Relatare autobiografică

Perseverenţa pe calea lui Iehova este tăria şi bucuria noastră

RELATARE DE LUIGGI D. VALENTINO

„Iată calea, mergeţi pe ea!“, a îndemnat Iehova (Isaia 30:21, NW). Respectarea acestui sfat constituie obiectivul meu de când m-am botezat, cu 60 de ani în urmă. De fapt, exemplul părinţilor mei m-a încurajat să-mi fixez cu mult timp înainte acest obiectiv. În 1921, ei au emigrat din Italia pentru a se stabili în Cleveland (Ohio, SUA), unde au crescut trei copii — pe mine, pe fratele meu mai mare, Mike, şi pe sora mea mai mică, Lydia.

PĂRINŢII mei au cercetat diverse religii, dar au rămas dezamăgiţi. Apoi, într-o zi a anului 1932, tata asculta la radio o emisiune în italiană transmisă de Martorii lui Iehova şi i-au plăcut cele auzite. A scris o scrisoare în care cerea mai multe informaţii, iar un Martor italian de la sediul mondial, din Brooklyn (New York), al Martorilor lui Iehova a venit la noi acasă. După o discuţie însufleţită care a durat până în zori, părinţii mei au fost convinşi că găsiseră adevărata religie.

Tata şi mama au început să asiste la întrunirile creştine şi îi găzduiau cu plăcere pe supraveghetorii itineranţi. Deşi nu eram decât un copil, aceştia mă luau cu ei în lucrarea de predicare, acest lucru determinându-mă să-mi fixez obiectivul de a-i sluji lui Iehova cu timp integral. Unul dintre aceşti vizitatori a fost Carey W. Barber,  actualmente membru al Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova. Nu după mult timp, în februarie 1941, m-am botezat. Aveam 14 ani. Apoi, în 1944, am început pionieratul în Cleveland. Mike şi Lydia au început şi ei să urmeze calea adevărului biblic. Mike i-a slujit lui Iehova până în clipa morţii, iar Lydia l-a însoţit pe Harold Weidner, soţul ei, timp de 28 de ani în ministerul itinerant. În prezent, ei slujesc ca miniştri speciali cu timp integral.

Închisoarea îmi întăreşte hotărârea de a merge înainte

La începutul anului 1945 am ajuns în Penitenciarul Federal din Chillicothe (Ohio), deoarece conştiinţa mea instruită pe baza Bibliei m-a îndemnat să acţionez în armonie cu Isaia 2:4, unde se vorbeşte despre transformarea săbiilor în fiare de plug. La început, conducerea închisorii le permitea deţinuţilor Martori să deţină doar o cantitate limitată de literatură biblică publicată de Martorii lui Iehova. Cu toate acestea, Martorii dintr-o congregaţie din apropiere s-au dovedit a fi de mare ajutor. Uneori, ei aruncau câteva publicaţii pe câmpurile din apropierea închisorii. A doua zi dimineaţa, în timp ce deţinuţii erau duşi la muncă, deţinuţii Martori căutau publicaţiile şi apoi se străduiau să le introducă în închisoare. Pe vremea când am fost eu închis ni se permitea să avem mai multă literatură. Astfel, am învăţat mai mult ca oricând să preţuiesc hrana spirituală furnizată de Iehova — lecţie pe care mi-o amintesc şi acum de fiecare dată când primesc un număr nou al revistelor Turnul de veghere şi Treziţi-vă!

După un timp ni s-a permis să ţinem întrunirile congregaţiei în închisoare, însă celor ce nu erau Martori nu li se dădea voie să fie prezenţi. Cu toate acestea, unii funcţionari ai penitenciarului, precum şi câţiva deţinuţi asistau în secret, iar câţiva dintre ei chiar au acceptat adevărul (Faptele 16:30–34). Vizitele fratelui A. H. Macmillan erau o extraordinară sursă de mângâiere. Întotdeauna ne asigura că timpul petrecut în închisoare nu era inutil, deoarece eram pregătiţi pentru însărcinări viitoare. Acest frate mai în vârstă, mult îndrăgit de mine, mi-a mişcat inima şi mi-a întărit hotărârea de a merge pe calea lui Iehova.

