Să învăţăm de la primul cuplu uman

DUMNEZEU a cercetat cu atenţie Pământul. El îl pregătea pentru a fi locuit de oameni şi a văzut că tot ceea ce făcea era bun. De fapt, după ce a terminat această lucrare, el a declarat că era ‘foarte bună’ (Geneza 1:12, 18, 21, 25, 31). Totuşi, înainte de a ajunge la această concluzie justă, Dumnezeu a vorbit despre ceva ce ‘nu era bine’. În mod sigur, Dumnezeu nu a făcut nimic imperfect. Atâta doar că creaţia sa nu era încă terminată. „Nu este bine ca omul să fie singur“, a spus Iehova. „Am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.“ — Geneza 2:18.

Scopul lui Iehova era acela ca societatea umană să se bucure de viaţă eternă, sănătate, fericire şi prosperitate într-un paradis terestru. Adam era tatăl întregii omeniri. Soţia lui, Eva, a devenit „mama tuturor celor vii“ (Geneza  3:20). Deşi pe pământ trăiesc acum miliarde de urmaşi ai lor, oamenii nu sunt nici pe departe perfecţi.

Relatarea despre Adam şi Eva este bine cunoscută. Dar ce foloase practice putem trage din ea? Ce putem învăţa din ceea ce i s-a întâmplat primului cuplu uman?

„I-a creat de sex masculin şi de sex feminin“

Când a dat nume animalelor, Adam a remarcat că, spre deosebire de el, acestea aveau pereche. Aşadar, când a văzut minunata creaţie pe care Iehova o făcuse din coasta lui, inima i s-a umplut de bucurie. Dându-şi seama că ea era în mod unic o parte din el, Adam a exclamat: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie, pentru că a fost luată din om“. — Geneza 2:18–23.

Omul avea nevoie de „un ajutor“, iar acum dispunea chiar de ajutorul potrivit. Eva era perfect potrivită pentru a îndeplini rolul de complinire a lui Adam — în ce priveşte îngrijirea locuinţei lor paradiziace şi a animalelor, în ce priveşte naşterea de copii şi în ce priveşte stimularea şi sprijinirea pe plan intelectual ca adevărat tovarăş. — Geneza 1:26–30.

Iehova i-a furnizat acestui cuplu tot ceea ce îşi puteau dori în mod rezonabil. Aducându-i-o pe Eva soţului ei şi, astfel, autorizând unirea lor, Dumnezeu a fondat instituţia căsătoriei şi familia, care avea să constituie celula de bază a societăţii. Relatarea din Geneza spune: „Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de soţia sa; şi ei vor deveni un singur trup“. Când a binecuvântat primul cuplu uman şi i-a spus să fie roditor, Iehova a avut, evident, în vedere ca fiecare copil să se nască într-o familie plină de afecţiune, cu un tată şi o mamă care să aibă grijă de el. — Geneza 1:28; 2:24.

„După imaginea lui Dumnezeu“

Adam a fost un fiu perfect al lui Dumnezeu, făcut după ‘imaginea şi asemănarea’ Sa (NW). Dar, întrucât „Dumnezeu este un Spirit“, asemănarea nu putea fi fizică (Geneza 1:26; Ioan 4:24). Aceasta consta în calităţi care îl ridicau pe om cu mult deasupra animalelor. Da, în om au fost implantate încă de la început calităţi ca iubirea, înţelepciunea, puterea şi justiţia. El a fost înzestrat cu liber arbitru şi cu spiritualitate. Un simţ moral înnăscut, sau conştiinţa, îi permitea să distingă binele de rău. Omul avea capacităţi intelectuale, care îl ajutau să mediteze asupra motivului existenţei oamenilor, să acumuleze cunoştinţă despre Creatorul său şi să cultive intimitate cu Acesta. Dotat în acest fel, Adam avea tot ceea ce îi trebuia pentru a-şi îndeplini rolul de administrator al lucrării pământeşti a lui Dumnezeu.

Eva încalcă porunca

Fără îndoială, Adam a informat-o imediat pe Eva cu privire la singura interdicţie pe care le-o pusese Iehova: Ei puteau să ia din fructele tuturor pomilor din locuinţa lor paradiziacă, cu excepţia unuia singur — pomul cunoştinţei binelui şi răului. Ei nu trebuiau să mănânce din el. Dacă mâncau, aveau să moară chiar în acea zi. — Geneza 2:16, 17.

