Relatare autobiografică

Am slujit oriunde a fost nevoie de mine

RELATARE DE JAMES B. BERRY

Era anul 1939. Marea Depresiune făcea ca viaţa în Statele Unite să fie grea, iar războiul ameninţa întreaga Europă. Eu şi fratele meu mai mic Bennett am plecat din Mississippi, unde locuiam, la Houston (Texas) în căutare de lucru.

ÎNTR-O zi, pe la sfârşitul verii, am auzit o ştire dramatică transmisă bruiat la radio: armatele lui Hitler pătrunseseră în Polonia. „A început Armaghedonul!“, a exclamat fratele meu. Imediat ne-am dat demisia şi ne-am dus la cea mai apropiată Sală a Regatului, unde am asistat pentru prima oară la o întrunire. Dar de ce la o Sală a Regatului? Permiteţi-mi să încep cu începutul.

M-am născut în 1915 la Hebron (Mississippi). Locuiam la ţară. Studenţii în Biblie, cum se numeau pe atunci Martorii lui Iehova, veneau în această zonă cam o dată pe an şi aranjau să ţină o cuvântare într-o locuinţă particulară. Prin urmare, părinţii mei aveau multe publicaţii biblice. Eu şi Bennett am ajuns să credem ceea ce se spunea în acele cărţi: Iadul nu este un loc unde arde focul, sufletul este muritor, cei drepţi vor trăi pentru totdeauna pe pământ. Totuşi, mai erau o mulţime de lucruri pe care trebuia să le învăţăm. După ce am terminat şcoala, eu şi fratele meu am plecat în Texas în căutare de lucru.

Când în cele din urmă am luat legătura cu Martorii la Sala Regatului, ei ne-au întrebat dacă eram pionieri. Nu ştiam că un pionier este un ministru cu timp integral al Martorilor lui Iehova. Apoi ne-au întrebat dacă voiam să mergem în predicare. „Sigur!“, am răspuns noi. Am presupus că aveau să trimită pe cineva cu noi ca să ne arate cum să procedăm. Dar nu au făcut decât să ne dea o hartă şi să ne spună: „Lucraţi aici!“ Ei bine, eu şi Bennett nu aveam nici cea mai vagă idee  despre ce însemna să predici şi nu ne încânta deloc gândul că vom fi puşi în încurcătură. În cele din urmă am băgat harta teritoriului într-o cutie de scrisori, expediind-o congregaţiei, şi ne-am întors în Mississippi!

Ne însuşim adevărul biblic

După ce ne-am întors acasă, am citit publicaţiile Martorilor în fiecare zi, timp de aproape un an. Pentru că nu aveam curent electric, noaptea citeam la lumina focului. În acele timpuri, servii de zonă, adică supraveghetorii itineranţi, vizitau congregaţiile Martorilor lui Iehova şi grupurile izolate pentru a le întări din punct de vedere spiritual. Unul dintre aceşti servi, Ted Klein, ne-a vizitat congregaţia şi ne-a însoţit pe mine şi pe Bennett în lucrarea de predicare de la uşă la uşă, deseori luându-ne cu el pe amândoi odată. El ne-a explicat în ce consta lucrarea de pionier.

Timpul petrecut în compania sa ne-a stimulat să facem mai mult în serviciul lui Dumnezeu. Prin urmare, la 18 aprilie 1940, fratele Klein ne-a botezat pe mine, pe Bennett şi pe sora noastră Velva. La botez au fost prezenţi şi părinţii noştri, bucuroşi că luaserăm această decizie. După circa doi ani s-au botezat şi ei. Atât tata, cât şi mama i-au rămas fideli lui Dumnezeu până la moartea lor, survenită în 1956, respectiv în 1975.

