acest serviciu. Cât de recunoscători suntem că încă avem putere să-i slujim Marelui Iehova — singura modalitate în care ne putem manifesta recunoştinţa pentru bunătatea sa faţă de noi şi pentru anii fericiţi petrecuţi împreună!

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Eu (primul din stânga, pe scaun) cu fratele meu, Dick (primul din stânga, în picioare), şi cu alţi pionieri în faţa casei de pionieri din Bristol

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Casa de pionieri din Bristol, în 1940

[Legenda fotografiilor de la pagina 26]

Stanley şi Joan Reynolds în ziua nunţii, 12 ianuarie 1952, şi în prezent