După puţin timp s-a iscat o controversă privind fructul interzis. Eva a fost abordată de un şarpe, folosit ca purtător de cuvânt de un spirit invizibil. Cu o falsă inocenţă, şarpele a întrebat-o: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?»“. Eva a răspuns că le era permis să mănânce fructele oricărui pom, cu excepţia unuia singur. Dar atunci şarpele l-a contrazis pe Dumnezeu spunându-i femeii: „Hotărât că nu veţi muri; dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“. Femeia a început să vadă pomul interzis într-o lumină diferită. „Pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit.“ Complet amăgită, Eva a încălcat legea lui Dumnezeu. — Geneza 3:1–6; 1 Timotei 2:14.

Era inevitabil păcatul Evei? Nicidecum! Puneţi-vă în locul ei. Prin afirmaţia pe care a făcut-o, şarpele a denaturat complet cuvintele lui Dumnezeu şi ale lui Adam. Cum v-aţi simţi dacă un străin l-ar acuza de necinste pe cineva pe care îl iubiţi şi în care aveţi încredere? Eva ar fi trebuit  să reacţioneze diferit, arătând dezgust şi indignare, ba chiar refuzând să asculte. La urma urmei, cine era şarpele ca să pună la îndoială dreptatea lui Dumnezeu şi cuvântul soţului ei? Din respect faţă de principiul autorităţii, Eva ar fi trebuit să ceară un sfat înainte de a lua vreo decizie. Şi noi ar trebui să procedăm la fel dacă vreodată ne sunt prezentate informaţii contrare instrucţiunilor date de Dumnezeu. Totuşi, Eva a avut încredere în cuvintele Ispititorului, dorind ca ea să fie propriul ei judecător în ce priveşte stabilirea a ceea ce este bine şi a ceea ce este rău. Cu cât stăruia mai mult asupra acestei idei, cu atât se simţea mai atrasă de ea. Ce greşeală a făcut Eva nutrind o dorinţă incorectă, în loc să o înlăture din minte sau să discute cu capul familiei ei despre situaţia ivită! — 1 Corinteni 11:3; Iacov 1:14, 15.

Adam ascultă de glasul soţiei sale

După puţin timp, Eva l-a determinat pe Adam să i se alăture în păcat. Cum am putea explica această atitudine de acceptare oarbă (Geneza 3:6, 17)? Adam a fost pus în faţa unui conflict de loialitate. Avea el să i se supună Creatorului său, care îi dăduse totul, inclusiv iubita lui parteneră, Eva? Avea el să caute îndrumarea lui Dumnezeu pentru a şti cum să procedeze în acel moment? Sau avea el să decidă să i se alăture soţiei lui în păcat? Adam ştia foarte bine că ceea ce spera Eva să câştige mâncând din fructul interzis era ireal. Apostolul Pavel a scris sub inspiraţie următoarele: „Adam nu a fost amăgit, dar femeia a fost complet amăgită şi a căzut în transgresare“ (1 Timotei 2:14). Prin urmare, Adam a ales în mod deliberat să-l desfidă pe Iehova. Teama de a fi despărţit de soţia sa a fost, evident, mai mare decât credinţa în capacitatea lui Dumnezeu de a remedia situaţia.

Fapta lui Adam a fost fatală pentru el şi, totodată, a echivalat cu uciderea tuturor descendenţilor al căror tată urma să fie el cu permisiunea acordată în mod îndurător de Iehova, întrucât toţi aceştia au fost născuţi sub condamnarea la moarte din cauza păcatului (Romani 5:12). Cât  de mare a fost preţul acestei neascultări pline de egoism!

Consecinţele păcatului

Efectul imediat al păcatului a fost ruşinea. În loc să alerge bucuroşi să-i vorbească lui Iehova, cei doi s-au ascuns (Geneza 3:8). Prietenia lor cu Dumnezeu se ruinase. Când au fost întrebaţi ce făcuseră, ei nu au manifestat nici un fel de remuşcări, deşi amândoi erau conştienţi că încălcaseră porunca lui Dumnezeu. Mâncând din fructul interzis, ei au întors spatele bunătăţii divine.

În consecinţă, Dumnezeu a spus că naşterea de copii avea să fie însoţită de dureri mari. Dorinţa Evei urma să se ţină după soţul ei, iar el avea să o domine. Astfel, rezultatul încercării ei de a obţine independenţa a fost exact opusul celui scontat. Acum Adam avea să mănânce în suferinţă roadele pământului. În loc să-şi potolească foamea în Eden fără să muncească din greu, el avea să depună mari eforturi pentru a-şi câştiga existenţa, urmând în final să se întoarcă în ţărână, din care fusese făcut. — Geneza 3:16–19.

