Relatare autobiografică

„Pentru o credinţă care nu va slăbi“!

RELATARE DE HERBERT MÜLLER

La câteva luni după ce armata lui Hitler a invadat Olanda, activitatea Martorilor lui Iehova a fost interzisă. Nu după mult timp, numele meu a apărut pe lista cu persoanele cele mai căutate de nazişti şi eram hăituit ca un animal.

ODATĂ mă săturasem atât de mult să mă ascund şi să fug, încât i-am spus soţiei mele că ar fi chiar o uşurare pentru mine să fiu prins de armată. Apoi mi-au venit în minte cuvintele unei cântări: „Pentru o credinţă care nu va slăbi, chiar şi atacaţi de toţi duşmanii de-am fi“ *. Reflectând la această cântare, am prins forţe noi, iar în minte mi-au revenit amintiri legate de părinţii mei aflaţi în Germania şi de ziua când prietenii mei intonaseră această cântare ca rămas bun. Îmi permiteţi să vă împărtăşesc câteva dintre amintirile mele?

Exemplul părinţilor mei

În 1913, anul în care m-am născut, în oraşul Copitz * (Germania), părinţii mei erau membri ai Bisericii Evanghelice. Şapte ani mai târziu, în 1920, tata a părăsit biserica. La 6 aprilie, el a cerut o Kirchenaustrittsbescheinigung (Declaraţie de retragere din biserică). Ofiţerul stării civile al oraşului a completat declaraţia. Cu toate acestea, după o săptămână, tata s-a dus din nou la ofiţerul stării civile pentru a-i spune că declaraţia nu menţiona numele fiicei sale. Ofiţerul a completat un al doilea document  prin care se arăta că retragerea din biserică era valabilă şi în cazul Marthei Margaretha Müller. Pe atunci, Margaretha, sora mea, avea un an şi jumătate. Când era vorba de serviciul adus lui Iehova, tata nu accepta jumătăţi de măsură!

În acelaşi an, părinţii mei s-au botezat ca Studenţi în Biblie, cum erau cunoscuţi pe atunci Martorii lui Iehova. Tata ne-a crescut pe noi, copiii, într-o manieră severă, dar loialitatea sa faţă de Iehova ne-a ajutat să acceptăm mai uşor îndrumarea sa. Totodată, loialitatea i-a determinat pe părinţii mei să facă schimbări. De exemplu, era un timp când nu ni se permitea să ne jucăm afară duminica. Totuşi, într-o duminică a anului 1925, părinţii noştri ne-au spus că vom ieşi la plimbare. Am luat cu noi nişte sandvişuri şi ne-am distrat de minune — ce schimbare radicală de la situaţia de până atunci, când eram închişi în casă toată ziua! Tata a spus că auzise câteva idei la un congres care se ţinuse de puţin timp şi care îi corectase punctul de vedere despre activităţile de duminica. El a arătat şi în alte situaţii aceeaşi dispoziţie de a se corecta.

Deşi părinţii mei aveau o sănătate şubredă, ei nu s-au dat înapoi de la lucrarea de predicare. De exemplu, pentru a distribui tractul Ecclesiastics Indicted (Clericii puşi sub acuzaţie), am luat într-o seară trenul împreună cu ceilalţi membri ai congregaţiei şi am mers până în oraşul Regensburg, la circa 300 de kilometri de Dresda. A doua zi am distribuit tracturile prin tot oraşul şi, când am terminat, am luat trenul înapoi. Din momentul plecării până în momentul întoarcerii acasă au trecut aproape 24 de ore.

Plecarea de acasă

Asocierea mea cu Jugendgruppe (grupul de tineri) din congregaţia noastră m-a ajutat, de asemenea, să cresc pe plan spiritual. În fiecare săptămână, tineri care aveau peste 14 ani se întâlneau cu fraţi mai în vârstă din congregaţie. Ne jucam jocuri şi cântam la instrumente muzicale, studiam Biblia şi discutam despre creaţie şi ştiinţă. Totuşi, în 1932, când aveam 19 ani, nu am mai putut să mă asociez cu acest grup de tineri.