Când fratele Klein m-a întrebat dacă aş putea să fac pionierat, i-am spus că mi-ar plăcea, dar că nu aveam nici bani, nici haine, nimic. „Nu te îngrijora“, mi-a spus el, „o să mă îngrijesc eu de astea“. Şi aşa a şi făcut. Mai întâi mi-a trimis cererea de pionier, apoi m-a luat cu el la New Orleans, oraş situat la circa 300 de kilometri depărtare, şi mi-a arătat câteva apartamente frumoase care se aflau la etajul clădirii unei Săli a Regatului. Erau pentru pionieri. După puţin timp m-am mutat acolo şi mi-am început cariera de pionier. Martorii din New Orleans le dădeau pionierilor haine, bani şi mâncare. Ziua, fraţii aduceau mâncare şi o lăsau la uşă sau chiar ne-o puneau în frigider. Un frate care avea un restaurant în apropiere ne invita să mergem cu regularitate la ora închiderii ca să luăm mâncare proaspătă — carne, pâine, fasole cu carne de vită şi plăcinte — care rămânea din ziua respectivă.

Înfrunt violenţa gloatelor

După un timp am fost repartizat ca pionier la Jackson (Mississippi). Eu şi partenerul meu, care era mai tânăr decât mine, ne-am confruntat cu câteva atacuri din partea gloatelor, iar forţele de ordine păreau să ţină cu gloatele. La fel au stat lucrurile şi în următoarea repartiţie: Columbus (Mississippi). Pentru că le predicam tuturor oamenilor, indiferent de rasă şi naţionalitate, unii albi ne urau şi nu puţini erau cei ce credeau că eram vinovaţi de sediţiune. Însuşi comandantul Legiunii Americane, o organizaţie naţionalistă, susţinea acest lucru. De câteva ori, el a aţâţat gloatele înfuriate împotriva noastră.

Prima oară când am fost atacaţi în Columbus, o gloată a venit după noi în timp ce ofeream reviste pe stradă. Ne-a împins în vitrina unui magazin, iar în jurul nostru s-au strâns o mulţime de curioşi. După puţin timp a sosit şi poliţia, care ne-a luat şi ne-a dus la tribunal. Gloata, care a venit după noi la tribunal, a spus de faţă cu toţi funcţionarii de acolo că, dacă plecam la o dată prestabilită, puteam pleca întregi, dar că, dacă plecam după acea dată, aveam să fim făcuţi bucăţele! Ne-am gândit că cel mai bine era să plecăm din oraş pentru un anumit timp. Dar, după câteva săptămâni, ne-am întors şi am început din nou să predicăm.

 Nu după mult timp, o bandă de opt bărbaţi s-au năpustit asupra noastră şi ne-au forţat să intrăm în cele două maşini ale lor. Am fost duşi în pădure şi dezbrăcaţi de haine şi ni s-au dat la fiecare câte treizeci de lovituri cu cureaua mea de la pantaloni! Aveau arme şi chiar funii. Recunosc că ne-a fost frică. M-am gândit că intenţionau să ne lege şi să ne arunce în râu. Ne-au rupt publicaţiile şi ni le-au aruncat şi chiar ne-au făcut bucăţele fonograful izbindu-l de un copac.

După ce ne-au biciuit, ne-au spus să ne îmbrăcăm şi să coborâm pe o potecă din pădure fără să ne uităm înapoi. În timp ce mergeam, ştiam că, dacă îndrăzneam să ne întoarcem, ne împuşcau — şi ar fi scăpat nepedepsiţi. Dar, după câteva minute, i-am auzit plecând cu maşinile.

Altă dată am fost urmăriţi de o gloată furioasă şi ne-am văzut nevoiţi să ne legăm hainele în jurul gâtului şi să trecem înot un râu ca să scăpăm. La puţin timp de la acest incident am fost arestaţi şi acuzaţi de sediţiune. Am stat trei săptămâni în închisoare, până când cazul nostru a fost pus pe rol. Acest eveniment a fost foarte mediatizat în Columbus. Studenţilor de la o universitate din apropiere chiar li s-a dat voie să plece de la cursuri mai devreme, ca să poată asista la proces. În ziua respectivă, tribunalul era plin până la refuz — nu mai rămăseseră decât locuri în picioare! Cei ce depuneau mărturie în favoarea Statului erau doi predicatori, primarul şi poliţia.

