Salt la conţinut

Salt la cuprins

Spiritismul şi căutarea adevăratei spiritualităţi

Spiritismul şi căutarea adevăratei spiritualităţi

Spiritismul şi căutarea adevăratei spiritualităţi

PE LÂNGĂ necesităţi materiale, toţi avem şi necesităţi spirituale. Iată de ce multe persoane îşi pun întrebări de genul: Care este scopul vieţii? De ce suferă omenii? Ce se întâmplă cu noi când murim? Multe persoane sincere caută răspunsuri la aceste întrebări, şi la altele similare, participând la unele şedinţe unde consultă medii (numite şi canale de comunicare) în speranţa că vor reuşi să comunice cu spiritele morţilor. Această practică este numită spiritism.

Adepţi ai spiritismului pot fi întâlniţi în numeroase ţări. Ei se adună în congregaţii şi biserici. De exemplu, se estimează că, în Brazilia, aproximativ patru milioane de spiritişti urmează învăţăturile sistematizate de Hyppolyte Léon Denizard Rivail, pedagog şi filozof francez din secolul al XIX-lea, care a scris sub pseudonimul Allan Kardec. Kardec a devenit interesat pentru prima dată de fenomenele spiritiste în 1854. Mai târziu, el a intervievat medii din mai multe zone şi a compilat răspunsurile în Cartea Spiritelor (în portugheză), publicată în 1857. Alte două lucrări ale sale în portugheză sunt Manualul mediului spiritist şi Evangheliile prin prisma spiritismului.

Spiritismul este asociat cu anumite practici religioase ca voodoo, vrăjitoria, magia sau satanismul. Însă cei care urmează învăţăturile lui Allan Kardec afirmă că credinţa lor nu are nimic în comun cu aceste practici. Ei citează deseori din Biblie în publicaţiile lor şi îl numesc pe Isus „ghidul şi exemplul întregii omeniri“. Ei afirmă că învăţăturile lui Isus sunt „cea mai pură expresie a legii divine“. Allan Kardec a considerat scrierile spiritiste cea de-a treia revelaţie a legii lui Dumnezeu în folosul omenirii, primele două fiind învăţăturile lui Moise şi cele ale lui Isus.

Spiritismul îi atrage pe mulţi deoarece pune accentul pe iubirea de aproapele şi pe acţiuni caritabile. Una dintre învăţăturile spiritiste este: „Fără acte de caritate nu există salvare“. Mulţi spiritişti se implică în acţiuni sociale, sprijinind spitale, şcoli şi alte instituţii. Cu toate că asemenea eforturi sunt meritorii, se potrivesc învăţăturile spiritiştilor cu cele ale lui Isus, aşa cum sunt acestea consemnate în Biblie? Să analizăm doar două exemple: speranţa care există pentru cei morţi şi cauza suferinţei.

Ce speranţă există pentru cei morţi?

Mulţi spiritişti cred în reîncarnare. Într-o publicaţie spiritistă se afirmă: „Reîncarnarea este singura doctrină care se potriveşte cu concepţia noastră despre justiţia divină; este singura doctrină care poate să dezvăluie viitorul şi să ne întărească speranţele“. Explicaţia oferită de spiritişti este că, la moarte, sufletul, sau „spiritul reîncarnat“, părăseşte corpul — întocmai ca un fluture care iese din cocon. Ei cred că aceste spirite se reîncarnează mai târziu ca oameni pentru a se purifica de păcatele comise într-o viaţă anterioară. Însă ei nu-şi pot aminti aceste păcate. „Dumnezeu a găsit de cuviinţă să acopere trecutul cu un văl“, se spune în Evangheliile prin prisma spiritismului.

„A nega reîncarnarea este totuna cu a nega cuvintele lui Cristos“, scria Allan Kardec. Totuşi, Isus nu a pronunţat niciodată cuvântul „reîncarnare“ şi nici nu a menţionat vreodată un astfel de concept (vezi chenarul de la pagina 22, intitulat „Sprijină Biblia doctrina reîncarnării?“). În schimb, Isus a vorbit despre învierea morţilor. În timpul ministerului său pământesc, el a înviat trei persoane — fiul unei văduve din Nain, fiica preşedintelui unei sinagogi şi prietenul său apropiat Lazăr (Marcu 5:22–24, 35–43; Luca 7:11–15; Ioan 11:1–44). Să analizăm unul dintre aceste evenimente remarcabile şi să vedem ce a vrut să spună Isus prin „înviere“.