În luna aprilie a acelui an, tata a primit o scrisoare din partea biroului din Magdeburg al Societăţii Watch Tower. Societatea căuta pe cineva cu permis de conducere şi dispus să facă pionierat. Ştiam că dorinţa părinţilor mei era ca eu să fiu pionier, totuşi nu mă simţeam în stare. Întrucât părinţii mei erau săraci, la 14 ani începusem să repar biciclete şi maşini de cusut, precum şi maşini de scris şi alte echipamente de birou. Cum puteam să-mi părăsesc familia? Avea nevoie de sprijinul meu. Şi, în plus, nici măcar nu eram botezat. Eu şi tata ne-am aşezat să discutăm, iar el mi-a pus câteva întrebări ca să vadă dacă înţelegeam ce însemna a fi botezat. Când răspunsurile mele l-au convins că făcusem suficiente progrese spirituale pentru a fi botezat, a spus: „Ar trebui să te oferi pentru această însărcinare“, ceea ce am şi făcut.

O săptămână mai târziu am fost invitat la Magdeburg. Când le-am spus prietenilor mei din grupul de tineri, au ţinut să-şi ia rămas bun intonând o cântare veselă. Au fost surprinşi când au  auzit ce cântare alesesem, deoarece o considerau foarte serioasă. Totuşi, câţiva dintre ei şi-au luat viorile, mandolinele şi chitarele şi au cântat cu toţii: „Pentru o credinţă care nu va slăbi, chiar şi atacaţi de toţi duşmanii de-am fi; care nu se va clinti oricât de mult am suferi“. În acea zi nu mi-am dat seama cât de des aveau să mă întărească aceste cuvinte în anii care urmau să vină.

Un început furtunos

După ce fraţii din Magdeburg mi-au testat îndemânarea în privinţa şofatului, mie şi altor patru pionieri ne-a fost încredinţată o maşină, după care ne-am îndreptat spre Schneifel, o regiune din apropierea Belgiei. După puţin timp ne-am dat seama că maşina era o necesitate. Prezenţa noastră i-a înfuriat pe membrii Bisericii Catolice din acea regiune, iar sătenii, instigaţi de preoţi, aşteptau deseori ocazia să ne alunge. Cu ajutorul maşinii am reuşit de multe ori să fugim de sătenii care săreau la noi cu sape şi furci.

După Comemorarea din 1933, supraveghetorul de regiune, Paul Grossmann, ne-a spus că lucrarea desfăşurată de Societate în Germania fusese interzisă. La puţin timp după aceea, filiala mi-a cerut să vin cu maşina la Magdeburg, să iau literatură de acolo şi să o duc în landul Saxonia-Anhalt, la circa 100 de kilometri de Magdeburg. Totuşi, când am ajuns în Magdeburg, Gestapoul (poliţia secretă nazistă) închisese deja filiala Societăţii. Am lăsat maşina la un frate din Leipzig şi m-am întors acasă — dar nu pentru mult timp.

Filiala din Elveţia a Societăţii m-a invitat să încep pionieratul în Olanda. Mi-am planificat să plec într-o săptămână sau două. Totuşi, tata m-a sfătuit să plec imediat. I-am ascultat sfatul şi, după câteva ore, am plecat. A doua zi, poliţia a venit la tata acasă pentru a mă aresta sub acuzaţia că mă sustrăgeam de la îndeplinirea serviciului militar. Dar venise prea târziu.

Încep activitatea în Olanda

La 15 august 1933 am sosit la locuinţa unui pionier din Heemstede, un oraş situat la 25 de kilometri de Amsterdam. A doua zi am ieşit în predicare fără să ştiu un cuvânt în olandeză. Echipat cu o fişă de mărturie, care conţinea o predică tipărită, am început lucrarea. Cât de încurajat m-am simţit când o catolică a acceptat cartea Reconciliation (Împăcare)! În aceeaşi zi am distribuit şi 27 de broşuri. La sfârşitul acelei prime zile mă simţeam în culmea fericirii că puteam predica din nou în libertate.

Pe atunci, pionierii nu aveau nici o altă sursă de venit în afară de contribuţiile primite când dădeau literatură. Acei bani erau folosiţi pentru a cumpăra mâncare şi alte lucruri necesare. Dacă la sfârşitul lunii mai rămâneau ceva bani, aceştia erau împărţiţi între pionieri pentru cheltuielile personale. Aveam puţin din punct de vedere material, dar Iehova se îngrijea de noi atât de bine, încât în 1934 am putut să asist la un congres din Elveţia.

