Persecuţia favorizează creşterea în Antiohia

CÂND persecuţia s-a intensificat după martiriul lui Ştefan, mulţi dintre discipolii lui Isus au fugit din Ierusalim. Unul dintre locurile în care s-au refugiat a fost Antiohia (din Siria), aflată la circa 550 de kilometri nord de Ierusalim (Faptele 11:19). Evenimentele care au urmat aveau să influenţeze întregul curs al istoriei creştine. Pentru a înţelege ce s-a întâmplat, este necesar să ştim câteva lucruri despre Antiohia.

Dintre oraşele Imperiului Roman, Antiohia era întrecută doar de Roma şi de Alexandria în privinţa mărimii, a prosperităţii şi a importanţei. Această metropolă a Siriei domina colţul nord-estic al bazinului mediteranean. Antiohia (actualmente Antakya, Turcia) era situată pe fluviul navigabil Oronte, care o lega de portul său, Seleucia Pieriei, aflat la o distanţă de 32 de kilometri. Ea deţinea controlul asupra celor mai importante rute comerciale care legau Roma de valea Tigrului şi a Eufratului. Ca centru comercial, acest oraş avea legături comerciale cu întregul imperiu şi prin el se perindau oameni de tot felul, care aduceau noutăţi despre mişcările religioase din întreaga lume romană.

În Antiohia înfloriseră religia şi filozofia elenă. Dar, „în timpul lui Cristos“, a spus istoricul Glanville Downey, „vechile culte religioase şi filozofiile tindeau să ţină de convingerile personale ale fiecăruia, întrucât oamenii căutau pe cont propriu satisfacţie religioasă pentru problemele şi aspiraţiile lor“ (A History of Antioch in Syria). Mulţi oameni găseau satisfacţie în monoteismul, ceremoniile şi etica iudaismului.

De la fondarea oraşului în anul 300 î.e.n., în Antiohia se afla o mare comunitate evreiască. Se estimează că aceasta avea între 20000 şi 60000 de membrii, reprezentând peste 10 la sută din populaţia oraşului. Istoricul Iosefus a spus că dinastia seleucidă îi încurajase pe evrei să se stabilească în oraş, acordându-le drepturi cetăţeneşti depline. În acea perioadă, Scripturile ebraice existau şi în greacă. Acest lucru a stimulat interesul simpatizanţilor faţă de aspiraţiile mesianice iudaice. Aşadar, din rândul grecilor s-au făcut mulţi prozeliţi. Toţi aceşti factori au făcut din Antiohia un teren fertil pentru facerea de discipoli creştini.

Depunerea de mărturie la neevrei

Majoritatea continuatorilor lui Isus persecutaţi care au fost împrăştiaţi din Ierusalim le-au împărtăşit credinţa lor numai evreilor. Totuşi, în Antiohia, unii discipoli din Cipru şi din Cirena le-au vorbit  şi „grecilor“ (Faptele 11:20). Deşi predicarea la evreii şi prozeliţii vorbitori de limbă greacă continuase de la Penticosta din 33 e.n., predicarea în Antiohia pare să fi fost ceva nou. Ea nu îi avea în vedere doar pe evrei. Este adevărat că neevreul Corneliu şi familia sa deveniseră deja discipoli. Totuşi, pentru a-l convinge pe apostolul Petru că era potrivit să le predice şi neevreilor, sau oamenilor naţiunilor, a fost necesar ca Iehova să-i trimită o viziune. — Faptele 10:1–48.

Într-un oraş în care se afla de mulţi ani o mare comunitate evreiască şi în care nu existau animozităţi între evrei şi neevrei, acestora din urmă li se depunea mărturie, iar ei reacţionau favorabil la vestea bună. După cât se pare, Antiohia oferea climatul potrivit pentru un astfel de progres, iar „un mare număr de oameni . . . au devenit credincioşi“ (Faptele 11:21, NW). Când prozeliţii care mai înainte se închinaseră la zei păgâni au devenit creştini, ei erau în mod special pregătiţi să le depună mărturie şi altor neevrei care încă se închinau la zei păgâni.

Auzind despre evenimentele din Antiohia, congregaţia din Ierusalim l-a trimis acolo pe Barnaba pentru a face cercetări. Această alegere a fost o dovadă de înţelepciune şi de iubire. Barnaba era cipriot, ca unii dintre cei ce începuseră să le predice neevreilor. Acesta avea să se simtă ca la el acasă printre neevreii din Antiohia. La rândul lor, ei aveau să-l considere un membru al unei comunităţi pe care ei o cunoşteau. * El era capabil să susţină lucrarea care se efectua. Prin urmare, „când a ajuns el şi a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul“, şi „o mulţime destul de mare s-a adăugat la Domnul“. — Faptele 11:22–24.