Învierea lui Lazăr

Isus a aflat că prietenul său Lazăr era bolnav. Două zile mai târziu, le-a spus discipolilor: „Lazăr, prietenul nostru, s-a dus să se odihnească, dar mă duc acolo să-l trezesc din somn“. Întrucât discipolii nu au înţeles cuvintele sale, Isus le-a zis în mod clar: „Lazăr a murit“. În cele din urmă, când Isus a ajuns la mormântul lui Lazăr, acesta era deja mort de patru zile. Însă Isus a ordonat ca piatra care bloca intrarea în mormânt să fie dată la o parte. Apoi a strigat: „Lazăr, vino afară!“ În acel moment s-a întâmplat ceva uluitor. „Omul care fusese mort a ieşit având picioarele şi mâinile legate cu fâşii, iar faţa îi era înfăşurată într-o pânză. Isus le-a zis: «Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă».“ — Ioan 11:5, 6, 11–14, 43, 44.

Evident, aceasta nu a fost o reîncarnare. Isus a spus că defunctul Lazăr dormea, aflându-se într-o stare de inconştienţă. Aşa cum spune Biblia, ‘gândurile lui pieriseră’. El ‘nu era conştient de absolut nimic’ (Psalmul 146:4, NW; Eclesiastul 9:5, NW). Înviatul Lazăr nu era o persoană diferită, cu un spirit reîncarnat. El avea aceeaşi personalitate, aceeaşi vârstă şi aceleaşi amintiri. El şi-a reluat activităţile normale întrerupte la moartea lui prematură şi s-a reîntors la cei dragi ai săi care îl jeliseră. — Ioan 12:1, 2.

Mai târziu, Lazăr a murit din nou. Atunci cărui scop a servit învierea sa? Învierea lui Lazăr, ca şi celelalte învieri făcute de Isus, ne întăreşte încrederea în promisiunea lui Dumnezeu că slujitorii săi fideli vor fi sculaţi din moarte la timpul stabilit de el. Aceste miracole făcute de Isus au dat mai mult sens cuvintelor sale: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care exercită credinţă în mine, chiar dacă moare, va veni la viaţă“. — Ioan 11:25.

Referindu-se la această înviere viitoare, Isus a spus: „Vine ceasul când toţi cei din mormintele de amintire vor auzi vocea [mea] şi vor ieşi afară, cei care au făcut lucruri bune pentru o înviere a vieţii, cei care au practicat lucruri josnice pentru o înviere a judecăţii“ (Ioan 5:28, 29). Aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Lazăr, aceasta va fi o înviere a oamenilor morţi. Nu va fi o reunire a unor spirite conştiente cu nişte corpuri înviate care, de fapt, s-au descompus şi, probabil, chiar au fost asimilate de alte organisme vii. Învierea morţilor nu constituie câtuşi de puţin o problemă pentru Creatorul cerului şi al pământului, care este infinit în înţelepciune şi putere.

Nu-i aşa că doctrina învierii, aşa cum a fost ea predată de Isus Cristos, dezvăluie iubirea profundă a lui Dumnezeu pentru oameni ca persoane individuale? Dar ce putem spune despre cea de-a doua chestiune menţionată mai sus?

Care este cauza suferinţei?

O mare parte a suferinţei umane este cauzată de lipsa de experienţă şi de înţelepciune sau chiar de răutatea oamenilor. Însă ce se poate spune despre tragediile de care oamenii nu sunt răspunzători în mod direct? De exemplu, de ce au loc accidente şi dezastre naturale? De ce unii copii se nasc cu malformaţii? Allan Kardec considera că acestea sunt pedepse. El a scris: „Dacă suntem pedepsiţi, înseamnă că am comis ceva greşit. Dacă nu am comis greşeala în viaţa prezentă, înseamnă că am comis-o într-o viaţă anterioară“. Iată cum sunt învăţaţi spiritiştii să se roage: „Doamne, Tu eşti în toate drept. Cu siguranţă că merit boala pe care ai considerat potrivit să mi-o dai . . . O accept ca pe o ispăşire pentru trecutul meu şi ca pe un test al credinţei mele şi al supunerii faţă de voinţa Ta cea sfântă“. — Evangheliile prin prisma spiritismului.

Sunt aceste idei în armonie cu ceea ce a predat Isus? Nu. Isus cunoştea foarte bine declaraţia biblică: „Toate depind de timp şi de împrejurări“ (Eclesiastul 9:11). El ştia că, uneori, pur şi simplu se întâmplă lucruri tragice. Acestea nu sunt nicidecum o pedeapsă pentru păcate.