Un avocat Martor pe nume G. C. Clarke şi însoţitorul său au fost trimişi să ne reprezinte. Ei au cerut ca acuzaţiile de sediţiune să fie respinse din lipsă de dovezi. Deşi nu era Martor al lui Iehova, avocatul care lucra împreună cu fratele Clarke a ţinut o impresionantă pledoarie în favoarea noastră. La un moment dat, el i-a spus judecătorului: „Oamenii spun că Martorii lui Iehova sunt nebuni. Nebuni? Thomas Edison a fost acuzat că era nebun!“ Apoi a arătat spre un corp de iluminat şi a spus: „Dar priviţi la acel bec electric!“ Edison, inventatorul becului electric, a fost, probabil, considerat de unii nebun, dar nimeni nu a putut să-i conteste descoperirile.

După ce a ascultat această pledoarie, preşedintele tribunalului districtual i-a spus procurorului: „Nu aveţi nici cea mai mică dovadă de sediţiune, iar ei au dreptul să facă această lucrare. Nu-i mai aduceţi în această sală de judecată şi nu mai irosiţi timpul şi banii Statului şi nici timpul meu până nu aveţi dovezi!“ Victoria a fost de partea noastră!

Totuşi, după aceea, preşedintele tribunalului ne-a chemat la el în birou. Ştia că întregul oraş era împotriva deciziei sale. De aceea ne-a dat următorul avertisment: „Ceea ce am spus a fost în conformitate cu legea, dar sfatul meu este să plecaţi de aici, pentru că altfel or să vă omoare!“ Ştiam că avea dreptate, aşa că am părăsit oraşul.

După ce am plecat de acolo, m-am alăturat lui Bennett şi Velvei. Ei slujeau în Clarksville (Tennessee) ca pionieri speciali. După câteva luni am fost repartizaţi la Paris (Kentucky). La un an şi jumătate, când eram pe punctul de a forma acolo o congregaţie, eu şi Bennett am primit o invitaţie cu totul specială.

 În serviciul misionar

Când am văzut invitaţia de a face parte din cea de-a doua clasă a Şcolii Biblice Galaad, ne-am zis: „Trebuie să fie o greşeală! De ce ar invita ei doi băieţi simpli din Mississippi la această şcoală?“ Noi ne imaginam că aveau nevoie de oameni instruiţi, dar oricum am mers. Clasa era alcătuită din 100 de cursanţi, iar cursul a durat cinci luni. Festivitatea de absolvire a avut loc la 31 ianuarie 1944, iar noi eram nerăbdători să slujim în străinătate. Dar, în acele vremuri, dura mult timp până se obţinea paşaportul şi viza, aşa că absolvenţii şcolii au fost repartizaţi temporar în Statele Unite. După ce am slujit un timp ca pionieri în Alabama şi Georgia, eu şi Bennett ne-am primit în cele din urmă repartiţia: Barbados (Indiile Occidentale).

Cel de-al doilea război mondial era încă în plină desfăşurare, iar în multe locuri, inclusiv în Barbados, lucrarea şi literatura Martorilor lui Iehova erau interzise. La graniţă, vameşii ne-au deschis şi ne-au controlat bagajele, găsind literatura pe care o ascunseserăm. Ne-am zis: „Suntem terminaţi“. Însă unul dintre vameşi ne-a spus: „Ne pare rău că trebuie să vă cotrobăim prin bagaje; o parte din această literatură este interzisă în Barbados“. Cu toate acestea, ne-a lăsat să intrăm în Barbados cu întreaga literatură pe care o împachetaserăm! Mai târziu, când le-am depus mărturie funcţionarilor guvernamentali, aceştia ne-au spus că nu ştiau de ce era interzisă literatura noastră. După câteva luni, interdicţia a fost ridicată.