„După cât se pare, succesul misiunii din Antiohia secolului I“, a sugerat istoricul Downey, „e posibil să se fi datorat faptului că, în acest oraş, misionarii nu aveau de ce să le fie teamă de evrei fanatici, cum erau cei pe care îi întâlniseră în Ierusalim; totodată, fiind capitala Siriei, oraşul era condus de un comandant militar, şi astfel beneficia de mai multă ordine publică, mai puţine fiind cazurile de violenţă în masă, de felul celor care avuseseră loc în Ierusalim, unde, după cât se pare, procuratorii din Iudeea nu puteau să-i ţină sub control (cel puţin în acea perioadă) pe fanaticii evrei“.

În aceste împrejurări favorabile şi având multe de făcut, Barnaba şi-a dat, probabil, seama că avea nevoie de ajutor şi s-a gândit la prietenul său Saul. Dar de ce la Saul, sau Pavel? După cât se pare, deoarece Pavel, deşi nu era unul dintre cei 12 apostoli, primise misiunea să fie apostol pentru naţiuni (Faptele 9:15, 27; Romani 1:5; Apocalipsa 21:14). Aşadar, Pavel era cât se poate de potrivit ca asociat în proclamarea veştii bune în oraşul neevreiesc Antiohia (Galateni 1:16). Prin urmare, Barnaba a mers în Tars, l-a găsit pe Saul şi l-a adus în Antiohia. — Faptele 11:25, 26; vezi chenarul de la paginile 26, 27.

Numiţi creştini prin providenţă divină

Un an întreg, Barnaba şi Saul „au predat unei mulţimi numeroase, şi mai întâi în Antiohia au fost discipolii numiţi, prin providenţă divină, creştini“. E puţin probabil că evreii au fost primii care i-au numit pe continuatorii lui Isus creştini (în greacă) sau mesianişti (în ebraică), pentru că ei îl respinseseră pe Isus ca Mesia, sau Cristos, şi, astfel, nu aveau să-l recunoască în mod tacit ca atare numindu-i pe continuatorii săi creştini. Unii sunt de părere că populaţia păgână îi poreclise probabil creştini în glumă sau în mod dispreţuitor. Totuşi, Biblia arată că numele de creştini a fost dat de Dumnezeu. — Faptele 11:26, NW.

 În Scripturile greceşti creştine, verbul folosit în legătură cu noul nume, tradus în general „au fost numiţi“, este mereu asociat cu ceva supranatural, oracular, sau divin. Astfel, erudiţii îl redau prin „a rosti un oracol“, „a comunica prin poruncă divină“, sau „a da o poruncă sau un îndemn divin, a învăţa din cer“. Întrucât continuatorii lui Isus erau numiţi creştini „prin providenţă divină“, este posibil ca Iehova să-i fi poruncit lui Saul şi lui Barnaba să dea acest nume.

Noul nume a continuat să fie folosit. Discipolii lui Isus nu au mai fost consideraţi o sectă a iudaismului, de care se deosebeau foarte mult. În aproximativ 58 e.n., funcţionarii romani ştiau foarte bine ce fel de oameni erau creştinii (Faptele 26:28). Potrivit istoricului Tacitus, în 64 e.n., acest nume era larg folosit şi de masele din Roma.

Iehova îi foloseşte pe cei fideli lui

Lucrarea de anunţare a veştii bune a progresat foarte mult în Antiohia. Cu binecuvântarea lui Iehova şi cu hotărârea continuatorilor lui Isus de a nu înceta să predice, Antiohia a devenit un centru al creştinismului din secolul I. Dumnezeu a folosit congregaţia ca o „trambulină“ pentru predicarea veştii bune în ţări îndepărtate. De exemplu, Antiohia a fost punctul de plecare al fiecărei călătorii misionare inedite a apostolului Pavel.

În timpurile moderne, zelul şi fermitatea în faţa opoziţiei au favorizat şi ele răspândirea adevăratului creştinism, permiţându-le multora să audă vestea bună şi să o aprecieze. * Astfel, dacă întâmpinaţi opoziţie deoarece susţineţi închinarea pură, nu uitaţi că Iehova permite acest lucru din anumite motive. Ca în secolul I, oamenilor de azi trebuie să li se dea ocazia de a auzi despre Regatul lui Dumnezeu şi de a lua poziţie de partea lui. Hotărârea voastră de a continua să-i slujiţi lui Iehova cu fidelitate poate fi exact ceea ce aveţi nevoie pentru a ajuta pe cineva să dobândească o cunoştinţă exactă a adevărului.