Să analizăm următorul episod din timpul vieţii lui Isus: „Şi, în timp ce trecea, [Isus] a văzut un om orb din naştere. Şi discipolii săi l-au întrebat: «Rabi, cine a păcătuit, omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?»“ Răspunsul dat de Isus a fost cât se poate de clarificator: „«Nici omul acesta nu a păcătuit, nici părinţii lui, ci a fost aşa pentru ca lucrările lui Dumnezeu să fie dezvăluite în cazul lui» . . . După ce a spus aceste lucruri, a scuipat pe pământ şi a făcut puţin lut cu saliva sa; a pus lutul acesta pe ochii omului şi i-a zis: «Du-te şi spală-te în bazinul Siloam» . . . Aşadar, el s-a dus şi s-a spălat, şi s-a întors văzând“. — Ioan 9:1–3, 6, 7.

Isus a spus că nici omul respectiv, nici părinţii lui nu erau vinovaţi de orbirea sa congenitală. Aşadar, Isus nu a sprijinit ideea că omul respectiv era pedepsit pentru păcatele comise într-o viaţă anterioară. Bineînţeles, Isus ştia că toţi oamenii moştenesc păcatul. Dar ei moştenesc păcatul lui Adam, nu păcate pe care le-ar fi comis înainte de a se fi născut. Din cauza păcatului lui Adam, toţi oamenii se nasc imperfecţi din punct de vedere fizic, fiind tributari bolii şi morţii (Iov 14:4; Psalmul 51:5; Romani 5:12; 9:11). De fapt, Isus a fost trimis tocmai pentru a remedia această situaţie. Ioan Botezătorul a spus că Isus era „Mielul lui Dumnezeu care înlătură păcatul lumii!“. — Ioan 1:29. *

Observaţi, de asemenea, că Isus nu a spus că Dumnezeu ar fi fost răspunzător de naşterea omului respectiv cu această deficienţă, pentru ca, într-o bună zi, Isus să vină şi să-l vindece. Cât de crudă şi de plină de cinism s-ar fi dovedit această acţiune! I-ar fi adus ea onoare lui Dumnezeu? Nu. În schimb, vindecarea miraculoasă a acestui orb a făcut ca „lucrările lui Dumnezeu să fie dezvăluite“. La fel ca toate celelalte vindecări făcute de Isus, ea a reflectat iubirea sinceră a lui Dumnezeu pentru omenirea suferindă şi a confirmat că promisiunea sa de a pune capăt tuturor bolilor şi suferinţelor omeneşti, la timpul stabilit de el, este demnă de încredere. — Isaia 33:24.

Nu-i aşa că este mângâietor să descoperi că Tatăl nostru ceresc nu cauzează suferinţă, ci oferă „lucruri bune celor ce i le cer“ (Matei 7:11)? Câtă glorie îi va fi adusă Celui Preaînalt când ochii orbilor se vor deschide, urechile surzilor vor fi destupate, iar şchiopul va merge, va sări şi va alerga! — Isaia 35:5, 6.

Satisfacerea necesităţilor spirituale

Isus a spus: „Omul trebuie să trăiască nu numai cu pâine, ci cu orice declaraţie care iese din gura lui Iehova“ (Matei 4:4). Da, necesităţile spirituale ne sunt satisfăcute când citim Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, şi ne ghidăm viaţa după el, însă ele nu ne pot fi satisfăcute cu adevărat prin consultarea mediilor spiritiste. De fapt, această practică este condamnată cât se poate de clar de învăţătura lui Moise, învăţătură pe care Allan Kardec a numit-o prima revelaţie a legii lui Dumnezeu. — Deuteronomul 18:10–13.

Mulţi oameni, inclusiv spiritişti, recunosc că Dumnezeu este Fiinţa Supremă, că este etern, perfect în sens absolut, binevoitor, bun şi drept. Dar Biblia revelează mult mai multe lucruri. Ea dezvăluie numele lui personal, Iehova, pe care trebuie să-l onorăm, aşa cum a făcut şi Isus (Matei 6:9; Ioan 17:6). Ea îl prezintă pe Dumnezeu drept o persoană reală cu care oamenii pot cultiva relaţii strânse (Romani 8:38, 39). Dacă citim Biblia aflăm că Dumnezeu este îndurător şi că „nu ne face după păcatele noastre, nu ne răsplăteşte după fărădelegile noastre“ (Psalmul 103:10). Prin intermediul Cuvântului său scris, Suveranul Domn Iehova îşi dezvăluie iubirea, atotputernicia şi rezonabilitatea. El este Cel care îi îndrumă şi îi ocroteşte pe oamenii ascultători. A-l cunoaşte pe Iehova şi pe Fiul Său, Isus Cristos, „înseamnă viaţă veşnică“. — Ioan 17:3.

