Relatare autobiografică

„Nu ştiţi ce va fi cu viaţa voastră mâine“

RELATARE DE HERBERT JENNINGS

„Mă întorceam din oraşul-port Tema la filiala din Ghana a Societăţii Watch Tower şi am oprit ca să-l iau pe un tânăr care făcea autostopul vrând să ajungă în oraş. Am profitat de ocazie pentru a-i depune mărturie. Credeam că îi depuneam o bună mărturie. Totuşi, când am ajuns la destinaţia acestui tânăr, el a sărit din camion şi a luat-o la fugă.“

ACEST incident a fost pentru mine un indiciu că în viaţa mea se întâmpla ceva neobişnuit. Înainte de a vă povesti despre ce era vorba, permiteţi-mi să vă spun cum eu, un canadian, am ajuns în Ghana.

Era pe la mijlocul lunii decembrie a anului 1949 şi mă aflam într-o suburbie din nordul oraşului Toronto (Canada). Tocmai terminasem de săpat cam un metru în pământul îngheţat pentru a asigura alimentarea cu apă a unei case noi. Îngheţaţi şi obosiţi, muncitorii din echipa noastră s-au strâns în jurul unui foc de vreascuri, aşteptând să fie luaţi de camion. Deodată, Arnold Lorton, unul dintre muncitori, a început să spună ceva despre „războaie şi veşti de războaie“ şi despre „sfârşitul acestei lumi“ şi să folosească alte expresii care îmi erau complet străine. Numaidecât, toţi au tăcut, simţindu-se stingheriţi, iar unii chiar s-au arătat ostili faţă de el. Îmi amintesc că îmi spuneam: „Tipul ăsta are mult curaj! Nimeni de aici nu vrea să-l asculte, şi totuşi el continuă să vorbească“. Dar lucrurile pe care le spunea au atins în mine o coardă sensibilă. Trecuseră doar câţiva ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial, iar eu nu auzisem niciodată până atunci astfel de lucruri în religia cristadelfică, din care făcuseră parte mai multe generaţii ale familiei mele. Am ascultat cu atenţie, fiind captivat de explicaţiile lui.

 Nu am stat mult pe gânduri şi l-am abordat pe Arnold pentru alte informaţii. Privind în urmă, îmi dau seama cât de îngăduitori şi de amabili au fost el şi soţia lui, Jean, cu mine, un tânăr de 19 ani, lipsit de experienţă. De multe ori mergeam la ei acasă neanunţat şi neinvitat ca să stăm de vorbă. Ei m-au ajutat să-mi corectez modul de gândire şi să pun capăt conflictului cu normele şi principiile morale care îmi tulbura mintea tânără. La 22 octombrie 1950, după zece luni de la acest prim episod, petrecut în jurul focului, m-am botezat ca Martor al lui Iehova şi am devenit membru al congregaţiei Willowdale, din North York, care actualmente face parte din Toronto.

Tot înainte, alături de alţi colaboratori în închinare

Viaţa acasă a devenit foarte tensionată când tata şi-a dat seama că eram hotărât să-mi urmez noua credinţă. Cu puţin timp înainte, tata fusese victima unei coliziuni frontale cauzate de un şofer aflat în stare de ebrietate şi de aceea de multe ori ne înţelegeam greu cu el. Mama, cele două surori şi cei doi fraţi ai mei duceau o viaţă grea. Tensiunea creată din cauza adevărului biblic creştea. Prin urmare, am considerat că era înţelept să plec de acasă de dragul înţelegerii cu părinţii mei şi pentru a deveni puternic în ce priveşte „calea adevărului“. — 2 Petru 2:2.

Pe la sfârşitul verii anului 1951 m-am stabilit într-o mică congregaţie din Coleman (Alberta). În această congregaţie se aflau Ross Hunt şi Keith Robbins, doi tineri ocupaţi din plin în lucrarea de predicare publică cu timp integral, cunoscută ca pionierat regular. Ei m-au îndrumat spre acelaşi minister voluntar. La 1 martie 1952 am intrat în rândul pionierilor regulari.

Îmi amintesc cu drag încurajarea pe care am primit-o. Aveam multe de învăţat, iar acesta s-a dovedit a fi terenul meu de probă. Ulterior, după ce am petrecut aproximativ un an în serviciul de pionier alături de Congregaţia Lethbridge (Alberta), am primit neaşteptata invitaţie de a sluji ca supraveghetor itinerant. Urma să slujesc congregaţiilor Martorilor lui Iehova aflate de-a lungul coastei estice a Canadei, de la Moncton (New Brunswick) la Gaspé (Quebec).

Având doar 24 de ani şi fiind relativ nou la adevăr, mă simţeam incompetent, îndeosebi în comparaţie cu Martorii maturi cărora urma să le slujesc. În următoarele câteva luni am depus eforturi asidue. Apoi am avut o altă surpriză.