Am avut mult succes în lucrarea de predicare din Barbados. Fiecare conduceam cel puţin 15 studii biblice, iar majoritatea elevilor au progresat din punct de vedere spiritual. Eram fericiţi când vedeam că unii veneau la întrunirile congregaţiei. Cu toate acestea, pentru că literatura fusese interzisă un anumit timp, fraţii de acolo nu erau la zi cu metodele de conducere a întrunirilor. Totuşi, nu după mult timp am putut să-i instruim pe câţiva fraţi capabili. Am avut plăcerea de a-i ajuta pe mulţi dintre elevii noştri să înceapă să ia parte la ministerul creştin şi, totodată, de a vedea cum congregaţia creştea.

Îmi întemeiez o familie

După aproximativ 18 luni de la sosirea noastră în Barbados a trebuit să suport o intervenţie chirurgicală, motiv pentru care am fost nevoit să mă întorc în Statele Unite. În timpul şederii mele în Statele Unite m-am căsătorit cu o Martoră pe nume Dorothy, cu care corespondam. Eu şi soţia mea am făcut apoi pionierat în Tallahassee (Florida), dar după şase luni ne-am mutat în Louisville (Kentucky), unde un Martor mi-a oferit o slujbă. Fratele meu Bennett şi-a continuat serviciul în Barbados timp de mulţi ani. Mai târziu s-a căsătorit cu o colaboratoare misionară şi au slujit în lucrarea itinerantă în insulele Barbados. În cele din urmă au trebuit să se întoarcă în Statele Unite din motive de sănătate. Au continuat să slujească  congregaţiilor de limbă spaniolă în cadrul lucrării itinerante până la moartea lui Bennett, survenită în 1990, la vârsta de 73 de ani.

În 1950, Dorothy a dat naştere primului nostru copil, o fetiţă, căreia i-am pus numele Daryl. În total am avut cinci copii. Cel de-al doilea, Derrick, a murit de meningită spinală la numai doi ani şi jumătate. Dar în 1956 s-a născut Leslie, iar în 1958, Everett. Eu şi Dorothy ne-am străduit să ne creştem copiii în conformitate cu adevărul biblic. Am încercat întotdeauna să avem un program săptămânal de studiere a Bibliei în familie şi ne-am străduit să-l facem să fie interesant pentru toţi copiii. Când Daryl, Leslie şi Everett erau încă copii, îi puneam în fiecare săptămână să facă cercetări cu privire la anumite întrebări şi să găsească răspunsul pentru săptămâna următoare. De asemenea, ei se jucau de-a mersul în predicarea din casă în casă. Unul intra în toaletă, jucând rolul locatarului. Celălalt stătea afară şi ciocănea. Îşi dădeau replici comice pentru a se intimida unul pe celălalt, dar acest lucru i-a ajutat să cultive iubire pentru lucrarea de predicare. Obişnuiam şi să mergem cu regularitate împreună în predicare.

În 1973, când s-a născut mezinul familiei, Elton, Dorothy avea aproape 50 de ani, iar eu aproape 60. Fraţii din congregaţie ne spuneau Avraam şi Sara (Geneza 17:15–17)! Deseori, băieţii mai mari îl luau pe Elton cu ei în minister. Ştiam că era o puternică mărturie pentru oameni să vadă familii — fraţi şi surori, părinţi şi copii — lucrând împreună pentru a le împărtăşi altora adevărurile biblice. Fraţii mai mari ai lui Elton îl duceau cu rândul pe umeri şi îi puneau un tract în mână. Oamenii ascultau aproape întotdeauna când deschideau uşa şi îl vedeau pe acest băieţel drăgălaş pe umerii fratelui său robust. Băieţii l-au învăţat pe Elton să-i înmâneze locatarului tractul la sfârşitul conversaţiei şi să spună câteva cuvinte. Aşa a început el să predice.

De-a lungul anilor am putut să-i ajutăm şi pe alţi oameni să ajungă să-l cunoască pe Iehova. La sfârşitul anilor ’70 ne-am mutat din Louisville în Shelbyville (Kentucky), pentru a sluji într-o congregaţie unde era nevoie. În timp ce ne aflam acolo, am asistat la progresul congregaţiei şi, totodată, am dat o mână de ajutor la găsirea unui teren şi la construirea unei Săli a Regatului. Ulterior ni s-a cerut să slujim într-o altă congregaţie, din apropiere.