O parteneră fidelă

La congres am întâlnit-o pe Erika Finke, în vârstă de 18 ani. O cunoşteam de când eram acasă. Era prietenă cu sora mea, Margaretha, şi fusesem mereu impresionat de poziţia ei fermă de partea adevărului. La puţin timp după ce se botezase în 1932, cineva a informat Gestapoul că Erika refuzase să spună „Heil Hitler!“. Gestapoul a venit după ea şi a întrebat-o de ce refuzase. La secţia de poliţie, Erika i-a citit poliţistului Faptele 17:3 şi i-a explicat că Dumnezeu a numit un singur om drept Salvator, Isus Cristos. „Mai sunt şi alţii care  cred ca tine?“, a întrebat-o poliţistul. Erika a refuzat să dea vreun nume. Când poliţistul a ameninţat-o că o va reţine, Erika i-a spus că preferă să moară decât să dea nume. Atunci el s-a uitat fix la ea şi a strigat: „Ieşi afară. Du-te acasă. Heil Hitler!“

După congres m-am întors în Olanda, iar Erika a rămas în Elveţia. Totuşi amândoi am simţit că prietenia noastră devenise mai puternică. În timp ce era în Elveţia, Erika a auzit că acasă era căutată de Gestapo. Ea a hotărât să rămână şi să facă pionierat în Elveţia. După câteva luni, Societatea i-a cerut să meargă în Spania. Ea a făcut pionierat în Madrid, apoi în Bilbao şi mai târziu în San Sebastián, unde, din cauza persecuţiei instigate de cler, ea şi partenera ei de pionierat au ajuns în închisoare. În 1935 li s-a ordonat să părăsească Spania. Erika a venit în Olanda, iar în acelaşi an ne-am căsătorit.

Nori de război la orizont

După nuntă am făcut pionierat în Heemstede, iar mai târziu ne-am mutat la Rotterdam, unde, în 1937, s-a născut fiul nostru Wolfgang. Un an mai târziu ne-am mutat în Groningen, oraş din nordul Olandei, unde am locuit împreună cu pionierii de origine germană Ferdinand şi Helga Holtorf şi fiica lor. În iulie 1938, Societatea ne-a spus că guvernul olandez le dăduse un avertisment Martorilor cetăţeni germani prin care le interzicea să mai predice. Cam în aceeaşi perioadă am fost numit serv de zonă (supraveghetor de circumscripţie), iar familia noastră s-a mutat pe Lichtdrager (Purtător de lumină), vasul Societăţii care servea drept centru al activităţii pionierilor ce predicau în nordul Olandei. Cea mai mare parte a timpului eram departe de familie, mergând cu bicicleta de la o congregaţie la alta pentru a-i încuraja pe fraţi să continue să predice. Fraţii au continuat într-adevăr să predice. Unii dintre ei chiar şi-au sporit activitatea de predicare. Wim Kettelari a fost un bun exemplu.

Când l-am cunoscut, Wim era un tânăr care ştia că acesta este adevărul, dar era foarte ocupat cu munca sa de agricultor. „Dacă vrei să ai timp să-i slujeşti lui Iehova“, l-am sfătuit eu, „trebuie să-ţi cauţi altă slujbă“, ceea ce a şi făcut. Mai târziu, când ne-am întâlnit din nou, l-am îndemnat să facă pionierat. „Dar trebuie să muncesc ca să mănânc“, mi-a răspuns el. „O să mănânci“, l-am asigurat eu. „Iehova o să aibă grijă de tine.“ Wim a început pionieratul. Mai târziu, chiar în timpul celui de-al doilea război mondial, el a slujit ca supraveghetor itinerant. Azi, la cei peste 80 de ani ai săi, Wim este încă un Martor zelos. Iehova a avut într-adevăr grijă de el.

Sub interdicţie şi urmărit de poliţie

În mai 1940, la aproximativ un an de la naşterea celui de-al doilea copil al nostru, Reina, armata olandeză a capitulat, iar naziştii au ocupat Olanda. În iulie, Gestapoul a confiscat filiala şi tipografia Societăţii. Anul următor a avut loc un val de arestări în rândul Martorilor, şi am fost prins şi eu. Fiind Martor, neamţ şi la vârsta recrutării, nu-mi era greu să-mi închipui ce avea să facă Gestapoul cu mine. Am încercat să mă împac cu ideea că nu-mi voi mai vedea familia niciodată.

