Relatare autobiografică

Bucuroasă şi recunoscătoare în pofida unei grele pierderi

RELATARE DE NANCY E. PORTER

Era 5 iunie 1947, o seară caldă şi ne aflam în insulele Bahamas, din largul coastei sud-estice a Statelor Unite. Un funcţionar de la oficiul de imigrări ne-a făcut mie şi soţului meu, George, o vizită neaşteptată. Ne-a înmânat o scrisoare prin care ni se aducea la cunoştinţă că prezenţa noastră în acest stat insular nu mai era agreată şi că trebuia ‘să părăsim colonia imediat!’.

EU ŞI George am fost primii misionari ai Martorilor lui Iehova repartizaţi în Nassau, cel mai mare oraş din Bahamas. După absolvirea celei de-a opta clase a Şcolii Galaad, şcoală de misionari situată în nordul New York-ului, am fost repartizaţi aici. Ce anume cauzase această reacţie puternică la numai trei luni petrecute în Bahamas şi cum se face că, după mai bine de 50 de ani, sunt încă aici?

Instruire pentru minister

Tata, Harry Kilner, a avut o mare influenţă asupra felului în care mi-am trăit viaţa. Datorită sacrificiilor pe care le-a făcut pentru a deveni Martor al lui Iehova, el a fost pentru mine un excelent exemplu. În pofida sănătăţii precare, mergea la predicare aproape în fiecare sfârşit de săptămână, punând plin de zel interesele Regatului pe primul plan în viaţă (Matei 6:33).  Posibilităţile noastre financiare erau foarte limitate, totuşi, în anii ’30, magazinul lui de încălţăminte din Lethbridge, Alberta (Canada), a fost un centru de activitate spirituală. Primele mele amintiri sunt legate de miniştrii cu timp integral ai Martorilor lui Iehova, numiţi pionieri, care veneau la noi în vizită şi ne relatau experienţe din lucrare.

În 1943 am început serviciul de pionier în apropiere de Fort Macleon şi Claresholm (Alberta). Pe atunci, în Canada era interzisă lucrarea noastră de predicare din cauza zvonurilor false răspândite de împotrivitori în timpul celui de-al doilea război mondial. Teritoriul nostru se întindea pe o lungime de 100 de kilometri, dar, pentru că eram tineri şi plini de vigoare, nu ne deranja că trebuia să mergem cu bicicleta sau pe jos ca să ajungem la micile comunităţi şi ferme din acea zonă. În acea perioadă am avut ocazia să vorbesc cu nişte absolvenţi ai Şcolii Galaad, iar experienţele lor mi-au stârnit dorinţa de a deveni misionară.

În 1945 m-am căsătorit cu George Porter, originar din Saskatchewan (Canada). Părinţii lui activau cu zel ca Martori încă din 1916, aşa că şi el a ales să facă o carieră din ministerul cu timp integral. Prima noastră repartiţie a fost frumoasa zonă Lynn Valley, din nordul Vancouver-ului (Canada). Nu după mult timp am fost invitaţi la Şcoala Galaad.

De-a lungul anilor am stat de vorbă cu absolvenţi ai unor seminarii teologice şi am văzut cum instruirea lor teologică le-a slăbit credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul său, Biblia. Spre deosebire de ei, ceea ce am învăţat noi la Şcoala Galaad ne-a ascuţit facultăţile de gândire şi, mai presus de toate, ne-a întărit credinţa în Iehova Dumnezeu şi în Cuvântul său. Colegii noştri de clasă au fost repartizaţi în China, în Singapore, în India, în ţări din Africa şi din America de Sud şi în alte părţi. Îmi amintesc şi acum cât de încântaţi am fost când am aflat că fuseserăm repartizaţi în insulele tropicale Bahamas.