Biblia ne furnizează toate informaţiile necesare despre scopurile lui Dumnezeu şi ne spune ce trebuie să facem dacă dorim să-i fim plăcuţi. În urma unei examinări atente a Bibliei putem găsi răspunsuri corecte la întrebările noastre, răspunsuri ce ne vor satisface. De asemenea, Biblia ne oferă îndrumarea necesară ca să deosebim binele de rău şi ne dă o speranţă sigură. Ea ne asigură că, în viitorul apropiat, Dumnezeu „va şterge orice lacrimă din ochii [oamenilor], şi moartea nu va mai fi; nici jale, nici strigăt, nici durere, nu vor mai fi. Lucrurile anterioare [vor fi] trecut“ (Revelaţia 21:3, 4). Prin Isus Cristos, Iehova va elibera omenirea de păcatul şi imperfecţiunea moştenite, iar oamenii ascultători vor moşteni viaţa veşnică pe un pământ paradiziac. Atunci necesităţile lor fizice şi spirituale vor fi satisfăcute pe deplin. — Psalmul 37:10, 11, 29; Proverbele 2:21, 22; Matei 5:5.

[Notă de subsol]

^ par. 19 Pentru o analiză a modului în care au apărut păcatul şi moartea, vezi capitolul 6 al cărţii Cunoştinţa care conduce la viaţă veşnică, publicată de Martorii lui Iehova.

[Chenarul de la pagina 22]

SPRIJINĂ BIBLIA DOCTRINA REÎNCARNĂRII?

Este sprijinită doctrina reîncarnării de vreun text biblic? Să analizăm câteva versete folosite de susţinătorii acestei doctrine:

„Pentru că toţi, Profeţii şi Legea, au profeţit până la Ioan . . . El însuşi este «Ilie care trebuie să vin㻓. — Matei 11:13, 14.

A fost Ioan Botezătorul Ilie născut din nou? Când a fost întrebat: ‘Eşti Ilie?’, Ioan a răspuns în mod clar: „Nu“ (Ioan 1:21). Însă fusese prezis că Ioan îl va preceda pe Mesia „cu spiritul şi puterea lui Ilie“ (Luca 1:17; Maleahi 4:5, 6). Cu alte cuvinte, Ioan Botezătorul a fost Ilie în sensul că a efectuat o lucrare asemănătoare cu cea a lui Ilie.

„Dacă cineva nu se naşte din nou, nu poate vedea regatul lui Dumnezeu. Nu te minuna că ţi-am spus: Trebuie să vă naşteţi din nou.“ — Ioan 3:3, 7.

Mai târziu, unul dintre apostoli a scris: „Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou, prin învierea lui Isus Hristos dintre cei morţi“ (1 Petru 1:3, 4, Biblia Cornilescu revizuită în 1991; Ioan 1:12, 13). Aşadar, este evident că naşterea din nou la care s-a referit Isus era o experienţă de natură spirituală care urma să aibă loc în timp ce continuatorii săi erau încă în viaţă, nicidecum o reîncarnare viitoare.

„Când un om a murit, el trăieşte pentru totdeauna: când zilele existenţei mele pe pământ s-au sfârşit, voi aştepta, deoarece mă voi întoarce.” — O „Traducere grecească“ a lui Iov 14:14 citată în Evangheliile prin prisma spiritismului.

Revised Standard Version redă acest verset în felul următor: „Dacă un om moare, va trăi el din nou? Toate zilele serviciului meu voi aştepta, până când îmi va veni eliberarea“. Citiţi contextul acestui verset. Veţi observa că morţii îşi aşteaptă în mormânt „eliberarea“ (versetul 13). În timp ce aşteaptă, ei sunt inexistenţi. „Un om care a murit s-a dus cu totul; şi, când un muritor s-a prăbuşit, el nu mai există.” — Iov 14:10, Septuaginta tradusă de Bagster.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 21]

Speranţa învierii demonstrează interesul profund al lui Dumnezeu pentru noi ca persoane individuale

[Legenda ilustraţiilor de la pagina 23]

Dumnezeu va pune capăt suferinţei umane