Câştig un tovarăş de viaţă

Cel de-al doilea război mondial a luat sfârşit, porţile închisorii s-au deschis, iar eu am reluat pionieratul, ministerul cu timp integral. În 1947 însă, tata a murit. Pentru a-mi susţine familia, m-am angajat şi, totodată, am învăţat să fac masaj medical — meserie care avea să-mi fie de mare ajutor pe parcursul unei perioade prin care aveam să trecem eu şi soţia mea după circa 30 de ani. Dar să vă relatez totul în ordine. Mai întâi, permiteţi-mi să vă povestesc despre soţia mea.

Într-o după-amiază a anului 1949, în timp ce eram la Sala Regatului, a sunat telefonul. Am ridicat receptorul şi am auzit o voce suavă care a spus: „Mă numesc Christine Genchur. Sunt Martoră a lui Iehova. M-am mutat în Cleveland ca să-mi găsesc de lucru şi vreau să mă alătur unei congregaţii“. Sala noastră a Regatului era departe de zona în care locuia ea, însă mi-a plăcut atât de mult vocea ei, încât i-am dat indicaţiile de rigoare şi am îndemnat-o să vină chiar duminica ce urma — ziua în care aveam să ţin eu cuvântarea biblică. Duminică am sosit primul la Sala Regatului, dar n-am văzut nici o soră necunoscută. În timpul cuvântării mă uitam întruna la uşă, însă nu a intrat nimeni. A doua zi am sunat-o, iar ea mi-a spus că încă nu se descurca bine cu mijloacele de transport. Aşadar, m-am oferit să ne întâlnim pentru a-i explica mai bine cum să ajungă la sală.

Am aflat că părinţii ei, imigranţi din Cehoslovacia, li se alăturaseră Studenţilor în Biblie după ce citiseră broşura Where Are the Dead? (Unde sunt morţii?). Părinţii ei se botezaseră în 1935. În 1938, tatăl lui Christine a devenit serv de comunitate al Martorilor lui Iehova din Clymer (Pennsylvania, SUA), după terminologia actuală, supraveghetor care prezidează. Christine s-a botezat în 1947, la vârsta de 16 ani. Nu mi-a trebuit mult să mă îndrăgostesc de această soră frumoasă şi spirituală. Ne-am căsătorit la 24 iunie 1950, iar de atunci Christine îmi este o parteneră fidelă, dispusă mereu să pună interesele Regatului lui  Dumnezeu pe primul plan. Îi sunt recunoscător lui Iehova că această soră capabilă a fost de acord să-şi împartă viaţa cu mine. — Proverbele 31:10.

O mare surpriză

La 1 noiembrie 1951 am început pionieratul împreună. După doi ani, la un congres din Toledo (Ohio), fraţii Hugo Riemer şi Albert Schroeder le-au vorbit membrilor unui grup de pionieri interesaţi de serviciul de misionar. Printre ei eram şi noi. Am fost îndemnaţi să ne continuăm pionieratul în Cleveland, dar chiar în luna următoare am avut marea surpriză de a fi invitaţi să facem parte din cea de-a 23-a clasă a Şcolii Biblice Galaad a Watchtower, care începea în februarie 1954!

În timp ce ne îndreptam cu maşina spre Şcoala Galaad, care pe atunci se ţinea în South Lansing (New York), Christine era atât de neliniştită, încât îmi spunea întruna: „Mergi mai încet!“ La care eu îi spuneam: „Christine, dacă mergem mai încet, maşina noastră va fi ca parcată“. Dar, după ce am ajuns la campus, am fost mult mai liniştiţi. Fratele Nathan Knorr le-a urat un bun venit cursanţilor şi am făcut împreună un tur al şcolii. Ne-a explicat şi cum puteam face economie de apă şi curent electric, subliniind că chibzuinţa este o virtute când urmărim interesele Regatului. Acest sfat nu ni s-a şters din minte. Ne conformăm şi acum lui.