Cum am reuşit să perseverăm în repartiţia noastră

În comparaţie cu călătoria pe care au făcut-o colegii noştri de clasă pentru a ajunge în repartiţiile lor, călătoria noastră spre Bahamas a fost scurtă. La puţin timp ne bucuram de vremea caldă, cerul azuriu, apa turcoaz, clădirile vopsite în culori calde şi puzderia de biciclete de aici. Totuşi, ceea ce m-a impresionat cel mai mult la început a fost grupuleţul de cinci Martori care ne-a întâmpinat în port. La scurt timp după aceea am aflat că aici cultura se deosebea foarte mult de a noastră. De exemplu, soţului meu i s-a spus să nu-mi mai spună în public „draga mea“, pentru că această formulă de adresare este folosită, de regulă, numai în cadrul relaţiilor extraconjugale.

 După puţin timp, preoţii, care probabil se simţiseră ameninţaţi de faptul că discutam liber cu oamenii, ne-au acuzat pe nedrept că eram comunişti. Din acest motiv am primit ordinul de a părăsi ţara. Totuşi, Martorii — care, pe atunci, erau mai puţin de 20 la număr pe insule — au obţinut imediat mii de semnături pe o petiţie prin care se cerea să ni se permită să rămânem. Astfel, ordinul de expulzare a fost revocat.

Spre un nou teritoriu

Adevărul biblic prindea rapid rădăcini în inima celor ce îl iubeau pe Dumnezeu, astfel că în Bahamas au fost trimişi mai mulţi misionari, absolvenţi ai Şcolii Galaad. Apoi, în 1950, s-a deschis un birou de filială. După zece ani, Milton Henschel, membru al personalului de la sediul mondial, din Brooklyn, New York, a venit în vizită în Bahamas şi i-a întrebat pe misionari dacă era cineva dispus să meargă să iniţieze lucrarea de predicare pe o altă insulă a Bahamasului. Eu şi George ne-am oferit de bunăvoie. Aşa au început cei 11 ani petrecuţi în Long Island.

Insula, una dintre multele care alcătuiesc Bahamasul, are o lungime de 140 de kilometri şi o lăţime de 6 kilometri, iar pe atunci nu existau oraşe propriu-zise. Capitala, Clarence Town, avea circa 50 de case. Oamenii duceau o viaţă rudimentară — fără curent electric, apă curentă sau instalaţii sanitare. Prin urmare, a trebuit să ne adaptăm la aşa-numita viaţă de insulă. Aici, sănătatea era un subiect de conversaţie preferat. Am învăţat să nu includem în formulele noastre de salut întrebarea: „Cum vă simţiţi?“, pentru că răspunsul era, de regulă, o poveste lungă, cu tot istoricul medical al persoanei respective.

În cea mai mare parte, lucrarea noastră de predicare se desfăşura din bucătărie în bucătărie, pentru că, de obicei, oamenii puteau fi găsiţi în bucătăria lor de afară, cu acoperiş de paie, în care găteau pe o sobă cu lemne. Comunităţile erau alcătuite în primul rând din fermieri şi pescari, care, deşi săraci, erau foarte amabili. Cei mai mulţi dintre ei erau nu doar religioşi, ci şi foarte superstiţioşi. De obicei, întâmplările neobişnuite erau interpretate drept semne.

Fără nici o jenă, preoţii intrau neinvitaţi în casele oamenilor şi rupeau în bucăţi publicaţiile biblice lăsate de noi. Astfel, ei i-au speriat pe oamenii timizi, însă nu toţi au tremurat de frică în faţa lor. De pildă, o femeie curajoasă în vârstă de 70 de ani a dorit să înţeleagă Biblia şi, în cele din urmă, a devenit Martoră, împreună cu alte câteva persoane. Pe măsură ce găseam tot mai mulţi oameni receptivi, în unele duminici George trebuia să parcurgă cu maşina 300 de kilometri pentru a-i ajuta pe unii dintre aceştia să fie prezenţi la întrunirile noastre.