Incertitudinile vieţii de familie

Mi-ar plăcea să spun că toţi copiii noştri au rămas pe calea lui Iehova, totuşi nu pot spune acest lucru. După ce au crescut şi au plecat de acasă, trei dintre cei patru copii ai noştri rămaşi în viaţă au părăsit calea adevărului. Totuşi, fiul nostru Everett a urmat exemplul meu şi a intrat în ministerul cu timp integral. Mai târziu a slujit la sediul mondial din New York al Martorilor lui Iehova, iar în 1984 a fost invitat să frecventeze cursurile celei de-a 77-a clase a Şcolii Galaad. După absolvire a fost repartizat în Sierra Leone (vestul Africii). În 1988 s-a căsătorit cu Marianne, o pionieră din Belgia. De atunci ei slujesc împreună ca misionari.

Aşa cum îşi poate imagina orice părinte creştin, a fost descurajator să vedem cum trei dintre copiii noştri au renunţat la un mod de viaţă care aduce satisfacţii în prezent şi care susţine minunata speranţă a vieţii veşnice într-un paradis pământesc în viitor. Uneori mă învinuiam. Totuşi am găsit mângâiere în faptul de a şti că până şi unele dintre creaturile spirituale ale lui Iehova, adică unii îngeri, au încetat să-i mai slujească — deşi Iehova disciplinează cu iubire şi cu bunătate şi niciodată nu greşeşte (Deuteronomul 32:4; Ioan 8:44; Revelaţia 12:4, 9). Aceasta m-a făcut să înţeleg că, oricât de mult ar încerca părinţii să-şi crească copiii pe calea lui Iehova, este totuşi posibil ca unii să refuze să accepte adevărul.

Asemenea unui copac care este bătut de vânturi puternice, trebuie să ne adaptăm la diferitele încercări şi probleme care vin peste noi. De-a lungul anilor am constatat că studierea cu regularitate a Bibliei şi asistarea la întruniri îmi dau tăria de a mă adapta situaţiilor ivite şi de a supravieţui din punct de vedere spiritual. Pe măsură  ce înaintez în vârstă şi văd greşelile pe care le-am făcut în trecut, încerc să privesc latura frumoasă a lucrurilor. La urma urmei, dacă rămânem fideli, astfel de întâmplări nu fac decât să contribuie la progresul nostru spiritual. Dacă învăţăm din ele, aspectele negative ale vieţii pot avea şi anumite aspecte pozitive. — Iacov 1:2, 3.

În prezent, eu şi Dorothy nu mai avem sănătatea şi puterea de a face în serviciul lui Iehova ceea ce am dori, totuşi suntem recunoscători pentru sprijinul dragilor noştri fraţi şi surori creştine. La aproape fiecare întrunire, fraţii ne spun cât de mult apreciază că suntem acolo. Ei se oferă să ne ajute în orice fel posibil: chiar şi în ce priveşte efectuarea unor reparaţii la casă şi la maşină.

Din când în când reuşim să facem pionierat auxiliar şi conducem studii cu persoane interesate. O mare sursă de bucurie pentru noi sunt veştile pe care le primim de la fiul nostru care slujeşte în Africa. Şi acum avem un studiu biblic în familie, chiar dacă îl ţinem numai în doi. Suntem fericiţi că ne-am dedicat mulţi ani serviciului lui Iehova. El ne asigură că nu va ‘uita lucrarea noastră şi iubirea pe care am arătat-o pentru numele său’. — Evrei 6:10.

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Eu, Velva şi Bennett în timp ce suntem botezaţi de Ted Klein, la 18 aprilie 1940

[Legenda fotografiilor de la pagina 26]

Cu soţia mea, Dorothy, la începutul anilor ’40 şi în 1997

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

Afiş lipit pe un autobuz din Barbados care anunţa cuvântarea publică „Prinţul păcii“

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

Fratele meu Bennett în faţa casei de misionari