Cu avionul spre Rio

După puţin timp am absolvit Şcoala Galaad, iar la 10 decembrie 1954 ne-am urcat la bordul unui avion în New York, unde iarna îşi făcea simţită prezenţa, încântaţi de perspectiva de a zbura spre noua noastră repartiţie, însoritul oraş Rio de Janeiro (Brazilia). Peter şi Billie Carrbello, colegi misionari, au călătorit împreună cu noi. Zborul urma să dureze 24 de ore, cu escală în Puerto Rico, Venezuela şi Belém (în nordul Braziliei). Cu toate acestea, din cauza unor probleme la motoare, am ajuns după 36 de ore la Rio de Janeiro. Dar ce privelişte magnifică ne aştepta! Luminile din oraş străluceau ca diamantele pe un covor de catifea neagră, iar lumina argintie a lunii sclipea în apa golfului Guanabara.

La aeroport ne aşteptau câţiva membri ai familiei Betel. După ce ne-au urat un călduros bun venit, ne-au condus cu maşina la filială, iar pe la trei dimineaţa ne-am dus la culcare. După câteva ore, sunetul soneriei ne-a adus aminte că prima noastră zi de misionariat începea!

O primă lecţie

La scurt timp am învăţat o lecţie importantă. Petrecuserăm o seară la o familie de Martori. Când am vrut să ne întoarcem pe jos la filială, gazda a obiectat, spunând: „Nu puteţi pleca; plouă“, şi a insistat să rămânem acolo peste noapte. „Dar şi acolo de unde venim noi plouă“, i-am spus eu pe un ton glumeţ, neluându-i în seamă cuvintele, după care am plecat.

Din cauza munţilor din jurul oraşului Rio, apa ploii se strânge imediat şi coboară în oraş, deseori cauzând inundaţii. Nu după mult timp, înaintam cu greu prin apa care ne ajungea până la genunchi. Străzile din jurul filialei se transformaseră în râuri învolburate, nivelul apei ajungându-ne la piept. Când am ajuns la Betel, eram uzi leoarcă. A doua zi, Christine s-a simţit foarte rău şi s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, ceea ce a lăsat-o mult timp cu o anumită sensibilitate. Bineînţeles, ca misionari noi, ar fi trebuit să ascultăm de sfatul Martorilor locali cu experienţă.

Primii paşi ca misionari şi ca slujitori în lucrarea itinerantă

După acest debut deloc plăcut, am început nerăbdători ministerul de teren. Citeam o prezentare în portugheză oricărei persoane pe care o întâlneam, şi se pare că amândoi progresam  la fel în învăţarea limbii portugheze. Un locatar îi spunea lui Christine: „Pe dumneavoastră vă înţeleg, dar pe dânsul, nu“, şi arăta spre mine. Altul îmi spunea mie: „Pe dumneavoastră vă înţeleg, dar pe dânsa, nu“. Chiar şi aşa, eram entuziasmaţi că în primele săptămâni făcuserăm peste 100 de abonamente la Turnul de veghere. De fapt, câţiva dintre elevii cu care am studiat Biblia s-au botezat în primii ani ai şederii noastre în Brazilia, ajutându-ne să vedem cât de roditoare avea să fie lucrarea noastră de misionari.

La mijlocul anilor ’50, din lipsă de fraţi calificaţi, numeroase congregaţii din Brazilia nu beneficiau în mod regulat de vizita supraveghetorului de circumscripţie. Prin urmare, deşi nu învăţasem încă bine limba şi nu ţinusem niciodată o cuvântare biblică în portugheză, în 1956 am fost numit supraveghetor de circumscripţie în statul São Paulo.