În primele luni, când nu mai erau alţi Martori, eu şi George ne-am menţinut spiritualitatea ţinând cu regularitate toate întrunirile creştine. În plus, în fiecare luni seara studiam cu sârguinţă lecţia din revista Turnul de veghere şi citeam din Biblie. De asemenea, citeam toate numerele revistelor Turnul de veghere şi Treziţi-vă! imediat ce le primeam.

 Tata a murit în timp ce noi eram în Long Island. În vara anului următor, 1963, am aranjat ca mama să vină şi să locuiască undeva în apropiere de noi. Deşi era în etate, s-a adaptat destul de bine la noile condiţii de viaţă şi a trăit în Long Island până la moartea ei, survenită în 1971. Azi, în Long Island există o congregaţie şi o Sală a Regatului nou-nouţă.

O grea încercare

În 1980, George a constatat că sănătatea sa se deteriora. Astfel a început una dintre cele mai dureroase experienţe din viaţa mea, aceea de a-l vedea pe iubitul meu soţ, colaborator şi tovarăş de viaţă căzând răpus de boala Alzheimer. Întreaga lui personalitate s-a schimbat. Ultima şi cea mai devastatoare fază a bolii a durat circa patru ani, după care, în 1987, George s-a stins din viaţă. M-a însoţit în minister şi la întruniri cât a putut de mult, deşi de multe ori îmi dădeau lacrimile când vedeam ce eforturi trebuia să facă. După moartea lui, manifestările de iubire din partea fraţilor creştini au fost într-adevăr mângâietoare, dar încă simt foarte mult lipsa lui George.

Unul dintre cele mai valoroase aspecte ale vieţii noastre de cuplu a fost comunicarea frecventă şi plăcută. Acum, când George nu mai este, sunt şi mai recunoscătoare că Iehova îi invită pe slujitorii săi să ‘se roage neîncetat’, să ‘persevereze în rugăciune’ şi să se folosească de ‘orice fel de rugăciune’ (1 Tesaloniceni 5:17; Romani 12:12; Efeseni 6:18). Este cât se poate de mângâietor să ştim că Iehova se interesează de binele nostru. Sunt în asentimentul psalmistului, care a cântat: „Binecuvântat să fie Domnul, care zilnic ne poartă povara“ (Psalmul 68:19). Faptul de a înfrunta fiecare zi în parte, de a-mi accepta limitele şi de a fi recunoscătoare pentru binecuvântările pe care mi le aduce cu sine fiecare zi, aşa cum a sfătuit Isus, este într-adevăr cel mai bun mod de viaţă. — Matei 6:34.

Recompensată cu bucurii în minister

Obiceiul de a mă menţine ocupată în ministerul creştin mă ajută să nu mă gândesc prea mult la trecut. Astfel, reuşesc să înving acele sentimente care pot duce la depresie. Preocuparea de a-i învăţa pe alţii adevărul biblic constituie o sursă unică de bucurie. Aceasta îmi dă posibilitatea să am un program spiritual regulat, care mă ajută să duc o viaţă organizată şi stabilă. — Filipeni 3:16.

Odată am primit un telefon de la o doamnă căreia i-am împărtăşit mesajul despre Regat cu 47 de ani în urmă. Ea este fiica uneia dintre primele persoane cu care am studiat Biblia în 1947, când am sosit în Bahamas. Părinţii şi toţi fraţii şi surorile ei au devenit Martori ai lui Iehova, şi la fel şi majoritatea copiilor şi a nepoţilor lor.  De fapt, peste 60 de membri ai familiei acestei doamne sunt Martori. Însă ea nu voise să accepte adevărul biblic. Acum ea este, în sfârşit, gata să devină o slujitoare a lui Iehova Dumnezeu. Ce bucurie mi-a produs faptul de a vedea că acea mână de Martori care erau în Bahamas la sosirea mea şi a lui George aici a crescut la peste 1 400 de Martori!