Apoi, în mai 1941, Gestapoul m-a eliberat din închisoare şi mi-a ordonat să merg şi să mă prezint pentru încorporare. Nu-mi venea să cred. În aceeaşi zi m-am ascuns, iar în aceeaşi lună eram înapoi în lucrarea de circumscripţie. Gestapoul  m-a trecut pe lista celor pe care îi căuta cu foarte mult interes.

Cum a făcut faţă situaţiei familia mea

Soţia şi copiii mei se mutaseră în satul Vorden, din estul ţării. Totuşi, pentru a nu-i expune la riscuri majore, a trebuit să-mi reduc drastic vizitele acasă (Matei 10:16). Pentru siguranţă, fraţii nu foloseau numele meu real, ci numai pseudonimul Duitse Jan (Ion Neamţu). Chiar şi lui Wolfgang, fiul meu de patru ani, nu i se dădea voie să vorbească despre „tati“, ci numai despre „Ome Jan“ (unchiul Ion). Pentru el, acest lucru a fost foarte greu din punct de vedere emoţional.

În timp ce eu încercam să mă ascund pentru că eram căutat de poliţie, Erika avea grijă de copii şi continua să predice. Când Reina avea doi ani, Erika o punea pe portbagajul bicicletei şi o ducea cu ea în predicare la sate. Deşi hrana începuse să se găsească greu, Erika nu a fost niciodată în situaţia de a nu putea asigura hrana strict necesară familiei (Matei 6:33). Un fermier catolic, căruia îi reparasem cândva o maşină de cusut, îi dădea cartofi. Tot el îi transmitea Erikăi mesaje din partea mea. Odată, ea a plătit un gulden pentru un produs dintr-o drogherie. Proprietarul, ştiind că stătea ascunsă şi că nu putea să obţină cartele pentru raţia alimentară, i-a dat produsul şi, pe lângă acesta, şi doi guldeni. Astfel de gesturi de compasiune au ajutat-o să supravieţuiască. — Evrei 13:5.

Lucrez umăr la umăr cu fraţi curajoşi

În acest timp, eu continuam să vizitez congregaţiile — deşi luam legătura numai cu fraţii cu responsabilitate din congregaţii. Deoarece Gestapoul era mereu pe urmele mele, nu puteam sta niciodată într-un loc mai mult de câteva ore. Majoritatea fraţilor şi a surorilor nu aveau voie să se întâlnească cu mine. Ei îi cunoşteau numai pe acei Martori care făceau parte din micuţa lor grupă ce studia Biblia. Prin urmare, două surori de corp care locuiau în zone diferite ale aceluiaşi oraş au aflat numai după terminarea celui de-al doilea război mondial că amândouă deveniseră Martore în timpul războiului.

Găsirea locurilor în care să ascundem literatura Societăţii era o altă sarcină a mea. Ascundeam, de asemenea, hârtie, matriţe şi maşini de scris  pentru a face copii ale Turnului de veghere în caz de nevoie. Uneori trebuia să mutăm cărţile tipărite de Societate dintr-o ascunzătoare în alta. Îmi amintesc că odată am transportat 30 de cutii de carton pline cu literatură încercând să nu atrag atenţia — o muncă descurajantă!

Pe lângă toate acestea, ne ocupam de transportarea de alimente de la fermele din estul Olandei în oraşele din vest, chiar dacă acest lucru era interzis. Încărcam alimente într-o căruţă trasă de cai şi ne îndreptam spre vest. Când ajungeam la un râu, nu puteam folosi nici unul dintre poduri, pentru că erau păzite de soldaţi. De aceea, puneam încărcătura în bărci mici, treceam alimentele pe celălalt mal al râului, după care urcam încărcătura într-o altă căruţă. Când ajungeam la destinaţie, aşteptam până se întuneca, trăgeam şosete peste copitele cailor şi mergeam încet spre depozitul secret de alimente al congregaţiei. De aici, alimentele erau împărţite la fraţii nevoiaşi.