Pentru că prima congregaţie la care am mers nu mai fusese vizitată de supraveghetorul de circumscripţie de doi ani, toţi se aşteptau la o cuvântare biblică specială. Pentru a-mi pregăti cuvântarea, am decupat paragrafe din anumite articole ale Turnului de veghere în portugheză şi am lipit bucăţile decupate pe foi de hârtie. În acea duminică, Sala Regatului era plină ochi. Fraţii erau aşezaţi chiar şi pe podium, aşteptând cu toţii marele eveniment. Cuvântarea, sau, mai degrabă, citirea, a început. Din când în când îmi ridicam ochii şi, spre surprinderea mea, nimeni nu făcea o mişcare, nici chiar copiii. Toţi se uitau lung la mine. Mi-am zis: „Măi Valentino, ce bine vorbeşti portugheza! Oamenii ăştia sunt ochi şi urechi“. După câţiva ani, când am vizitat din nou această congregaţie, un frate care fusese prezent cu ocazia acelei prime vizite mi-a spus: „Îţi aminteşti acea cuvântare biblică pe care ai ţinut-o? N-am înţeles o iotă din ea“. I-am mărturisit că nici eu nu înţelesesem mare lucru.

În primul an petrecut în lucrarea de circumscripţie obişnuiam să citesc Zaharia 4:6. Cuvintele „nici prin putere, ci prin spiritul meu“ (NW) îmi aduceau aminte că numai spiritului lui Iehova i se datora progresul lucrării Regatului. Şi într-adevăr a progresat, în pofida limitelor noastre evidente.

Probleme şi binecuvântări de-a lungul căii

Lucrarea de circumscripţie presupunea să străbatem ţara cărând cu noi o maşină de scris, cutii de literatură, geamantane şi genţi. Prudentă, Christine număra bagajele ca să nu uite ceva când săream dintr-un autobuz în altul. Nu era ceva neobişnuit să călătorim cu autobuzul 15 ore pe drumuri desfundate ca să ajungem la următoarea destinaţie. Uneori eram cuprinşi de teamă, îndeosebi când două autobuze care mergeau în direcţii opuse traversau în acelaşi timp un pod şubred, trecând atât de aproape unul de celălalt, încât mai-mai că se atingeau. De asemenea, călătoream cu trenul, cu vaporul şi călare.

În 1961 am început lucrarea de district, deplasându-ne de la o circumscripţie la alta, nu de la o congregaţie la alta, ca înainte. Câteva seri pe săptămână vizionam filme produse de organizaţia lui Iehova, dar de fiecare dată în alt loc. Adesea trebuia să acţionăm repede pentru a-l păcăli pe preotul local, care încerca să împiedice acele vizionări. Într-un oraş, preotul l-a constrâns pe proprietarul unei săli să anuleze contractul de închiriere pe care îl încheiase cu noi. După zile întregi de căutări am găsit, în sfârşit, alt loc, dar nu am spus nimănui nimic şi am continuat să-i invităm pe toţi la locul iniţial. Înainte de începerea programului, Christine a mers la sala respectivă şi, în linişte, i-a îndrumat pe cei ce voiau să vadă filmul spre noul loc. În acea seară, 150 de persoane au vizionat filmul care purta în mod potrivit titlul: The New World Society in Action (Societatea lumii noi în acţiune).

Deşi lucrarea itinerantă în zonele izolate era uneori dificilă, fraţii umili care locuiau acolo erau atât de recunoscători pentru vizitele noastre şi îşi puneau la dispoziţie locuinţele cu atâta amabilitate, încât întotdeauna i-am mulţumit lui Iehova că puteam fi cu ei. Faptul că ne-am purtat ca nişte prieteni cu ei ne-a adus binecuvântări recompensatoare (Proverbele 19:17; Hagai 2:7). Aşadar, am fost foarte trişti când serviciul  nostru de misionari a luat sfârşit, după ce slujiserăm peste 21 de ani în Brazilia!