La Şcoala Galaad, iar apoi spre Coasta de Aur

În septembrie 1955 am fost invitat să mă alătur celor aproximativ o sută de cursanţi care aveau să urmeze cursurile celei de-a 26-a clase a Şcolii Biblice Galaad a Societăţii Watchtower, cu sediul în South Lansing (New York). Cele cinci luni de instruire şi studiu intensiv au fost exact ceea ce îmi trebuia. Entuziasmul meu a fost sporit de faptul că am petrecut timp alături de membrii unui grup atât de stimulator. În această perioadă a avut loc un alt eveniment care mi-a îmbogăţit viaţa până în prezent.

Printre cursanţii care se pregăteau pentru activitatea de misionar se afla o soră tânără pe nume Aileen Stubbs. Ceea ce am remarcat la Aileen au fost perseverenţa ei deosebită, un excelent spirit practic şi o fire modestă şi veselă. Cred că am speriat-o când mi-am declarat cu stângăcie intenţiile. Totuşi nu m-a refuzat. Am convenit ca Aileen să meargă în repartiţia ei misionară în Costa Rica, iar eu pe Coasta de Aur (acum Ghana), în vestul Africii.

Într-o dimineaţă din luna mai a anului 1956 mă aflam în biroul fratelui Nathan Knorr, birou care se găsea la etajul nouă al unei clădiri din Brooklyn (New York). El era pe atunci preşedintele Societăţii Watch Tower. Am fost numit serv de filială, fiind însărcinat cu supravegherea lucrării de predicare din Coasta de Aur, Togoland (acum Togo), Coasta de Fildeş (Côte d’Ivoire), Volta Superioară (acum Burkina Faso) şi Gambia.

Îmi amintesc şi acum cuvintele fratelui Knorr, de parcă ieri mi le-ar fi spus. „Nu trebuie să-ţi iei în primire responsabilitatea chiar acum“, a spus el. „Nu e nici o grabă; învaţă de la fraţii cu experienţă de acolo. Apoi, când o să te simţi pregătit, vei începe să slujeşti ca serv de filială. . . .  Iată scrisoarea care confirmă numirea ta. După şapte zile de la sosire va trebui să-ţi începi activitatea.“

Doar şapte zile, m-am gândit eu. „Dar cum rămâne cu: «Nu e nici o grabă»?“ După această discuţie am plecat uluit.

Următoarele zile au trecut ca gândul. Nu după mult timp mă sprijineam de balustrada unui cargobot, navigând pe East River şi lăsând în urmă birourile de la Brooklyn ale Societăţii. Pornisem într-o călătorie pe ocean de 21 de zile, cu destinaţia Coasta de Aur.

Eu şi Aileen am suprasolicitat poşta aeriană. Apoi ne-am reîntâlnit în 1958 şi ne-am căsătorit la 23 august în acelaşi an. Îi mulţumesc mereu lui Iehova pentru că mi-a dat o parteneră minunată.

Timp de 19 ani m-am bucurat de privilegiul de a sluji la filiala Societăţii alături de alţi misionari şi de fraţii şi surorile mele africane. În acea perioadă, familia Betel a crescut de la doar câţiva fraţi la circa 25. Pentru noi, acele zile au fost minunate, bogate în evenimente şi roditoare. Totuşi, sincer să fiu, pentru mine, clima foarte caldă şi umedă a constituit o mare încercare. Eram mereu transpirat şi lipicios şi uneori irascibil. Cu toate acestea era o adevărată bucurie să slujeşti văzând cum numărul vestitorilor activi din Ghana creştea. De la puţin peste 6 000 de vestitori ai Regatului, câţi erau în 1956, s-a ajuns la 21 000, în 1975. Dar este o şi mai mare încântare să-i vezi pe cei peste 60 000 de Martori harnici, câţi sunt acum acolo.

Un „mâine“ la care nu ne-am gândit

Prin 1970 am început să am o problemă de sănătate care s-a dovedit a fi foarte greu de identificat. Am făcut toate analizele medicale numai ca să mi se spună că eram „perfect sănătos“. Atunci de ce mă simţeam mereu atât de rău, atât de istovit şi atât de agitat? Două lucruri m-au ajutat să găsesc răspunsul. Au căzut peste mine ca un trăsnet. Într-adevăr, aşa cum a scris Iacov: „Nu ştiţi ce va fi cu viaţa voastră mâine“. — Iacov 4:14.

