De ce nu ar trebui să fim perfecţionişti?

Vă străduiţi mereu să faceţi tot ce puteţi? Evident, faptul de a proceda astfel poate, în multe situaţii, să vă aducă foloase atât vouă, cât şi celor din jur. Totuşi, unii au căzut în extremă, ajungând perfecţionişti. Ce înseamnă acest lucru?

EI BINE, unul dintre sensurile cuvântului „perfecţionism“ este: „tendinţă predominantă de a considera inacceptabil orice lucru lipsit de perfecţiune“. Probabil că aţi întâlnit oameni care au această tendinţă. Este lesne de înţeles că pretenţiile exagerate pe care le au de la alţii pot cauza numeroase probleme, creând o stare de nemulţumire şi descurajare. Majoritatea oamenilor echilibraţi sunt conştienţi că perfecţionismul, adică faptul de a avea pretenţii exagerate şi nerezonabile în toate domeniile vieţii, nu este deloc un lucru de dorit. Este ceva ce trebuie eliminat. Totuşi, o problemă este aceea că, atunci când e vorba de propria noastră atitudine sau stare, tendinţa spre perfecţionism poate fi greu de depistat şi, prin urmare, este dificil de reprimat.

Nelson are mari responsabilităţi şi multe probleme de rezolvat. El analizează cu regularitate statistici, iar pentru el producţia este lucrul cel mai important. În general, perfecţionismul este văzut ca un lucru indispensabil pentru a avea succes pe o piaţă a muncii competitivă. Deşi unii apreciază, probabil, eficienţa lui Nelson, perfecţionismul său îi cauzează probleme fizice, cum ar fi dureri de cap şi stres. Vă recunoaşteţi în persoana lui Nelson?

Tinerii sunt şi ei victime ale perfecţionismului. Când era copil, Ritei, din Rio de Janeiro, îi plăcea să meargă la şcoală. Ea a încercat să nu pară ambiţioasă, totuşi se simţea distrusă dacă nu obţinea nota maximă. Iată ce a spus Rita: „Încă din copilărie mă comparam cu alţii care aveau mult timp la dispoziţie, pe când eu eram mereu stresată şi îmi făceam toate lucrurile în grabă. Niciodată nu simţeam că aveam timp să mă odihnesc, pentru că întotdeauna era câte ceva de făcut“.

 Când era mică, Maria plângea ori de câte ori nu putea să deseneze la fel de bine ca alţii. În plus, în strădania de a atinge perfecţiunea artistică în muzică, deseori devenea stresată şi îngrijorată în loc să savureze muzica pe care o interpreta vocal sau instrumental. O altă braziliancă, Tânia, care a încercat să fie discretă şi să nu manifeste un spirit competitiv, a recunoscut că îşi fixa norme prea înalte atât la şcoală, cât şi acasă. Ea credea că, dacă munca ei nu era perfectă, oamenii nu o plăceau foarte mult. În plus, Tânia aştepta uneori prea mult de la alţii, ceea ce îi cauza dezamăgire şi tristeţe.

Deşi competenţa, sârguinţa şi sentimentul satisfacţiei personale sunt importante, sentimentele negative, cum ar fi teama de a nu da greş, pot fi o consecinţă a fixării unor obiective nerezonabile. Părinţii sau alte persoane stabilesc, probabil, un standard al perfecţiunii în ce priveşte rezultatele obţinute la şcoală sau în sport, standard care tinerilor li se pare greu de atins. De exemplu, mama lui Ricardo avea planuri mari pentru el, vrând ca acesta să devină medic, să înveţe să cânte la pian şi să vorbească câteva limbi. Vă daţi seama că, atunci când este exagerat, acest mod de a proceda dă naştere la probleme şi la sentimente de dezamăgire.

De ce nu ar trebui să fim perfecţionişti?

Munca de foarte bună calitate, atingerea unor standarde înalte în ce priveşte precizia şi perfecţiunea sunt lucruri care se caută. Prin urmare, oamenii trebuie să concureze pe piaţa muncii. Un alt factor care îi determină pe mulţi să se străduiască din răsputeri este teama de a-şi pierde mijloacele de existenţă. Unii muncitori devin asemenea unui atlet care face sacrificii extreme pentru a stabili un nou record. Apoi, când trebuie să participe la o întrecere aprigă, se simte, probabil, obligat să se antreneze şi mai mult, folosind, poate, substanţe chimice pentru a se perfecţiona şi — speră el — pentru a câştiga. În locul căutării sănătoase a desăvârşirii, perfecţionismul îi determină pe oameni să fie „motivaţi de teama de a pierde“ sau „îmboldiţi de dorinţa de a fi primii“. — The Feeling Good Handbook.

E adevărat că unii sunt de părere că realizările lor în domeniul artei sau al sportului pot fi întotdeauna îmbunătăţite. Cu toate acestea, potrivit opiniei dr. Robert S. Eliot, „perfecţionismul este speranţa care nu devine niciodată realitate“. El a mai spus: „El este alcătuit din sentimente de vinovăţie, o atitudine defensivă şi teama de a fi ridiculizat“. Aşadar, cât de adevărate sunt cuvintele înţeleptului rege Solomon: „Am mai văzut că orice muncă şi orice îndemânare la lucru îşi au temeiul în invidia omului faţă de aproapele său. Şi aceasta este o deşertăciune şi goană după vânt“! — Eclesiastul 4:4.

Ce puteţi face dacă aveţi tendinţa de a fi perfecţionişti? Este adevărat că, cu cât vă străduiţi mai mult, cu atât sunteţi mai dezamăgiţi? Aţi vrea să fiţi mai puţin pretenţioşi şi mai degajaţi? Ce înseamnă a fi perfect? Nu doriţi cu ardoare să vă folosiţi la maximum capacităţile şi, în acelaşi timp, să evitaţi perfecţionismul? Dacă oamenii imperfecţi îşi pot folosi capacităţile cu care i-a înzestrat Dumnezeu pentru a descoperi lucruri în folosul altora, imaginaţi-vă ce vor putea realiza oamenii în condiţii perfecte şi sub îndrumarea lui Dumnezeu!

[Legenda fotografiei de la pagina 4]

Părinţii sau alte persoane pot cere perfecţiunea, pe care tinerii nu o pot atinge