În cele din urmă, Adam şi Eva au fost izgoniţi din grădina Edenului. Iehova a spus: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum, nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci . . .“. Eruditul Gordon Wenham a remarcat că „fraza este incompletă“ şi că suntem lăsaţi să deducem singuri ce anume avea în gând Dumnezeu — probabil, „să-l alung din grădină“. În general, scriitorii biblici arată întregul raţionament folosit de Dumnezeu într-o anumită situaţie. Dar aici, continuă Gordon Wenham, „omiterea concluziei sugerează rapiditatea cu care a acţionat Dumnezeu. Nici nu a terminat de vorbit, că ei au şi fost alungaţi din grădină“ (Geneza 3:22, 23). Cu aceasta, comunicarea dintre Iehova şi primul cuplu uman a luat, se pare, sfârşit.

Adam şi Eva nu au murit din punct de vedere fizic în timpul acelei zile de 24 de ore. Totuşi, ei au murit în sens spiritual. Îndepărtaţi în mod iremediabil de Sursa vieţii, ei au intrat în declin, care avea să culmineze cu moartea. Imaginaţi-vă cât de dureros trebuie să fi fost primul lor contact cu moartea, când cel de-al doilea fiu al lor, Abel, a fost ucis de Cain, întâiul lor născut! — Geneza 4:1–16.

Despre viaţa primului cuplu uman de după aceea se cunosc relativ puţine lucruri. Cel de-al treilea fiu al primilor oameni, Set, s-a născut când Adam avea 130 de ani. Adam a murit la 800 de ani după aceea, la vârsta de 930 de ani, după ce a avut „fii şi fiice“. — Geneza 4:25; 5:3–5.

O lecţie pentru noi

Relatarea despre primul cuplu uman dezvăluie cauza stării degenerate a societăţii umane de azi şi, totodată, ne învaţă o lecţie importantă. Orice pretenţie de independenţă faţă de Iehova Dumnezeu este curată nebunie. Cei care sunt cu adevărat înţelepţi se încred în Iehova şi în Cuvântul său, nu în presupusa lor capacitate de a le şti pe toate. Iehova este cel care stabileşte ce este bine şi ce este rău, iar cheia înfăptuirii a ceea ce este bine constă în ascultarea de el. Dacă violăm legile sale şi ignorăm principiile lui păcătuim.

Dumnezeu le-a oferit şi le oferă oamenilor tot ce şi-ar putea dori — viaţă veşnică, libertate, satisfacţie, fericire, sănătate, pace, prosperitate şi posibilitatea de a descoperi lucruri noi. Totuşi, pentru a ne putea bucura de toate acestea, trebuie să recunoaştem că depindem în totalitate de Tatăl nostru ceresc, Iehova. — Eclesiastul 3:10–13; Isaia 55:6–13.

[Chenarul/Ilustraţia de la pagina 26]

Adam şi Eva — doar un mit?

Credinţa într-un paradis originar, pierdut din cauza păcatului, a fost larg răspândită printre babilonieni, asirieni, egipteni şi alte popoare ale lumii antice. Elementul comun a numeroase relatări era un pom al vieţii, ale cărui fructe aveau să le dea viaţă veşnică celor care mâncau din ele. Aşadar, omenirea nu uită că în Eden s-a întâmplat ceva tragic.

Astăzi, mulţi resping relatarea biblică despre Adam şi Eva, considerând că nu este decât un mit. Cu toate acestea, cei mai mulţi oameni de ştiinţă recunosc că specia umană alcătuieşte o singură familie cu o origine comună. Numeroşi teologi consideră că este imposibil de negat că efectele păcatului originar comis de un strămoş comun s-au transmis omenirii. Credinţa că omul nu a apărut dintr-o singură sursă, ci din mai multe, i-ar obliga să afirme că mai mulţi strămoşi au comis un păcat originar. La rândul său, acest lucru i-ar obliga să nege că Cristos, „ultimul Adam“, a răscumpărat omenirea. Dar Isus şi discipolii săi nu s-au confruntat cu această dilemă. Ei au recunoscut că relatarea din Geneza este reală. — 1 Corinteni 15:22, 45; Geneza 1:27; 2:24; Matei 19:4, 5; Romani 5:12–19.