Primul indiciu a fost întâmplarea cu tânărul autostopist căruia i-am depus mărturie în timp ce îl duceam în oraş. Nu am realizat că bolboroseam fără încetare, vorbind din ce în ce mai repede şi mai tare. Când am ajuns la destinaţia acelui tânăr, am fost uimit că el a sărit din camion şi a luat-o la fugă. Majoritatea ghanezilor sunt calmi din fire şi nu se supără din orice fleac. Reacţia lui efectiv nu se potrivea cu această descriere. Am stat să mă gândesc. Mi-am dat seama că aveam o problemă. Ce problemă, nu ştiam, dar, cu siguranţă, aveam o problemă.

Al doilea indiciu a ieşit la lumină când, după o discuţie cu Aileen despre cauza problemelor mele, Aileen a sugerat: „Ei bine, dacă această problemă nu este fizică, atunci trebuie să fie mintală“. Aşadar, am scris cu atenţie toate simptomele pe care le aveam şi am mers la un psihiatru. Când i-am citit lista, răspunsul lui a fost: „Este un caz clasic. Suferiţi de psihoză maniaco-depresivă“.

Eram stupefiat. În următorii ani am suferit o continuă cădere în timp ce mă luptam din răsputeri. Am continuat să caut o soluţie, dar nimeni  nu ştia efectiv ce era de făcut. A fost o luptă decepţionantă!

Am dorit mereu să facem din privilegiul de a efectua serviciul cu timp integral cariera vieţii noastre, şi erau multe lucruri de făcut. Am rostit multe rugăciuni cu sinceritate şi fervoare de felul acesteia: „Iehova, dacă vei dori, «voi trăi şi, de asemenea, voi face asta sau asta»“ (Iacov 4:15). Dar nu aşa aveau să stea lucrurile. Aşadar, în iunie 1975, înfruntând realitatea, am părăsit Ghana şi pe numeroşii noştri prieteni apropiaţi şi ne-am întors în Canada.

Iehova oferă ajutor prin intermediul poporului său

În scurtă vreme am învăţat că nu eram de neînlocuit şi că nu eram singurul care mă confruntam cu probleme. Cuvintele din 1 Petru 5:9 au căpătat într-adevăr sens pentru mine: „[Ştiu] că aceleaşi lucruri în ce priveşte suferinţele se petrec în toată comunitatea fraţilor voştri din lume“. Înţelegând acest lucru, am început să discern modul în care Iehova ne sprijinea într-adevăr pe amândoi în pofida acestei schimbări neplăcute. Cât de minunat ne-a venit în ajutor „comunitatea fraţilor“ într-o multitudine de feluri!

Deşi nu aveam multe lucruri materiale, Iehova nu ne-a abandonat. El i-a impulsionat pe prietenii noştri din Ghana să ne ajute din punct de vedere material, precum şi în alte feluri. Cu inima împărţită i-am părăsit pe cei de care ne ataşaserăm atât de mult ca să înfruntăm acest „mâine“ neaşteptat.

Am fost găzduiţi cu amabilitate de Lenora, sora lui Aileen, şi de soţul ei, Alvin Friesen, care s-au îngrijit de necesităţile noastre pe parcursul unei perioade de mai multe luni. Un psihiatru renumit mi-a spus plin de încredere: „În şase luni te vei pune pe picioare“. Probabil că voia să-mi insufle încredere, dar aceste cuvinte nu s-au împlinit nici după şase ani. În prezent mă lupt cu ceea ce este acum numit în termeni delicaţi tulburare de dispoziţie bipolară. Bineînţeles, este un nume mai îndulcit, dar, cum bine ştiu cei care suferă de această boală, un nume mai drăguţ nu schimbă cu nimic simptomele copleşitoare ale bolii.

În acea perioadă, fratele Knorr suferea deja de o boală care, în cele din urmă, a dus la moartea sa, survenită în iunie 1977. În pofida bolii, el şi-a făcut timp şi şi-a folosit o parte din energia lui scriindu-mi lungi scrisori încurajatoare, pline de cuvinte de mângâiere şi sfaturi. Ţin şi acum la aceste scrisori. Cuvintele sale m-au ajutat mult să-mi înving exageratele sentimente de eşec care continuau să apară.

La sfârşitul anului 1975 a trebuit să renunţăm la preţioasele noastre privilegii de serviciu şi să ne concentrăm asupra restabilirii sănătăţii mele. Lumina obişnuită a început să-mi facă rău la ochi. Sunetele ascuţite care se produceau pe neaşteptate îmi răsunau în urechi ca nişte împuşcături. Forfota mă deranja. Chiar şi asistarea la întrunirile creştine era o adevărată luptă. Cu toate acestea, eram absolut convins de importanţa asocierii spirituale. Pentru a face faţă situaţiei, de obicei intram în Sala Regatului după ce se aşezau toţi şi plecam chiar la terminarea programului, înainte să înceapă agitaţia.