Dacă armata germană ar fi descoperit depozitul nostru de alimente, acest lucru ar fi putut costa vieţi omeneşti. Cu toate acestea, câţiva fraţi s-au oferit să de-a o mână de ajutor. De exemplu, familia Bloemink, din oraşul Amersfoort, şi-a pus la dispoziţie camera de zi pentru a fi folosită ca depozit de alimente, deşi casa se afla la mică distanţă de o garnizoană germană! Martori curajoşi ca aceştia şi-au riscat viaţa în folosul fraţilor lor.

Iehova ne-a ajutat pe mine şi pe soţia mea să rămânem fideli pe parcursul anilor de interdicţie. În mai 1945, armata germană a fost înfrântă, iar viaţa mea de fugar a luat în cele din urmă sfârşit. Societatea mi-a cerut să continuu să slujesc ca supraveghetor itinerant până când urmau să fie disponibili alţi fraţi. În 1947, Bertus van der Bil * a preluat munca mea. Pe atunci s-a născut cel de-al treilea copil al nostru, iar noi ne-am stabilit în estul ţării.

Tristeţe şi bucurie

După terminarea războiului am aflat că, la aproximativ un an de la data când plecasem de-acasă pentru a veni în Olanda, tata a fost închis. Având o sănătate şubredă, a fost eliberat de două ori, dar de fiecare dată a fost reînchis. În luna februarie a anului 1938 a fost trimis în lagărul de concentrare de la Buchenwald, iar apoi în lagărul de concentrare de la Dachau. Acolo, la 14 mai 1942, tata a decedat. El a rămas ferm şi loial până la sfârşit.

Mama a fost trimisă şi ea în lagărul de la Dachau, unde a stat până în 1945, când a fost eliberată. Întrucât exemplul de fermitate al ambilor mei părinţi a contribuit mult la binecuvântările spirituale de care am avut parte, a fost un privilegiu să o aducem pe mama în 1954 să locuiască cu noi. Sora mea Margaretha — care făcuse pionierat în Germania de Est (comunistă) din 1945 — a însoţit-o. Deşi mama era bolnavă şi nu vorbea olandeza, a continuat să ia parte la serviciul de teren până în momentul în care şi-a încheiat cu fidelitate cursa pământească, în octombrie 1957.

Congresul din 1955 ţinut la Nürnberg (Germania) s-a dovedit a fi cu totul special. După ce am sosit acolo, nişte fraţi din Dresda i-au spus Erikăi că şi mama ei era la congres. Întrucât Dresda era pe atunci sub autoritatea Germaniei de Est, Erika nu-şi văzuse mama de 21 de ani. Mama şi fiica s-au întâlnit şi s-au îmbrăţişat. Ce reunire plină de bucurie!

Cu timpul, familia noastră a crescut, ajungând să aibă opt copii. Din nefericire, pe unul dintre fiii noştri l-am pierdut într-un accident de maşină. În pofida acestui lucru, faptul de a vedea că toţi copiii noştri rămaşi în viaţă îi slujesc lui Iehova este o sursă de mare bucurie. Suntem fericiţi că fiul nostru Wolfgang şi soţia sa sunt în lucrarea de circumscripţie şi că fiul lor slujeşte la rându-i ca supraveghetor de circumscripţie.

Sunt recunoscător că am fost martor la progresul lucrării lui Iehova efectuate în Olanda. Când am început pionieratul aici în 1933, erau aproximativ o sută de Martori. Azi sunt peste 30 000. Deşi nu mai suntem viguroşi din punct de vedere fizic, eu şi Erika ne păstrăm hotărârea de a trăi potrivit cuvintelor cântării din vremurile de demult: „Pentru o credinţă care nu va slăbi“.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

„Jugendgruppe“ în timpul unei pauze după serviciul de teren

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Eu şi alţi pionieri am parcurs teritoriul Schneifelului. Aveam 20 de ani

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Cu Erika şi Wolfgang în 1940

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

De la stânga la dreapta: Nepotul meu Jonathan şi soţia lui, Mirjam; Erika, eu, fiul meu Wolfgang şi soţia lui, Julia

[Legenda ilustraţiei de la pagina 26]

Un frate care a fost închis cu tata i-a făcut acest portret în 1941