Uneori oamenii mă întreabă dacă regret că nu am copii. Bineînţeles, copiii pot fi o binecuvântare. Totuşi, iubirea constantă pe care mi-o arată copiii, nepoţii şi strănepoţii mei spirituali este un sentiment pe care, probabil, nu toţi părinţii biologici îl cunosc. Într-adevăr, cei ce ‘lucrează la ceea ce este bun’ şi sunt „bogaţi în lucrări excelente“ sunt cei mai fericiţi oameni (1 Timotei 6:18). Din acest motiv mă menţin ocupată în minister atât cât îmi permite sănătatea.

Într-o zi, în timp ce eram la dentist, o tânără s-a apropiat de mine şi mi-a spus: „Tu nu mă cunoşti, însă eu da şi vreau să-ţi spun că te iubesc“. Apoi a început să-mi povestească cum a ajuns să cunoască adevărul din Biblie şi cât de recunoscătoare era că noi, misionarii, am venit în Bahamas.

Altă dată, când m-am întors din vacanţă, am găsit un trandafir la uşa camerei în care locuiesc acum, la filiala din Nassau a Martorilor lui Iehova. Pe bileţelul care-l însoţea scria: „Ne bucurăm că te-ai întors acasă“. Inima îmi e plină de recunoştinţă şi simt o mare iubire pentru Iehova când văd ce fel de persoane modelează Cuvântul, organizaţia şi spiritul Său. Într-adevăr, Iehova ne susţine adesea prin intermediul celor din jurul nostru.

Plină de recunoştinţă

Viaţa mea nu a fost mereu uşoară, şi nici acum nu-mi este întotdeauna uşor. Dar am atâtea motive să fiu recunoscătoare: bucuria pe care o simt în minister, iubirea şi afecţiunea unui număr foarte mare de surori şi fraţi creştini, grija iubitoare a organizaţiei lui Iehova, minunatele adevăruri biblice, speranţa de a mă reîntâlni cu cei dragi când vor învia şi amintirile legate de cei 42 de ani de căsnicie petrecuţi alături de un slujitor fidel al lui Iehova! Înainte de a ne căsători, m-am rugat să-l pot ajuta mereu pe soţul meu să rămână în ministerul cu timp integral, pe care l-a iubit nespus de mult. Iehova mi-a răspuns cu bunăvoinţă la această rugăciune. De aceea, doresc să-mi exprim recunoştinţa faţă de El fiindu-i mereu fidelă.

Bahamas este un punct de atracţie turistică preferat de mulţi oameni care cheltuiesc mii de dolari ca să vină şi să guste din plăcerile oferite de această regiune tropicală. Pentru că am ales să-i slujesc lui Iehova oriunde mă trimite organizaţia sa, am avut bucuria de a călători de la un capăt la celălalt al acestor insule, proclamând vestea bună a Regatului lui Dumnezeu. Dar, lucru şi mai important, am ajuns să cunosc şi să preţuiesc iubirea celor mai minunaţi dintre prietenoşii locuitori ai Bahamasului.

Le sunt foarte recunoscătoare celor ce le-au spus adevărul părinţilor mei, care, la rândul lor, au întipărit în mintea şi în inima mea tânără dorinţa puternică de a căuta mai întâi Regatul lui Dumnezeu. Tinerii slujitori ai lui Iehova de azi pot şi ei să primească multe binecuvântări dacă intră pe „uşa largă“ care duce la mari posibilităţi de extindere a ministerului (1 Corinteni 16:9). Şi voi veţi fi plini de recunoştinţă dacă vă veţi trăi viaţa onorându-l pe „Dumnezeul dumnezeilor“, Iehova. — Deuteronomul 10:17; Daniel 2:47.

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

În Victoria, B.C., în lucrarea stradală (1944)

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Eu şi George în 1946, la absolvirea Şcolii Galaad

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Cu George în faţa casei de misionari din Nassau (Bahamas), în 1955

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Casa de misionari din Deadman’s Cay, unde am slujit din 1961 până în 1972