Participarea la ministerul public era o altă mare dificultate. Uneori, chiar în momentul în care ajungeam la o locuinţă, pur şi simplu nu aveam curaj să sun la sonerie. Totuşi nu renunţam, pentru că eram conştient că ministerul nostru înseamnă atât salvarea noastră, cât şi salvarea tuturor celor ce reacţionează favorabil (1 Timotei 4:16). După câteva momente reuşeam să-mi ţin sub control emoţiile, mergeam la următoarea uşă şi încercam din nou. Faptul că am continuat să iau parte la minister m-a ajutat să-mi păstrez sănătatea spirituală în limite rezonabile, iar acest lucru mi-a dat putere să fac faţă situaţiei.

Având în vedere caracterul cronic al tulburării de dispoziţie bipolare, am ajuns la concluzia că aceasta va fi foarte probabil o boală cu care va trebui să mă obişnuiesc în sistemul actual. În 1981, în revista Treziţi-vă! * a apărut o excelentă serie de articole. Cu ajutorul lor am început să înţeleg mai  bine natura acestei boli şi să aflu modalităţi mai eficiente de a-i face faţă.

Învăţăm să facem faţă situaţiei

Toate acestea nu au avut loc fără sacrificii şi schimbări din partea soţiei mele. Dacă îngrijiţi de cineva care suferă de o boală asemănătoare, veţi înţelege, cu siguranţă, cuvintele ei:

„O tulburare de dispoziţie pare să aducă o schimbare bruscă în personalitate. În numai câteva ore, bolnavul trece de la o stare în care este plin de viaţă, încurajator, cu planuri şi idei noi la o stare în care este epuizat, negativ şi chiar furios. Dacă nu este privită ca pe o boală, aceasta i-ar putea duce pe alţii la exasperare şi confuzie totală. Evident, planurile făcute trebuie schimbate repede şi începe o luptă personală împotriva sentimentelor de dezamăgire sau respingere“.

În ce mă priveşte, mă neliniştesc când mă simt extraordinar de bine. Instinctiv ştiu că după un moment de bună dispoziţie urmează un moment de deprimare. În cazul meu, prefer momentele de deprimare în locul momentelor de bună dispoziţie pentru că, de obicei, momentele de deprimare mă imobilizează câteva zile şi nu există riscul de a face ceva nepotrivit. Aileen mă ajută enorm de mult avertizându-mă când sunt surescitat şi mângâindu-mă şi sprijinindu-mă când sunt cuprins de o stare de indispoziţie.

Există pericolul real de a deveni preocupat prea mult de tine însuţi şi de a-i îndepărta pe toţi în fazele critice ale bolii. Unii se izolează complet când sunt cuprinşi de deprimare sau nu ţin cont de sentimentele şi reacţiile altora în timpul unei crize maniaco-depresive. În trecut îmi era greu să accept dovezile existenţei problemelor mele mintale şi emoţionale. A trebuit să înfrunt ideea că ceva extern, cum ar fi un plan eşuat sau o altă persoană, era problema. A trebuit să-mi spun de nenumărate ori că „Nu s-a schimbat nimic în jurul meu. Problema este internă, nu externă“. Treptat mi-am corectat modul de gândire.

De-a lungul anilor, amândoi am învăţat să fim deschişi şi cinstiţi cu noi înşine şi cu alţii în privinţa stării mele de sănătate. Ne străduim să ne păstrăm o atitudine optimistă şi să nu permitem bolii să ne stăpânească viaţa.

Un „mâine“ mai bun

Prin intermediul rugăciunilor rostite cu fervoare şi al multor eforturi am putut să beneficiem de binecuvântarea şi sprijinul lui Iehova. Amândoi suntem acum la vârsta a treia. Mă aflu sub permanenta observaţie a unui medic şi iau moderat, dar constant, medicamente pentru a-mi păstra sănătatea în limite rezonabile. Apreciem orice privilegiu de serviciu care ni se poate acorda. Eu continuu să slujesc ca bătrân de congregaţie şi, împreună, încercăm mereu să-i sprijinim pe alţii în ce priveşte credinţa.

Într-adevăr, aşa cum se spune în Iacov 4:14: „Nu ştiţi ce va fi cu viaţa voastră mâine“. Aceste cuvinte vor fi valabile atâta timp cât va continua să existe acest sistem. Totuşi, cuvintele din Iacov 1:12 sunt la fel de adevărate: „Fericit este omul care continuă să suporte încercarea, deoarece, devenind aprobat, va primi coroana vieţii, pe care [Iehova] le-a promis-o celor care continuă să-l iubească“. Fie ca toţi să rămânem fermi şi să nu pierdem din vedere binecuvântările pe care Iehova ni le rezervă pentru mâine.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Când căutam să mă izolez în atelierul meu

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Cu soţia mea, Aileen

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

La Congresul „Eterna veste bună“ ţinut la Tema (Ghana) în 1963