[Note de subsol]

[Chenarul/Ilustraţiile de la paginile 26, 27]

„Anii necunoscuţi“ ai lui Saul

ÎNAINTE de mutarea sa în Antiohia în jurul anului 45 e.n., Saul este menţionat ultima dată în cartea Faptele Apostolilor când un complot pus la cale pentru a-l ucide în Ierusalim este dejucat, iar colaboratorii în credinţă îl trimit la Tars (Faptele 9:28–30; 11:25). Dar aceasta se petrecuse cu nouă ani înainte, cam prin 36 e.n. Ce a făcut el în tot acest timp — o perioadă numită „anii necunoscuţi“ ai lui Saul?

Din Ierusalim, Saul a mers în regiunea Siriei şi a Ciliciei, iar congregaţiile din Iudeea au auzit următoarele: „Cel care ne persecuta odinioară, acum vesteşte credinţa, pe care altădată căuta s-o nimicească“ (Galateni 1:21–23). Această veste trebuie să se fi referit la activitatea din Antiohia, când era împreună cu Barnaba, dar chiar şi înainte de aceasta, Saul nu fusese, cu siguranţă, inactiv. În 49 e.n., în Siria şi Cilicia existau câteva congregaţii. Una era în Antiohia, dar unii sunt de părere că altele trebuie să fi fost rezultatul activităţii desfăşurate de Saul în timpul aşa-numiţilor ani necunoscuţi. — Faptele 11:26; 15:23, 41.

Unii erudiţi cred că evenimentele dramatice din viaţa lui Saul ar trebui să fie încadrate în această perioadă. Multe dintre necazurile suferite de Saul ca ‘ministru al lui Cristos’ (NW) sunt, de altfel, greu de localizat în cariera sa misionară (2 Corinteni 11:23–27). Când a primit Saul de cinci ori câte 39 de lovituri din partea iudeilor? Unde a fost bătut el de trei ori cu nuiele? Unde a îndurat el multe întemniţări? Detenţia lui la Roma a avut loc mai târziu. Avem o relatare despre o singură ocazie când el a fost bătut şi închis — în Filipi. Dar ce putem spune despre celelalte situaţii (Faptele 16:22, 23)? Un scriitor a sugerat că, în această  perioadă, Saul „a depus mărturie despre Cristos în sinagogile din diaspora în aşa fel, încât şi-a atras persecuţia atât din partea autorităţilor religioase, cât şi din partea autorităţilor civile“.

Saul a suferit patru naufragii, însă Scripturile furnizează detalii numai cu privire la unul dintre acestea, care a avut loc după ce el a enumerat în scrisoarea adresată corintenilor necazurile prin care a trecut (Faptele 27:27–44). Aşadar, celelalte trei au avut loc, după cât se pare, în timpul călătoriilor despre care nu ştim nimic. Este posibil ca unul dintre aceste evenimente sau toate să fi avut loc pe parcursul „anilor necunoscuţi“.

Un alt eveniment care se pare că aparţine acestei perioade este descris în 2 Corinteni 12:2–5. Saul a spus: „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani a fost răpit până în al treilea cer . . . în rai şi a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit omului să le rostească“. După cât se pare, Saul vorbea despre el însuşi. Întrucât el a scris aceste cuvinte prin anul 55 e.n., dacă numărăm înapoi 14 ani, ajungem în anul 41 e.n., la mijlocul „anilor necunoscuţi“.

Această viziune i-a dat, cu siguranţă, lui Saul o înţelegere unică. Avea ea să-l califice ca „apostol al naţiunilor“ (Romani 11:13, NW)? A influenţat ea modul în care a gândit, a scris şi a vorbit el mai târziu? A avut perioada dintre convertirea lui Saul şi momentul când a fost chemat în Antiohia menirea de a-l instrui şi de a-l maturiza pentru anumite responsabilităţi viitoare? Indiferent care ar fi răspunsul la aceste întrebări, putem fi siguri că, atunci când Barnaba l-a invitat să-l ajute pentru a iniţia lucrarea de predicare în Antiohia, zelosul Saul era pe deplin calificat să îndeplinească această însărcinare. — Faptele 11:19–26.

[Harta de la pagina 25]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

SIRIA

Oronte

Antiohia

Seleucia

CIPRU

MAREA MEDITERANĂ

Ierusalim

[Provenienţa hărţii]

Mountain High Maps® Copyright © 1997 Digital Wisdom, Inc.

[Legenda fotografiilor de la pagina 24]

Sus: Antiohia de astăzi

La mijloc: Imagine din sudul Seleuciei

Jos: Zidul Seleuciei din portul cu acelaşi nume