În timpul unei perioade dificile Iehova ne-a arătat calea

În 1975, Christine a suferit o intervenţie chirurgicală. Am reluat lucrarea itinerantă, dar sănătatea lui Christine s-a înrăutăţit. Ne-am gândit că cel mai bine era să ne întoarcem în Statele Unite ca să primească îngrijire medicală. În aprilie 1976 am sosit la Long Beach (California) şi am locuit la mama mea. După ce trăiserăm în străinătate douăzeci de ani, nu ştiam cum puteam ieşi din situaţia asta. Am început să fac masaj şi trăiam din câştigurile obţinute din această muncă. Statul californian i-a asigurat lui Christine un loc într-un spital, dar pe zi ce trecea se simţea din ce în ce mai slăbită, întrucât medicii refuzau să o trateze fără să-i administreze sânge. Disperaţi, l-am implorat pe Iehova să ne ofere îndrumare.

Într-o după-amiază, când eram în serviciul de teren, am remarcat cabinetul unui medic şi, sub impulsul momentului, m-am hotărât să intru. Deşi era pe picior de plecare, m-a poftit înăuntru şi am discutat două ore. Apoi mi-a spus: „Apreciez munca voastră de misionari şi o voi trata pe soţia dumneavoastră gratuit şi fără transfuzii de sânge“. Nu-mi venea să-mi cred urechilor!

Acest medic amabil, care s-a dovedit a fi un renumit specialist, a transferat-o pe Christine la spitalul la care lucra el şi, sub îngrijirea sa atentă, starea ei s-a îmbunătăţit în scurtă vreme. Cât de recunoscători i-am fost lui Iehova că ne-a arătat calea în acele momente dificile!

Noi repartiţii

După ce Christine s-a refăcut, am slujit ca pionieri şi am avut bucuria de a le ajuta pe câteva persoane din Long Beach să se dedice lui Iehova. În 1982 am fost invitaţi să participăm la lucrarea de circumscripţie în Statele Unite. I-am mulţumit lui Iehova zilnic că ne folosea din nou în lucrarea itinerantă — o formă a ministerului la care ţineam foarte mult. Am slujit în California şi apoi în New England, unde circumscripţia cuprindea şi câteva congregaţii de limbă portugheză. Ulterior au fost incluse şi Insulele Bermude.

După patru ani reconfortanţi am primit altă repartiţie. Am fost invitaţi să slujim ca pionieri speciali unde doream. Deşi ne-a părut rău că părăseam lucrarea itinerantă, am fost hotărâţi să mergem înainte acceptând noua repartiţie. Dar ce loc să alegem? În lucrarea itinerantă remarcasem că în congregaţia de limbă portugheză din New Bedford (Massachusetts) era nevoie de ajutor, aşa că ne-am îndreptat spre New Bedford.

La sosirea noastră, congregaţia a organizat o mare petrecere de bun venit. Aceasta ne-a făcut să ne simţim doriţi. Ne-a mişcat până la lacrimi. Un cuplu tânăr cu două fetiţe ne-a găzduit în propria casă până ne-am găsit un apartament. Putem spune că Iehova ne-a binecuvântat peste aşteptările noastre serviciul de pionieri speciali. Din 1986 am ajutat circa 40 de persoane din acest oraş să-şi dedice viaţa lui Iehova. Ele sunt familia noastră spirituală. În plus, am avut bucuria de a vedea cum cinci fraţi locali au progresat devenind păstori ai turmei. E ca şi cum am sluji într-o repartiţie misionară rodnică.

În timp ce privim în urmă, ne bucurăm că îi slujim lui Iehova din tinereţe şi că am făcut din adevăr modul nostru de viaţă. Este adevărat, vârsta şi infirmităţile îşi spun cuvântul, însă faptul că mergem înainte pe calea lui Iehova ne conferă şi acum tărie şi bucurie.

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

De curând sosiţi în Rio de Janeiro

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Familia noastră spirituală — congregaţia de limbă portugheză din New Bedford (Massachusetts)